2,147 matches
-
este expresia unei personalități creatoare și e înzestrată cu puterea de a ni se comunica. În cazul acesta, dacă opera artistică se comunică, iar natura rămâne neutră, ar trebui să credem că omul, în construcția lui sufletească, prezintă o diformitate monstruoasă și anume: e capabil să guste frumusețea artei, dar e incapabil să guste frumusețea naturii. În realitate, arta o gustă o minoritate culturală foarte restrânsă, pe când frumusețea naturii o gustă miliarde de oameni. Deformația, de care vorbim, nu există deci
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
suburbie, scandată solemn în hexametri. E o artă care imită pe cât se poate natura, fiindcă zeii înșiși erau concepuți după chipul și asemănarea omului. Cele mai aberante patimi ale omului capătă prestigiul olimpic și justificarea practicii. Tragedia sângeră de incesturi monstruoase, sculptura glorifică pe efeb, obiectul celui mai scabros amor, poezia lirică exaltă același viciu sub numele safismului. Amorul monosexual e zeificat în mitul răpirii lui Ganymed și mânjește cu trivialitate imensă însăși sublimele concepții despre frumos ale lui Socrate și
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
această imitație? Cu alte cuvinte, se poate reproduce natura ca atare pe diferitele planuri ale artei? Imposibil, iar când e posibil, ar fi inutil: închipuiți-vă un palat sau o catedrală, care ar reproduce forma unui munte! Ar fi ceva monstruos. Arhitectura nu imită natura, cu toate apelurile romantice ale esteticianului englez John Ruskin care, îndrăgostit de nu știu ce straturi geologice, le dădea pildă arhitecților. Sculptura e într adevăr mai legată de anumite forme din natură. Obiectul ei e trupul omenesc și
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
tuturor neamurilor, care e Biblia. Semnificativ e faptul că Guyau nu recomandă artiștilor francezi printre mijloacele de înnoire a inspirației refugiul în antichitate și exploatarea mitologiei clasice. Într-adevăr, cultura franceză a tăcut în această privință un abuz de proporții monstruoase. Începând cu veacul XVI, de la Ronsard și până azi, izvoarele principale de inspirație ale acestei culturi le oferă antichitatea. În artă, francezii sunt un popor lipsit de inventivitate proprie, de fantezie creatoare. Literatura lor de o claritate fără adâncime, de
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
pe plan concret, ci e o ficțiune logică, dacă e vorba de un concept filosofic, sau un simbol, dacă e vorba de o plăsmuire artistică. Această idee de o puritate absolută nu trebuie confundată cu hermafroditul, care e un accident monstruos al biologiei, un fel de stranie caricatură fizică a androginului. Hermafroditul e o enigmă peiorativă a naturii, o defecțiune în care cele două principii ale vieții se anulează unul pe altul și care pare o fioroasă ispășire a cine știe
Nostalgia paradisului by Nichifor Crainic () [Corola-publishinghouse/Science/846_a_1785]
-
exterior. Putem să ne întrebăm totuși ce este clar în această noțiune și să încercăm a regăsi prin analiză directă, pe de o parte, semnificația și, pe de alta, consecințele ei. Dacă îl învinuiesc pe un nevinovat de o crimă monstruoasă, dacă-i spun unui om virtuos că a râvnit la propria lui soră, îmi va răspunde că spusele mele sunt absurde. Această indignare are o latură comică. Dar ea are totodată și o rațiune profundă. Omul virtuos ilustrează prin această
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
iată tot atâtea judecați absurde. Dar cât e de prodigioasă această creație, în care ființe de foc și de gheață ne par atât de familiare! Lumea pătimașă a indiferenței, care clocotește în inima lor, nu ni se pare întru nimic monstruoasă. Regăsim în ea spaimele noastre zilnice. Și nimeni, fără îndoială, n-a știut ca Dostoievski să înveșmânteze lumea absurdă în farmece atât de apropiate și, totodată, atât de chinuitoare. Și totuși, care-i concluzia lui? Două citate ne vor arăta
[Corola-publishinghouse/Science/85119_a_85906]
-
are o mare influență pozitivă asupra economiei generale, dezintoxicînd-o și permițînd, datorită restabilirii circulației bilei în tubul digestiv, să influențeze metabolismul, dar și ameliorarea componentei psihice a bolnavului, care nu este de neglijat; - reducerea scărpinatului și, inclusiv, vindecarea eczemelor (uneori monstruoase), prin dispariția icterului, fac ca operația de pancreatectomie dreaptă în doi timpi operatori să aibă indicații mai frecvente; mulți autori acceptînd-o, cu toate dificultățile tehnice ale timpului II. Dar dacă avantajele operației în doi timpi sînt de necontestat, apar însă
Pancreatectomiile by Ionescu Alexandru () [Corola-publishinghouse/Science/91855_a_92354]
-
și în continuă creștere: - fistula pancreatică nu are tendință la închidere, mai ales fistulele mixte, după cum vom vedea; - conținutul fistulelor nedirijat, pe de o parte, și neprotejarea zonei perifistuloase, pe de altă parte, duc la macerearea țesuturilor care pot deveni monstruoase și greu de remediat; - necompensarea pierderilor care dau tulburări severe hidroionice, hipoproteice sau acido-bazice duce la mari dezechilibre care pot genera insuficiența renală acută, greu de compensat. Etiologie: Sursa fistulelor pancreatice „pure” este una singură: leziuni ale parenchimului glandular pancreatic
Pancreatectomiile by Ionescu Alexandru () [Corola-publishinghouse/Science/91855_a_92354]
-
popoare cu totul barbare, nomade și deci în stadiul cel întâi al culturii. Crâncene scene se petreceau pe atunci sub același cer care înveselește și astăzi cîmpiile noastre și același soare, aceleași stele luminau adeseori jertfele omenești făcute unor zei monstruoși. Astăzi s-au schimbat lucrurile în totul, și un popor așezat se trudește spre civilizația ce încolțește pe bogatele-i ogoare. Nicio legătură nu pare a mai uni pe românul de astăzi cu vechiul barbar scit: și cu toate aceste
ISTORIA ROMÂNILOR DIN DACIA TRAIANĂ ISTORIA MEDIE, Partea I De la întemeierea Ţărilor Române până la (cu o hartă) by A. D. XENOPOL () [Corola-publishinghouse/Science/101022_a_102314]
-
consacrată în viața aristocratică a evului mediu, fie pe calea justiției, care va deveni cea mai eficientă în societățile moderne. Lumea fără lumen este "partea diavolului", cum s-a exprimat Denis de Rougemont. Este o lume a dezbinării, a dublului monstruos 66, a răzbunării perpetue, o lume semibarbară, în care Cain trebuie să-l ucidă pe Abel, iar urmașii acestuia să se răzbune, la rându-le, pe Cain. Cine nu crede să arunce ochii în viesparul răzbunărilor din Orientul Mijlociu, unde în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
profundă era tratată ca "minoritate", batjocorită de o oligarhie care nu-și cunoștea decât măruntele interese de grup, într-o corupție generalizată. Iată, fără îndoială, o foarte încurcată necorelare a antitezelor, pentru care Eminescu a găsit o denumire emblematică: antiteze monstruoase. A sparge echilibrul antitezelor și a înclina balanța partizană către una dintre ele e o tranșare pur ideologică, având consecințe catastrofale pentru antiteza anihilată. În antitetica lui Ștefan Lupașcu se atrage serios atenția asupra primejdiei, cum o face, altminteri, și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o face, altminteri, și Eminescu. Nu numai majoritățile pot avea tentația eliminării minorităților (cu consecințe precum cele din Germania lui Hitler), ci și acestea pot, la rându-le, mutila majorități. Comunismul a fost o ilustrare a acestui tip de antiteză monstruoasă, căci minoritarul partid comunist (de 1000 de membri!) a ajuns să distrugă o națiune întreagă. Postmodernista "politică a corecturilor" își merită numele de "neocomunism american", fiindcă pune sub semnul întrebării dreptul la existență a națiunilor, precum altădată internaționalismul proletar. Iar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lauzi cosmopolitismul, eliminând din ecuație specificul național, pledând împotriva identității, precum o fac gânditori postmoderniști ca Guy Scarpetta 143 sau Leon Wieseltier 144, urmați cu zgomot de epigonii lor din România. E vorba, în definitiv, de o gândire în antiteze monstruoase, fiind ca și cum ai lăuda omenirea ca întreg (cosmopolitism), dar ai ucide individualul, deși crezi că militezi pentru libertatea individului. Aceste slăbiciuni ale gândirii se manifestă sofistic întotdeauna, fiindcă, așa cum am atras atenția în alte pagini, e la mijloc nu doar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de 15 ani (și încă mai este) focarul demonizării naționalismului. Nu știu dacă temutul pamfletar de la România Mare a conștientizat vreodată în ce capcană a antitezelor eșuate a fost atras și la ce rezultate contrare renașterii naționale a dus antinomia monstruoasă dintre el și "elitele" internaționaliste, care și-au făcut o glorie din batjocorirea ideii de patrie. În orice caz, în interiorul națiunilor nerătăcite și netransformate în simple populații, ca a noastră, intelighenția a fost întotdeauna naționalistă, purtătoare de cuvânt a emancipării
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
în intelighenția românească, foarte apropiată de prigoana împotriva elitelor naționale din "obsedantul deceniu" 1950-1960. Cum ar zice Eminescu: "Ei brațul tău înarmă, ca să lovești în tine / Și pe voi contra voastră la luptă ei vă mân". E chiar tragicomedia antitezelor monstruoase, care constă totdeauna în demonizarea Celuilalt, ignorând cu seninătate că diavolul se pitește în fiecare dintre noi și că așteaptă să fie ignorat! Alții au încercat să fie mai subtili în tratarea naționalismului, distingând între trei tipuri: cel organic, herderian
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
runa / Cea obscur-a istoriei, a naturei și a tot".172). Dar gândul eminescian se "bifurcă", fiindcă tăcerea nu e doar numai cadavrul, moartea, ci și viața, căci antitezele n-au sens una fără alta, chiar și când eșuează, devenind monstruoase. Atunci când poezia e doar formă, cuvânt ce din coadă o să sune, biruitor e "cadavrul". Dar, cum spunea Francis Ponge, poezia trebuie să fie rage de l'expression, adică, în limbajul gramatologiei lui Derrida, literalitate. Imaginea literalității ființei ca tăcere o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
lui de a se înscrie într-o tradiție domnitoare națională, de la Burebista și Decebal până la Ștefan cel Mare și Alexandru Ioan Cuza. Astfel, nenorocita sintagmă "geniul Carpaților" a putut strivi adevăratul geniu al națiunii. Paradoxul ceaușist a fost acest hibrid monstruos între comunism și pseudonaționalism, numit și național-comunism, care a făcut din România cea mai slabă țară din "lagărul socialist", de îndată ce s-a ieșit din sistem. Sciziunea ideologică dintre "naționaliști" și "internaționaliști" s-a instalat în sânul partidului comunist imediat după
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de ordin politic și economic, un factor esențial fiind și conflictul palestiniano-isrealian, împins într-o criză sacrificială perpetuă cu largă extindere în lumea arabă. Este limpede că, în limbaj eminescian, antiteza Occident-Islam a devenit, îndeobște după 11 septembrie 2001, una monstruoasă, cu urmări greu de prevăzut. Lucrări precum cea a lui Samuel P. Huntington despre ciocnirea civlizațiilor sunt menite să atragă atenția asupra dimensiunilor reale ale pericolului. Această confruntare de nivel planetar se face nu între marile religii, cum credea Huntington
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
cu pierderea rădăcinilor religioase ale capitalului. Nimic în ființa-ca-ființare nu se poate sustrage diferenței ontologice. Uriașul progres al Occidentului s-a făcut cu prețul nevăzut al pierderii credinței. Intelectualii hiperraționaliști ai Europei au militat constant pentru demagificarea lumii, adâncind antiteza monstruoasă religie / știință, până la pierderea totală a sensurilor cu care se mândrește, doctrinar, postmodernismul. Antitezele monstruoase înlesnesc întotdeauna apariția unui gol, a unui vid ființial, cum a observat Eminescu. În cazul Europei, acest vid lăsat de secularizare a fost umplut de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Uriașul progres al Occidentului s-a făcut cu prețul nevăzut al pierderii credinței. Intelectualii hiperraționaliști ai Europei au militat constant pentru demagificarea lumii, adâncind antiteza monstruoasă religie / știință, până la pierderea totală a sensurilor cu care se mândrește, doctrinar, postmodernismul. Antitezele monstruoase înlesnesc întotdeauna apariția unui gol, a unui vid ființial, cum a observat Eminescu. În cazul Europei, acest vid lăsat de secularizare a fost umplut de numeroase secte religioase, dar mai cu seamă de cele două mari "religii" ateiste: comunismul și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
înlesnească noua colonizare a Occidentului de către "barbari". Nici Samuel P. Huntington și nici alți analiști nu sunt atât de siguri că în ciocnirea dintre Occident și Orient biruința va fi de partea celui dintâi 235. Credem că rivalitatea actuală, antiteză monstruoasă, dintre Occident și Orient, ca operă a postmodernității, poate fi depășită, spre binele ambelor părți, numai printr-o mentalitate transmodernistă. O spune și un cărturar musulman, trăitor în Anglia, specialist în studii postcoloniale, descins el însuși din postmodernism 236, dar
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
chiar aceea a lui Eminescu, fără s-o cunoască pe ce a poetului: "contradicția este viața".303 Am demonstrat că antitezele lui Eminescu nu sunt cele clasice, ale lui Hegel, care se succed spre sinteză (când se succed, ele devin "monstruoase", spune poetul), ci antiteze în echilibru. În "trialog", Basarab Nicolescu se exprimă eminescian: "contradicția este echilibru" iar nu opoziție, ceea ce Lupașcu aprobă cu "excelent"304. Congenerii români cu filosofia lui Ștefan Lupașcu mai sunt identificați, de către Petru Ioan, în Lucian
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
miturile-cheie ale iubirii concepute în Occident prin cel al lui Don Juan și cel al lui Tristan și al Isoldei. Acestea două sunt îngemănate în făptura lui Tomas, care încearcă să le împace, căci, în realitate, ele constituie o antiteză monstruoasă. Tomas crede a rezolva problema libertății și a toleranței în sistemele totalitare, cum îi era pe atunci patria, dar drama istorică a primăverii de la Praga, care i-a silit pe intelectualii cehi să emigreze, a adus descoperirea că și postmodernismul
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
libertății și a toleranței în sistemele totalitare, cum îi era pe atunci patria, dar drama istorică a primăverii de la Praga, care i-a silit pe intelectualii cehi să emigreze, a adus descoperirea că și postmodernismul occidental trăia în aceleași extreme monstruoase ale ființei. Primăvara de la Praga, cu deschiderile reformatoare ale lui Dubcek, se declanșează în luminișul mitului oedipian. E o afirmație cu totul surprinzătoare, dar ea atestă că în lume mișcările sunt arhetipale, sub semnul destinului, al eternei reîntoarceri a identicului
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]