1,939 matches
-
numai cu cuvinte slave. De-aici rezultă valoarea covârșitoare a fondului lexical ereditar (moștenit) latin, în structura și economia limbii. Totalitatea cuvintelor limbii române este de aprox. 43.000, chiar mai multe, împreună cu neologismele, termenii tehnici, regionalismele și variantele. În lexicul românesc distingem două părți: partea moștenită și partea împrumutată. În ceea ce privește fondul moștenit al limbii române, raportul între elementele autohtone și cele romanice este net în favoarea acestora din urmă. Elementele latine de bază (cuvinte-tip), în dialectul daco-român, sunt în număr
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
real între elementele latine și cele preromane (autohtone) este de 1500-1600 cuvinte latine de bază la 160-170 autohtone (traco-dace), așadar un total maxim de 1700 cuvinte moștenite. Concluzia ce se impune: cuvintele autohtone (prelatine) reprezintă doar o 1/10 din lexic, dar sunt importante (în ciuda numărului lor redus) ele sunt resturi din substratul de limbă traco-dac, înlocuit prin latină după cucerirea Daciei. Cuvintele autohtone, distincte de celelalte în lexicul românesc, sunt generale, ca și cele latine, pe întreg teritoriul lingvistic daco-român
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
ce se impune: cuvintele autohtone (prelatine) reprezintă doar o 1/10 din lexic, dar sunt importante (în ciuda numărului lor redus) ele sunt resturi din substratul de limbă traco-dac, înlocuit prin latină după cucerirea Daciei. Cuvintele autohtone, distincte de celelalte în lexicul românesc, sunt generale, ca și cele latine, pe întreg teritoriul lingvistic daco-român. Marea majoritate a cuvintelor autohtone exprimă noțiuni generale, fundamentale, cunoscute peste tot, fiind termeni cu caracter universal românesc și foarte multe din ele fac parte din fondul lexical
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
în cursul secolelor. Pentru întregul tezaur lexical moștenit (cel dinainte de slavi), mai ales despre elementul latin (romanic), marele lingvist Lazăr Șăineanu sublinia: "o trăsătură caracteristică e seriozitatea, solemnitatea cu care poporul tratează cuvintele de origine latină, pe când alte cuvinte din lexic sunt tratate, în gura românului, cu nuanță progresivă de ironie batjocoritoare (n-au scăpat nici măcar cuvintele sacramentale slavo-grecești)".53 Însemnătatea elementelor lexicale românești autohtone în economia generală a limbii este vizibilă și în faptul că ele au o circulație intensă
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
raportul în limba vie, vorbită de popor și, în mai mică măsură, în cea scrisătehnică, științifică, filozofică. În concluzie, preponderența elementului latin, ca valoare circulatorie și frecvență, în scris și viu grai, reprezintă nota de căpetenie a latinității limbii române. Lexicul românesc se împarte în trei grupe: cuvinte latine, autohtone (traco-dace) și străine (de împrumut)slave, grecești, turcești, ungurești și neologisme. Elementul latin formează majoritatea cuvintelor pentru că noțiunile și lucrurile principale, abstracte și concrete, se numesc cu termeni latini, dar și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
neogreacă-20, cehă-10, albaneză-nu știm !54 Limba română prezintă un caracter unitar și omogen numai prin elementul ei latin, de temelie (moștenit), care i-a dat structura gramaticală și fondul lexical. Cercetarea critică a limbii a stabilit elementele de împrumut în lexicul și gramatica românească, care, amestecate cu cele moștenite, abundă și au dat limbii aspectul unui adevărat caleidoscop cultural-istoric. Pentru prima dată, aceasta a fost evidențiat în vol. II din Dicționarul Cihac (1879), ce conținea elemente slave, ungurești, turcești, grecești și
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
stratificarea lor cronologică. Cea mai veche și mai importantă este înrâurirea (influența) slavă (veche slavonă, slavă bisericească și cea mai nouă: sârbă, bulgară, poloneză, ucraineană, rusă). Elementul slav, foarte numeros, după fondul moștenit (latin), este capitolul cel mai cuprinzător al lexicului istoric românesc, parte organic contopită în limba românăacesta a intrat în componența ei în perioada simbiozei româno-slave (secolele VI-XI). După cea slavă, urmează celelalte influențe, în măsura și după durata în care populația românofonă a stat în contact cu
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
guraliv), -uire (mânuire, făptuire, uluire, dăinuire, prețuire).61 Dicționarul filologului A. Cihac (1879), ce cuprindea 5765 de cuvinte, relevă că două cincimi din ele sunt slave și doar o cincime sunt latine, dar acestea sunt doar o mică fracțiune, căci lexicul românesc însumează, după dicționarul Candrea (ce conține 43.269 cuvinte), numai 16, 41% slave, o șesime, adică 7090 cuvinte. Însă Hasdeu arăta că trebuie să se țină seama de valoarea de circulație și de producție a cuvintelor. Aceste cuvinte slave
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
de populația venită de pe versanții apuseni ai Carpaților. Adoptarea unor cuvinte de uz comun, în limba română, se datorează tot legăturilor cu neamurile vechi turce: beci, dușman, olat, toi, gorgan, odaie ș.a. Există o serie de dificultăți de diferențiere ale lexicului pecenego-cuman de acela al mongolilor turcizați și al turcilor osmanlâi. Aceste dificultăți se datorează și lipsei unor texte vechi românești din perioada migrației turanicilor nomazi.29 NOTE 1. Istoria Românilor (tratat), vol. III, București, Editura Enciclopedică, 2001, p. 256-257; V.
[Corola-publishinghouse/Science/1523_a_2821]
-
melancolia grea (Comoara) și angoasa terifiantă (Vis, Cântec de seară, Scrisoare), de la împăcarea resemnată, filosofică (Geamăna, Euthanasie) la afirmarea victoriei prin intensitatea vieții (Eu am trăit), nuanțează și mai apăsat stările lirice de acum. Și expresia s-a rafinat substanțial, lexicul s-a îmbogățit mult, prin aproprierea unor plastice cuvinte neaoșe („om mistreț”, „răbduriu”, „caraulă”, „vâlvoare”, „mas”, „arcer”), dar și prin formarea altora („pretutindenească”, „înomenea”), fraza devine mai concisă, renunțându-se la o serie de elemente relaționale, imaginile insolite abundă, iar
CRAINIC. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286469_a_287798]
-
rurale (ciclul Pasteluri), dar și trăiri personale (Varia, Frunze de toamnă, Lui Eros), portrete ale unor personalități ori tipuri istorice (Chipuri, Letopiseț). Continuând aici pe Mateiu I. Caragiale, Mihai Codreanu și Al. O. Teodoreanu, autorul încearcă să exploateze expresivitatea unui lexic bogat în sonorități arhaice. Accentele discret pioase alternează cu atitudinile voit neutre și cu o undă de umor, evitând astfel monotonia. Aceleași însușiri sunt valorizate și în drama istorică în versuri Armașul lui Ștefan cel Mare, dar aici C. nu
CUZA-2. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286633_a_287962]
-
orice valoare sunt cele câteva încercări literare ale sale, de fapt niște anodine tălmăciri (din Oliver Goldsmith ș.a.). De remarcat ar fi doar traducerea poeziei Blestemul poetului de Uhland. Ca scriitor, a avut parte de un destin postum. Cu un lexic și o ortografie destul de greu lizibile, jurnalul său de călătorie a trecut, în vremea lui, aproape neobservat. Conceput sub formă de scrisori apărute inițial ca foiletoane în „Concordia” (17 martie 1863 - 19 ianuarie 1864), memorialul Peregrinul transelvan sau Epistole scrise
CODRU-DRAGUSANU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286319_a_287648]
-
se descoperă, parțial, rădăcinile orientărilor literare apărute la noi după 1920. Nu sunt neglijate nici înrâuririle venite dinspre artele plastice sau dinspre arta populară. Se adaugă pagini consistente consacrate descrierii aplicate a tehnicii „lirismului anarhic”. Se au în vedere, aici, lexicul, sintaxa, stilul, „figurile” (epitetul, metafora ș.a.), se urmăresc atent și adecvat procedeele de versificație. C. grupează scriitorii socotiți ca făcând parte din orientarea discutată în două mari categorii: „extremiști” și „moderați”. Numele citate în prima categorie (poeții de la „Contimporanul”, „unu
CONSTANTINESCU-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286370_a_287699]
-
ultimă oră, bine puse la punct, în inima textelor literare, nu o dată extrem de dificile, chiar ermetice. Remarcabilă este și calitatea expunerii, care, atunci când e făcută în românește, adaugă preciziei și sobrietății științifice o suplețe a frazei și o bogăție a lexicului ce atestă un exercițiu îndelungat, participare afectivă și, pe alocuri, chiar o „contaminare” beletristică. Evidente sunt aceste calități și în tălmăcirile realizate de C., îndeosebi în aceea a lucrării lui Hans Robert Jauss, veritabilă performanță, dat fiind stilul complex, bogat
CORBEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286410_a_287739]
-
combătut cu vehemență dicționarul elaborat de I. C. Massim și A.T. Laurian. Elocvent în acest sens este, prin seriozitatea demonstrației, studiul din 1871 al lui N. Ch. Quintescu. În ce privește îmbogățirea vocabularului literar, se recomanda limba vorbită de popor, cât și lexicul limbilor romanice. Contribuția adusă la constituirea unei limbi literare unitare este remarcabilă, fiind privilegiate consecvent numai acele opere care se conformau principiilor junimiste. De un mare folos s-au dovedit a fi scrierile lui V. Alecsandri, al cărui prestigiu a
CONVORBIRI LITERARE. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286404_a_287733]
-
Este un cărturar care a contribuit la diversificarea fondului culturii românești, orientând-o spre direcții care vor defini personalitatea ei viitoare. Darul de scriitor al lui Miron Costin nu se mai nutrește din concretețea individuală a cuvintelor. Aceleași vechimi în lexic, puse acum în slujba unei mari stilistici, se sting. Miron observă sistematic, compune, și ceea ce iese de sub pana lui, mult mai puțin spontan, este rodul unei arte. El are lunga respirație epică, simțul sublim al destinului uman, meșteșugul patetic de
COSTIN-3. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/286444_a_287773]
-
cu fervoare punctele de vedere ale latinismului. În diverse studii și articole, a cerut scriitorilor să cultive limba, convins că numai ei pot contribui hotărâtor la desăvârșirea unei limbi literare cât mai lipsită de elemente străine. De altfel, pentru el, lexicul de origine latină reprezenta frumosul din limbă, iar cel de altă origine - urâtul. Ca modele de stil, oferea scriitorilor români pe clasicii antici și pe Dante. În istoria culturii române, B. a rămas cunoscut și prin însușirile sale oratorice, datorită
BARNUŢIU. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285652_a_286981]
-
sa de învigorare este susținută prin ceea ce s-a numit o estetică a urâtului. A., gândind panteic, nu a vorbit niciodată de urât, ci de „frumuseți de neant” (Ploaia). Sămânța lui Dumnezeu o află în luceferi, ca și în glod. Lexicul brutal dinamitează șabloane, dar trivialul interesează supus unei semnificări superioare (Hagi-Tudose). Și numai „intrând în ele” (Blaise Pascal), trăindu-le, „constructorul de cuvinte” ajunge să le însuflețească și sporește înțelesurile lumii. Deși era atras de teatru, deși lirica sa are
ARGHEZI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285438_a_286767]
-
143-197; Zaciu, Viaticum, 259-305; Dorina Grăsoiu, „Bătălia” Arghezi, Cluj-Napoca, 1984; Emilia Parpală, Poetica lui Tudor Arghezi, București, 1984; Pop, Jocul, 97-116; Scarlat, Ist. poeziei, III, 125-184, IV, 139-143; Adrian Anghelescu, Barocul în proza lui Arghezi, București, 1988; Livius Petru Bercea, Lexicul poetic arghezian, Timișoara, 1988; Elvira Sorohan, Grotescul arghezian, RITL, 1988, 1-2; Mihăilescu, Întrebările, 124-143; Grigurcu, Eminescu-Labiș, 71-101; Simion Mioc, Modalitățile lirice interbelice, I, Timișoara, 1989, 2-204; Cornea, Aproapele, 385-397; Lovinescu, Unde scurte, I, 41-42; Negoițescu, Ist. lit., I, 271-274; Alex.
ARGHEZI. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285438_a_286767]
-
la spiritul religios. Ruga, oficierea ritualului creștin, exaltarea imnică a iubirii, rostirea răspicată a experienței lăuntrice a devoțiunii creștinești, a cucerniciei și a aspirației spre mântuire sunt realitățile omniprezente ale acestei lirici de exclamație și fervoare religioasă, formulată într-un lexic simplu (cel fundamental, cu împrumuturi din lexicul liturgic sau biblic), cu imagistică puțină, banală sau discretă. Forța acestei poezii încearcă să se impună prin intensitatea - iar nu prin „meșteșugirea” - rostirii, prin vădirea peremptorie a puterii credinței. SCRIERI: Cântare din cântare
BODEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285775_a_287104]
-
exaltarea imnică a iubirii, rostirea răspicată a experienței lăuntrice a devoțiunii creștinești, a cucerniciei și a aspirației spre mântuire sunt realitățile omniprezente ale acestei lirici de exclamație și fervoare religioasă, formulată într-un lexic simplu (cel fundamental, cu împrumuturi din lexicul liturgic sau biblic), cu imagistică puțină, banală sau discretă. Forța acestei poezii încearcă să se impună prin intensitatea - iar nu prin „meșteșugirea” - rostirii, prin vădirea peremptorie a puterii credinței. SCRIERI: Cântare din cântare, pref. Ioan Alexandru, București, 1993; Vita coronata
BODEA. In: Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285775_a_287104]
-
abordare totală, dar mitografică, descriptivă a mito logiei române, fie pentru o abordare etnomitolo gică, în profunzime, dar parțială (la nivelul unui motiv sau al unei teme mitice). Or, în aceste cazuri s-au supralicitat, de regulă, proble mele de lexic mitic, în dauna celor de gramatică mitică. Desigur, cunoașterea cuvintelor/ semnelor care compun o limbă sau un limbaj și a semnificațiilor acestora este absolut necesară, dar nu și suficientă pentru cunoașterea limbii/ limbajului respectiv. Se pune întrebarea după ce reguli iau
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
al Cosmosului. Din momentul mitic al cosmoge nezei, statutul balaurului nu este unul de independență, ci de dependență față de zeul cosmogon sau, mai exact, de interdependență. Apelativul solomonar a apărut (voi încerca să arăt cum și când) relativ recent în lexicul limbii române, pentru a desemna vrăjitorul popular cu puteri meteorologice, care era, probabil, o imagine folclorizată a unui tip de preot arhaic. La rândul său, acesta din urmă era o proiecție la scară umană a zeului uranian suprem care, în
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
în Pireu, rela- tează și Platon (Republica, I, 327-328) (166). Odată cu influența romană în ținuturile carpato- danubiene, numele zeiței arhaice autohtone Bendis a fost înlocuit cu cel al zeiței omoloage, Diana. Numele zeiței daco-romane a supraviețuit în folclorul și în lexicul românesc într-o serie de credințe și, respectiv, cuvinte : zână - din Diana (Dziana) ; sânziana - din San[cta] Diana ; zănatic - (azi) zăpăcit, smintit, bezmetic, (dar inițial) „luat” sau „posedat” de Diana sau de zâne (lat. dianaticus). Această filiație cultuală și etimologică
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]
-
perioadei pro- babile și a cauzelor care au determinat sau doar au favorizat exercitarea acestei influențe în spațiul carpato- dunărean. Sunt în măsură să propun o ipoteză de lucru. Epoca probabilă în care s-a născut și a intrat în lexicul românesc termenul solomonar sunt secolele XVII-XVIII (probabil în Ardeal), epocă pe care putem risca să o limităm la perioada cca 1650 - cca 1750. Argu- mentele pe care se bazează ipoteza mea sunt următoarele : 1. în Pravila lui Matei Basarab, tipărită
Ordine şi Haos. Mit şi magie în cultura tradiţională românească by Andrei Oişteanu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/848_a_1763]