523 matches
-
redirecționează agresivitatea originară către o victimă non-umană și care Înlocuiește actul sălbatic al vânării cu un act controlat simbolic. La rândul său, mitul, concretizat Întâi În forma rugăciunilor cu scop magic, punea În povestire evenimentele legate de vânătoare și de omorâre și muta În imaginar agresivitatea biologică. Ritul și mitul sunt deci sisteme complementare, care, prin mijloace diferite, Îndeplinesc aceeași funcție - cea de a deplasa simbolic agresivitatea naturală: Riturile sunt modele de comportament redirecționate, al căror referent este unul deplasat. ș
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ritual devine narațiune mitică. În schimb, ritul confirmă realitatea mitului. În felul acesta, afirmându-se reciproc, mitul și ritul reprezintă o forță extraordinară În procesul de formare a tradițiilor culturale (W. Burkert, 1983, p. 34) Burkert susține că sacrificiul, adică omorârea rituală, substituie și resemnifică omorârea din actul vânătorii: prin aceasta, el deplasează agresivitatea umană Înspre gesturi simbolice, care nu mai amenință specia și care garantează perpetuarea comunității. De asemenea, sacrificiul fixează anumite reguli prin care este dramatizată omorârea rituală: altfel
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
schimb, ritul confirmă realitatea mitului. În felul acesta, afirmându-se reciproc, mitul și ritul reprezintă o forță extraordinară În procesul de formare a tradițiilor culturale (W. Burkert, 1983, p. 34) Burkert susține că sacrificiul, adică omorârea rituală, substituie și resemnifică omorârea din actul vânătorii: prin aceasta, el deplasează agresivitatea umană Înspre gesturi simbolice, care nu mai amenință specia și care garantează perpetuarea comunității. De asemenea, sacrificiul fixează anumite reguli prin care este dramatizată omorârea rituală: altfel spus, el stabilește ierarhii și
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
sacrificiul, adică omorârea rituală, substituie și resemnifică omorârea din actul vânătorii: prin aceasta, el deplasează agresivitatea umană Înspre gesturi simbolice, care nu mai amenință specia și care garantează perpetuarea comunității. De asemenea, sacrificiul fixează anumite reguli prin care este dramatizată omorârea rituală: altfel spus, el stabilește ierarhii și norme și determină modele de comportament. În plus, prin prânzul comunitar, el afirmă și Întărește comunitatea socială. Cu alte cuvinte, sacrificiul instituie societatea organizată de și prin reguli de reciprocitate. El reprezintă un
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
socială. Cu alte cuvinte, sacrificiul instituie societatea organizată de și prin reguli de reciprocitate. El reprezintă un model al ordinii sociale și tocmai de aceea este performat ori de câte ori această ordine este amenințată. Prin aceasta, sacrificiul (cu model vânătoresc) se opune omorârilor rituale de tipul „țapului ispășitor” - În acestea este afirmată distrugerea ordinii sociale, victima sacrificială nu este consumată În comun, iar sacrificiul vizează alungarea forțelor răului care sunt Întrupate de animalul ucis, și nu atragerea forțelor divine (1983, pp. 172-173). Pornind
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
animalism, prin opoziția dintre violența „impură”, legată de pulsiunile sălbatice, și violența „pură”, reglementată de mecanismele ritului. Sacrificiul, Înțeles ca „o violență fără risc de răzbunare” (1995, p. 19), Înlocuiește crima inițială și lanțul de violențe asociat ei cu o omorâre controlată ceremonial și, prin aceasta, creează normele și valorile culturale, fixează instituțiile sociale, distinge sacrul de profan și oferă baza pentru toate construcțiile mitologice. Girard consideră că orice ritual Înseamnă repetarea, În plan simbolic, a unui eveniment primordial. Sacrificiul reia
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
nu poate fi oprită decât prin mutarea În și prin substituirea lor de către ceremonial. Omul este prin natura lui Înclinat către violență, iar aceasta este un proces simetric și reciproc - fiind mimetică, violența generează acte de violență colectivă. Astfel prima omorâre cere una compensatorie, care, la rândul ei, declanșează alte crime, totul Într-un lanț care poate duce la extincția colectivității. Această pierdere a diferențelor și a limitelor este numită de Girard „criza sacrificială”. Sacrificiul este sistemul care oprește, prin reorientare
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
precum și rituri de inversiune: suspendarea ordinii normale, umilirea celor puternici, Înlocuirea lor cu lideri „carnavalești” proveniți din zone marginale ale societății (precum sclavii, cerșetorii, străinii) și manifestări de penitență colectivă. Numeroase mituri legate de acest ciclu ritual narează moartea sau omorârea zeului (suprem sau al fertilității) și prăbușirea ordinii cosmice, care a urmat acestui gest. b) Riturile de ispășire urmăreau eliminarea din corpul social (dar și din cel cosmic) a elementelor impure, care ar putea amenința reluarea, plină de promisiuni benefice
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
acesta, tinerii organizează un charivari, care poate fi interpretat În funcție de cele două planuri specifice acestui ritual. La suprafață, el pare o farsă, o sărbătoare zgomotoasă, analoagă carnavalului: tinerii Își permit nenumărate excese, „ca și cum ar fi fost regii vreunui carnaval”, iar omorârea pisicilor pare a fi „echivalentă cu torturarea de pisici În Mardi Gras” (p. 88). În profunzime, ritul anunță o sancționare simbolică a cupidității stăpânilor: Executarea pisicilor În cadrul unei ceremonii atât de elaborate echivala cu condamnarea casei și declararea vinovăției burghezului
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
câine dingo, șerpi, șopârle, broaște, pești, plante, minerale, unelte, arme, stele, fulgerul, tunetul, curcubeul, marea, roua etc.), acesta nefiind o divinitate sau o zeitate, ci o ființă apropiată, un fel de rudă. În funcție de regiune și trib există unele restricții privind omorârea totemului sau consumarea lui, Încălcarea acestor interdicții având un caracter moral, stârnind reprobarea celorlalți membri, chiar o frică superstițioasă, dar fără sancțiuni concrete 219. Interesante sunt legendele și miturile care vorbesc despre originea grupelor totemice, conform cărora strămoșii totemici peregrinând
Asaltul tigrilor by Oltea Răşcanu Gramaticu () [Corola-publishinghouse/Science/320_a_1259]
-
imaginară a altitudinii ca eliberare de povara greutății, contribuie și ele la consacrarea spațiului celest ca sursă și locuință prin excelență a ființelor supranaturale: zei, spirite, eroi civilizatori. Dar tot atât de importante și semnificative sunt și « revelațiile» nopții și ale tenebrelor, omorârea vânatului și moartea unui membru al familiei, catastrofele cosmice, eventualele crize de entuziasm, de nebunie sau de ferocitate homicidă ale membrilor tribului”277. La aborigenii australieni lipsește cultul naturii, reprezentările divinităților și a cultului acestora. Interesantă este și legenda legată
Asaltul tigrilor by Oltea Răşcanu Gramaticu () [Corola-publishinghouse/Science/320_a_1259]
-
orice jignire se pedepsește cu moartea. Cei Învingători, pentru a-și spori energia vitală și forțele spirituale Își ucideau adversari și În urma unui ritual Îi 474 I.Lips, Obârșia lucrurilor, p. 49. 475 E.M.Kreps, op. cit., p. 84-85. 303 mâncau. „Omorârea și devorarea dușmanului a devenit nu numai o tradiție, un rit, ci și un prilej de serbări și ospețe”476. În aceste condiții, În secolul al XIX-lea a apărut omul albPakeha, mai Întâi navigatori și vânători de balene, misionari
Asaltul tigrilor by Oltea Răşcanu Gramaticu () [Corola-publishinghouse/Science/320_a_1259]
-
în pace." (7: 44, 45, 46, 47, 48, 50). Femeia adulterină. Despre ea relatează Evanghelia după Ioan. În templu fiind, fariseii au adus în fața lui Iisus o femeie învinuită de adulter, de desfrânare. Pedeapsa, după Legea lui Moise, era lapidarea (omorârea cu pietre). Se spune în Evanghelie: Și au adus la El fariseii și cărturarii pe o femeie prinsă în adulter și, așezând-o în mijloc, au zis Lui: "Învățătorule, această femeie a fost prinsă asupra faptului de adulter; iar Moise
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
logodită cu Ioan (Evanghelistul) ce ar fi părăsit-o după ce L-a urmat pe Iisus, acesta fiind un motiv de desfrânare. Comunitatea evreiască era intransigentă cu desfrânarea femeilor și, revoltată de încălcarea moralei, a condamnat-o la moarte prin lapidare (omorârea cu pietre). Iisus a apărat-o de furia mulțimii și a îndemnat-o să nu mai păcătuiască. În Evanghelia după Luca se spune că, printre femeile care au fost exorcizate, eliberate de stăpânirea diavolilor, a fost și Maria din Magdala
Curtezane şi pseudocurtezane: în mitologie, istorie, literatură by Elena Macavei [Corola-publishinghouse/Science/942_a_2450]
-
contra cui. Este cazul Medeei, eroina lui Euripide, care-și sacrifică propriii copii. Un asemenea act de violență generează tragicul. Eroul nu descoperă identitatea victimei decât după înfăptuirea actului. În Oedip Rege, protagonistul nu înțelege natura incestuoasă a actelor sale (omorârea lui Laius, căsătoria cu Iocasta), decât după aceea, când îi sunt dezvăluite originile. O astfel de situație, și mai mult decât cea prcedentă, este sursă de tragic. Cazul cel mai tragic, după părerea lui Aristotel, este acela în care personajul
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
poeme, ca niște tablouri separate din ceea ce nu putea fi înțeles sub o singură imagine", scrie el în Practica teatrului (Cartea II, cap. 3, "Despre unitatea de acțiune"). El îl citează ca exemplu pe Eschil, care separă în două piese omorârea lui Agamemnon și răzbunarea lui Oreste care o ucide pe Clitemnestra. D'Aubignac pare totuși să uite că cele două piese la care face el aluzie, Agamemnon și Hoeforele, aparțin unei trilogii cu legătură între ele. Destinate să fie reprezentate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
pentru a respecta verosimilul s-a îndepărtat de Euripide în concepția sa asupra deznodământului. În Ifigenia la Aulis, ca mai târziu în Metamorfozele lui Ovidiu, Diana, cuprinsă de milă, o răpește pe Ifigenia pentru a o sustrage sacrificiului și determină omorârea în locul său a unei căprioare sau a unei alte victime de acest fel. Ce fel de reprezentație este asta, scrie Racine, să sfârșești o tragedie cu ajutorul unei zeițe și a unei mașinării (adică al unui artificiu scenic) și printr-o
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
tatăl, nu putem concepe cum o scenă atât de revoltantă, atât de contrară chiar scopului piesei, a putut fi ascultată de mulțimea care cunoaște legile decenței. Ei nu ar fi trebuit să se mai vadă: Ximena trebuia să-și propună omorârea iubitului său; și despărțiți unul de celălalt, ei nu ar fi fost decât cu mult mai interesanți. De altfel, nu sunt singurul care a remarcat la reprezentație că Ximena este o caldă iubită și o călduță fiică: acest lucru poate
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
în felul acesta, un concurent potențial la tron. Tată și fiu se află și ei într-o relație de concurență, politică și / sau amoroasă, în teatrul lui Racine. Mithridate, rivalul celor doi fii ai săi pe lângă Monime, ordonă în secret omorârea Monimei când înțelege că ea îl iubește pe fiul lui, Xifares. Neputând-o avea, preferă să o vadă pierind. Creon, trădător ca și Mithridate, ar vrea să uzeze de autoritatea lui politică pentru a o lua în căsătorie pe Antigona
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
crezându-se rivalul lui Hippolit pe lângă Fedra, îl lasă pradă răzbunării lui Neptun. Relația mamă/fiu este tot atât de distrugătoare. La pasiunea devoratoare a Agripinei, Nero răspunde cu violență. Primele două acte ale sale, răpirea Juniei, exilul lui Pallas, ca și omorârea lui Britannicus, sunt îndreptate împotriva mamei sale, a cărei moarte o decide în curând. Relația tată/fiică este și ea funestă. Agamemnon ordonă moartea Ifigeniei, chiar dacă sacrificiul este impus de o cauză politică. Trebuie ca vânturile să fie favorabile pentru ca
by MARIE-CLAUDE HUBERT [Corola-publishinghouse/Science/1110_a_2618]
-
Unite, fără a le ignora sau discredita meritele într-o Europă pe care o vede desăvârșit creștină. Sub raport strict literar, R. încearcă, în colaborare cu Octavian Bârlea, o traducere liberă a Psalmilor și scrie, de asemenea, câteva povestiri, precum Omorârea lui Robete, Prunii, Luptele starețului Athanasie cu diavolul din mănăstiri, ce pun în valoare un remarcabil talent narativ, un limbaj hâtru cu subtile trimiteri spre parabolic, autorul având darul caracterizărilor succinte, pline de vervă și culoare anecdotică. Altă categorie de
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289082_a_290411]
-
Neamțul și Secul, Râmnicu Vâlcea, 1935; Gravura în lemn la mănăstirea Neamțul, București, 1940; Noua gravură românească în lemn pentru ilustrarea cărții, cu gravuri originale de George Rusu, Freising, 1949; Omenia și „Frumusețea cea dintâi”, pref. Mircea Eliade, Freising, 1962; Omorârea lui Robete, pref. Nicolae Florescu, București, 2001. Repere bibliografice: Eliade, Împotriva, 202-205, 245-250; Vasile Posteuca, Din însemnările de la Buchenwald, „Cuvântul în exil”, 1967, 58-59; Octavian Bârlea, Întristată adunare, „Cuvântul în exil”, 1967, 58-59; Ierunca, Subiect, 252-254; Nicolae Florescu, Menirea pribegilor
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289082_a_290411]
-
Ministerul leton al Afacerilor Interne, făcând patru victime. Vărsările de sânge din statele baltice semnalau Începutul sfârșitului pentru Uniunea Sovietică. În mai puțin de o săptămână, peste 150.000 de oameni s-au adunat la Moscova pentru a protesta Împotriva omorârii civililor. Boris Elțîn, prim-secretar al Comitetului de partid al orașului Moscova și - din mai 1990 - președinte al Sovietului Suprem Rus, s-a deplasat la Tallinn pentru a semna un acord de recunoaștere reciprocă a „suveranității” Între Rusia și republicile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]