567 matches
-
la această nouă agendă a fost teoria stabilității hegemonice. Dezbaterile din jurul acestei noi teorii subliniază încă o dată legătura strînsă dintre preocupările americane în ce privește politica externă și interesele de cercetare ale mediului academic din domeniul relațiilor internaționale. Teoria aceasta seamănă cu neorealismul, în măsura în care și ea se bazează pe o singură relație cauzală, în care distribuția puterii este variabila independentă de bază. Dar ea este, pe de altă parte, o teorie mult mai largă decît neorealismul lui Waltz, pentru că nu înțelege anarhia internațională
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
domeniul relațiilor internaționale. Teoria aceasta seamănă cu neorealismul, în măsura în care și ea se bazează pe o singură relație cauzală, în care distribuția puterii este variabila independentă de bază. Dar ea este, pe de altă parte, o teorie mult mai largă decît neorealismul lui Waltz, pentru că nu înțelege anarhia internațională ca simplă absență a unui guvern, ci aplică idei din domeniul managementului economiei naționale la sistemul internațional. Concepția exponenților acestei teorii asupra ordinii internaționale este una în mai mare măsură ierarhică. Acest capitol
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
doilea război mondial. TEORIA STABILITĂȚII HEGEMONICE - O ACTUALIZARE INSUFICIENTĂ A REALISMULUI Pînă acum, teoria stabilității hegemonice a fost considerată o teorie realistă din economia politică internațională, o caracterizare ce ridică unele probleme, deși comparația cu realismul clasic, dar și cu neorealismul arată că această etichetare este corectă. Cu toate acestea, teoria stabilității hegemonice a ilustrat și cel mai neașteptat salt idealist al unui scriitor realist. Încercarea lui Kindleberger de a blama "pasagerii clandestini" europeni a produs o contradicție internă în teoria
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
și Gilpin) recunosc existența unei diferențieri de rol în sistemul internațional, a doua piesă de susținere care dispăruse din structura internațională a lui Waltz. Nu toate unitățile au aceleași funcții pentru sistemul internațional. În măsura în care asumpția unităților asemănătoare este centrală pentru neorealism, teoria stabilității hegemonice este o critică a acestuia. Și din moment ce teoria stabilității hegemonice se bazează pe o analogie internă păcatul de moarte al idealismului, sancționat de Bull ea poate fi considerată la fel de bine, și pe drept cuvînt, ca antagonistă și
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
3). Dar Keohane ar fi putut urmări și asumpția naturii conflictuale a relațiilor interna-ționale, pentru ca apoi să arate că aceasta nu poate fi dedusă dintr-un model al acțiunii raționale egoiste, în condiții anarhice. Aceasta ar fi o critică a neorealismului lui Waltz. Dar corespunde într-adevăr critica lui unei înde-părtări de realismul tradițional? Cu privire la conținutul teoriei, răspunsul este negativ. Keohane pledează pentru o definire a cooperării nu ca absență a conflictelor, ci "ca un proces care implică folosirea neînțelegerilor pentru
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
ideilor vechi. Atenția pe care această teorie o acordă economiei politice internaționale este mult mai substanțială decît cea acordată de realismul tradițional. Ea include sistemul economic și unele instituții economice în rîndul elementelor fundamentale ale sistemului internațional. Ea diferă de neorealism și prin faptul că ia mult mai în serios imposibilitatea fungibilității resurselor de putere; de aceea, analiza sa empirică tinde să se limiteze cu mai mare atenție la o singură arie de probleme, în care un stat se poate presupune
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
de putere; de aceea, analiza sa empirică tinde să se limiteze cu mai mare atenție la o singură arie de probleme, în care un stat se poate presupune că are sub control mijloacele cele mai eficace de influență. Comparativ cu neorealismul lui Waltz, teoria stabilității hegemonice contribuie în mod clar la extinderea sferei analizei și definește diferit granițele disciplinei. Saltul idealist al lui Kindleberger pentru a apăra interesele SUA cu ajutorul teoriei stabilității hegemonice Argumentînd că rolul conducător al Statelor Unite a fost
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
era mai izolată. Deși teoria stabilității hegemonice pare să ceară includerea în analiză a relațiilor stat-societate, ea nu trimite totuși la contractul social, concentrîndu-se în schimb asupra guvernelor și firmelor. CONCLUZIE Teoria stabilității hegemonice este fără îndoială o îndepărtare de neorealismul lui Waltz. Discuția despre declinul SUA a pus în evidență o înțelegere mai largă a politicii internaționale și a puterii. De altfel, teoria descrie un sistem internațional cu trăsături ierarhice. Într-adevăr, deși respectă al treilea aspect al definiției dată
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
numita structură profundă a anarhiei, apare din ce în ce mai mult ca un înveliș fără conținut. Ea nu exclude nici conducerea fără guvern, nici formele de ierarhie. Această reconsiderare a clauzei a doua a lui Waltz a fost folosită și pentru a critica neorealismul, arătîndu-i incapacitatea de a înțelege schimbările istorice majore, cum ar fi trecerea de la sistemul medieval al statului la cel modern (Ruggie 1986 [1983]); dar a fost folosită și ca o cale de a dezvolta mai departe neorealismul (Buzan, Jones și
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
pentru a critica neorealismul, arătîndu-i incapacitatea de a înțelege schimbările istorice majore, cum ar fi trecerea de la sistemul medieval al statului la cel modern (Ruggie 1986 [1983]); dar a fost folosită și ca o cale de a dezvolta mai departe neorealismul (Buzan, Jones și Little 1993). Capitolul următor va arăta cum doi realiști din cadrul economiei politice internaționale, Robert Gilpin și Susan Strange, printr-o reevaluare a politicii internaționale și a conceptului de putere, extind și mai mult granițele realismului - și ale
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
disciplinei. 11. Economia politică internațională la confluența dintre realism și structuralism "În ce privește problema puterii există, totuși, posibilități de colaborare [între structuralism și realism]". (K. J. Holsti, Discipline Dividing, p.80) Economia politică internațională nu a oferit doar o redefinire a neorealismului, ci și cadrul necesar unei apropieri între două orientări materialiste - materialismul puterii din cadrul realismului și materialismul economic al teoreticienilor dependenței. Economia politică internațională se concentrează, în cazul lor, asupra interacțiunii dintre putere și bunăstare (micronivel), sau dintre capitalismul internațional și
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
cu firmele. Luînd în serios unele asumpții realiste, cum ar fi scepticismul și unele concepte realiste, cum ar fi puterea, ei pledează în favoarea proiectelor de cercetare care, în practică, devin mai apropiate de economia politică neomarxistă și gramsciană decît de neorealismul lui Waltz. Acest capitol va arăta mai întîi evoluțiile din cadrul unor abordări ale dependenței, înspre concepte de putere structurală, iar apoi va examina economia politică internațională dezvoltată de Gilpin și Strange. PUTERE ȘI DEPENDENȚĂ Originile intelectuale ale teoriilor dependenței Se
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
granițele disciplinei relațiilor internaționale. Abordarea realistă a relațiilor internaționale ca economie politică internațională inevitabil neomercantilistă Gilpin propune un proiect academic ce încearcă să atenueze tenta militară a studiilor internaționale și redefinește limitele disciplinare ale politicii internaționale. O diferență majoră față de neorealismul lui Waltz este sensibilitatea sa față de schimbările istorice în forma conflictelor dintre grupuri. Pentru Gilpin, odată cu evoluția organizării interne a grupurilor s-a schimbat și natura conflictelor dintre grupuri. Apariția statului-națiune și a economiei de piață a determinat o nouă
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
odată cu apariția unei ordini internaționale liberale conduse de Marea Britanie. "Mai întîi în sistemul european și apoi la scară globală, hegemoniile succesive, politice și economice, au înlocuit modelul imperiilor succesive, ca principiu fundamental de ordine al relațiilor internaționale" (1981: 144). Dacă neorealismul a fost criticat pentru faptul că nu este capabil să pună în lumină trecerea de la sistemul medieval la cel modern (Ruggie 1986 [1983]), abordarea istorică, mai dinamică, a lui Gilpin nu poate fi atacată din acest punct de vedere. Un
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
intră toți actorii imperiului transnațional. Guvernarea în economia politică globală va trebui realizată cu ajutorul unei noi diplomații, în cadrul căreia firmele și băncile joacă un rol la fel de important ca și statele (Strange 1992). CONCLUZIE: ECONOMIA POLITICĂ INTERNAȚIONALĂ - O CRITICĂ REALISTĂ A NEOREALISMULUI Dacă analizele structurale ale lui Waltz și Strange pot fi numite, ambele, realiste, nu avem de-a face cu o lărgire conceptuală exagerată? Această carte se bazează pe definirea realismului ca paradigmă. Politics Among Nations a lui Morgenthau a fost
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
avea consecințe teoretice semnificative, ci este o ordine economică politică în care funcțiile de bază, cum ar fi dominația asupra monedei mondiale, și resursele de bază, cum ar fi hrana și apa de băut, sînt inegal împărțite și distribuite. Dacă neorealismul voia să delimiteze în mod clar relațiile internaționale de alte discipline, atunci economia politică internațională realistă amenință din nou demarcația neorealistă. Waltz se întoarce la problema inițială a identificării realismului cu granițele disciplinei, distanțînd discursul academic al realismului de continua
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
atunci cînd regulile nu sînt respectate. De la această contradicție, cele două ramuri ale realismului se despart. În momentul în care disciplina realistă trecea prin una dintre cele mai profunde crize de identitate (și una dintre cele mai fructuoase discuții teoretice), neorealismul lui Kenneth Waltz a lansat o a doua încercare importantă de a îmbina scepticismul realist cu criteriile științifice. Această abordare urmărea să salveze angajarea față de materialismul puterii (vezi cap. 9) ca fiind o formă mult redusă a cu-noașterii practice oferite
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
punct de vedere academic și pentru a cîștiga publicul a fost mai mare chiar și decît cel plătit de Morgenthau. Desigur, în vremea crizei realismului, Waltz oferea un impuls binevenit taberei realiste; într-ade-văr, cartea sa redefinea întreaga dezbatere disciplinară. Dar neorealismul privilegia atît de mult mecanica lui Hobbes, încît practica machiavelică putea fi lăsată deoparte cu ușurință. Însăși politica părea să fie angajată într-o mișcare către o "știință a Realpolitik fără politică" (Kratochwil 1993). Dacă materialismul puterii este o parte
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
ochii lor ca fiind total nerealistă. Spre sfîrșitul anilor '80, realismul ajunsese prins în furtuna metateoretică ce cuprinsese disciplina, iar versiunea sa practică se pierduse în această furtună. Mai devreme, în dezbaterea dintre paradigme, disciplina a fost divizată ideologic, iar neorealismul a oferit un mod de a reapropia majoritatea cercetătorilor în spatele unei fațade științifice mai neutre. Acum, odată cu profesionalizarea crescîndă a disciplinei relațiilor internaționale, aceasta s-ar putea afla pe calea reunificării metodologice, dar, așa cum vom vedea în această secțiune concluzivă
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
două apropieri importante, care nu prea au sens în termenii paradigmelor incomensurabile, dar apar într-adevăr în matricea metateoretică (ele pot fi regăsite și la Alker și Biersteker 1984). Prima apropiere a avut loc în zona gri a matricei, între neorealism și neoinstituționalism, care împart un fundament raționalist comun (Keohane și Nye 1987; Nye 988). Wæver numește aceasta sinteza neo-neo. A doua apropiere are loc în cadrul tradiției interpretiviste. Ea are mai multe fețe, dar cel puțin două trăsături importante ne duc
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
categorii în cadrul matricei poate fi ilustrată cu ajutorul a două exemple, care par a traversa matricea în direcții încrucișate. Primul exemplu a fost deja menționat în capitolul 9, atunci cînd s-a introdus dezbaterea din jurul lui Kenneth Waltz cu privire la întrebarea dacă neorealismul său este structuralist (holist) sau individualist. Răspunsul era că acesta trebuie considerat ca o abordare economică. Iar perspectiva economică este cu siguranță individualistă din punct de vedere metodologic: ea se bazează pe comportamentul individual. Cu toate acesea, nu e clar
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
a determinat o consecință majoră pentru realism: dînd la o parte preocupările normative, ea a făcut apoi ca realismul normativ și orientat către practică să nu mai constituie principala tendință a disciplinei relațiilor internaționale. Este o ironie de proporții că neorealismul lui Waltz - atît de încrîncenat în apărarea unei viziuni materialiste în politica internațională, atît de convins că fundamentul anarhic al scepticismului este superior oricărui altuia - a subminat în cele din urmă viziu-nea realistă asupra lumii în domeniul relațiilor interna-ționale. Sigur
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
instituite de acest text paradigmatic, derivă în cele din urmă nu din posibila plauzibilitate a realismului său, care ar permite o mai bună înțelegere a naturii politicii internaționale, ci din mijloacele neopozitiviste folosite pentru atingerea acestui scop. În cadrul acestui curent, neorealismul a fost din ce în ce mai mult prins în dezbateri care nu reflectau decît o palidă umbră a fostei sale identități. În versiunea sa cea mai restrînsă, principala contribuție neorealistă la dezbatere era acum rezervată pentru susținerea ideii că, în condiții de anarhie
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
acestei ultime fortărețe, dezbaterea teoretică s-a dezvoltat fără prea multă legătură cu realismul și cu tradiția sa a cunoașterii practice. Cerințele academice au exilat în cele din urmă autorii inspirați de realismul clasic în discipline aparent mai puțin importante. Neorealismul, ca abordare științifică, făcea parte din școala raționalistă, așa cum o numea Keohane; restul s-au regăsit fie printre "reflectiviști", fie în domenii al căror statut ca științe (sociale) era negat, cum ar fi istoria diplomației pentru disciplina relațiilor internaționale sau
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]
-
unitatea culturii diplomatice și a limbajului folosit în disciplina relațiilor internaționale, dar s-a pierdut și unitatea asumpțiilor realiste și a acestei discipline ca știință. Potrivit lui Waltz, încercarea cea mai serioasă și mai credibilă de a salva tradiția realistă de neorealism poate fi găsită în lucrarea Logic of Anarchy (Buzan, Jones și Little 1993). Această carte reprezintă o reacție la două crize ale realismului. Ea tratează declinul realismului ca o paradigmă unificatoare, realmente definitorie pentru disciplină și vorbește despre fragmentarea disciplinei
by Stefano Guzzini [Corola-publishinghouse/Science/1029_a_2537]