531 matches
-
a acestor probleme, aparținând fenomenului dictaturii judicativului, este posibilă pe baza tehnicilor fenomenologice, pentru că ele admit, ca regulă de metodă, diferența dintre cele două atitudini, naturală și fenomenologică, în felul acesta căpătând șansă dezvăluirea "condițiilor de constituire" atât ale semnificației ontice a ceea ce socotim că există evident și obiectiv (subiectul înainte de predicare, neobiectualizat), cât și ale resemnificării "logice" a acestui ceva (subiectul logic, împreună cu predicatele sale; S obiectualizat); de aici și rostul operării reducției judicative (apoi non-judicative) a judicativului însuși. Desigur
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a acestui ceva (subiectul logic, împreună cu predicatele sale; S obiectualizat); de aici și rostul operării reducției judicative (apoi non-judicative) a judicativului însuși. Desigur, devenind indispensabilă, în contextul acesteia, și luarea în seamă a lingvisticului, care intră în "sinteza logică" alături de ontic. Subiectul și predicatul dobândesc o nouă semnificație, cea logică, numai împreună; tocmai astfel acești doi termeni se pot afla într-o identitate parțială, relație necesară în structura judecății. Dar de ce este parțială, iar nu completă, această identitate? Numai pentru că despre
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
judecată, neepuizând "întinderea" lui S, a "substratului", sfera potențialității sale? Să observăm că cele două instanțe S și P nu se află de la bun început în același "loc logic". Subiectul este subzistență, substrat, prin urmare, spațiul său propriu este cel ontic, dominat de fel de fel de condiționări (substratul, totuși, nu ființează prin el însuși). Predicatul însă nu devine element al acestui spațiu decât prin exercițiul funcției sale. Altfel, el este, în primă instanță, o entitate exclusiv "logică". Dar prin așezarea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
exercițiul funcției sale. Altfel, el este, în primă instanță, o entitate exclusiv "logică". Dar prin așezarea alături a celor doi termeni, în forma logică a judecății, subiectul pătrunde în spațiul logic, devenind astfel ceva ce se găsește și în lotul onticului și în cel al logicului, așa cum predicatul se va găsi, de asemenea, în ambele locuri. Prin urmare, subiectul ar putea fi identic predicatului numai dacă onticul ar fi identic logicului; fără această trecere reciprocă, relația identității nu ar putea avea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
subiectul pătrunde în spațiul logic, devenind astfel ceva ce se găsește și în lotul onticului și în cel al logicului, așa cum predicatul se va găsi, de asemenea, în ambele locuri. Prin urmare, subiectul ar putea fi identic predicatului numai dacă onticul ar fi identic logicului; fără această trecere reciprocă, relația identității nu ar putea avea loc. Cum cele două orizonturi onticul și logicul nu pot fi identice, am ajuns din nou într-o situație aporetică. Totuși, ele pot fi aduse într-
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
așa cum predicatul se va găsi, de asemenea, în ambele locuri. Prin urmare, subiectul ar putea fi identic predicatului numai dacă onticul ar fi identic logicului; fără această trecere reciprocă, relația identității nu ar putea avea loc. Cum cele două orizonturi onticul și logicul nu pot fi identice, am ajuns din nou într-o situație aporetică. Totuși, ele pot fi aduse într-un orizont nou, anume în acela al constituirii judicative, unde capătă sensuri noi, compatibile, care le îngăduie să fie puse
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
cu logos-ul însuși, pentru înțelegerea lucrurilor, sau păstrăm o formă "de-naturată" a sa, poate într-o altă logică? Oricum, toate acestea ne trimit către o rejudecare a sintezei logice, ceea ce înseamnă o reanalizare a acesteia nu doar din perspectivă ontică, ci și din perspectivă lingvistică. Poate că tocmai o asemenea exigență a condus cercetarea logică și filosofică, apoi chiar matematică, spre socotirea în sine a lingvisticului, acesta părând a fi logicul însuși. Dar aporia judecății, fundamentală pentru sensul de judicativ
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
și trece în act datorită structurii judicative originare S P. În privința obiectului, putem spune de la bun început: gândirea are de-a face, în intenționalitatea sa, adică în mod obișnuit, cu "lucrurile" din orizontul experienței (ele însele problematice în privința statutului lor ontic, de simple ființări, și ontologic, de conținuturi formate (așezate în forme) prin preluarea lor de către o facultate, o capacitate, corespunzătoare, de către un "subiect", care le dă "sens" și "ființă"). Dar gândirea are de-a face și cu un alt fel
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
corespondența sau de a o interpreta în așa fel încât ea să nu conducă spre alăturarea unor elemente de naturi diferite, cum sunt "judecata" (sau, pentru unii, "propoziția"), de natură lingvistică (sau noetică sau noetico-lingvistică), și "faptul real", de natură ontică, identificat fie cu obiectul "estetic", fie cu un obiect mai elaborat subiectiv.63 Oricum s-ar fi lucrat însă cu această idee de corespondență, structura formală originară în sens judicativ i-a impus structura. Chiar și atunci când corespondența a fost
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
condiționările propriu-zis temporale ale tuturor acestor sinteze care condiționează, finalmente prin apercepția originară, pe de o parte judecata sintetică a priori (cunoașterea), iar pe de alta, fenomenul (lumea, "natura"), înseși raporturile de timp capătă această dublă valabilitate, totodată cognitivă și ontică (chiar ontologică). Raporturile de timp, așadar, sunt condiții atât ale obiectelor experienței noastre, adică ale fenomenelor, chiar ale sintezei tuturor fenomenelor, cât și ale cunoașterii obiective a acestora; dar aceste raporturi de timp apar astfel, pentru că, înainte de toate, timpul face
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
acela de "ontologie fundamentală", adică, așa cum precizează autorul, de teorie asupra semnificației pre-ontologice a Dasein-ului; iar această semnificație constă în faptul că Dasein-ul este ființarea căreia îi este propriu un act de înțelegere a ființei; de aici decurge "preeminența sa ontică și ontologică". Așadar, ființările de felul lucrului ("ființarea-simplu-prezentă"), de felul ustensilului ("ființarea-la-îndemână") pot fi lămurite în privința ființei lor numai sub condiția lămuririi problemei ființei ca atare, fapt el însuși condiționat de înțelegerea ființei Dasein-ului, reprezentând o înțelegere de sine a
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
punerea întrebării despre ființa ca atare (nu despre ființa unei ființări, fie aceasta Dasein-ul). În structura sa, demersul heideggerian este apropiat de cel husserlian; putem recunoaște cele două atitudini, naturală și fenomenologică, despre care vorbește Husserl, în distincția heideggriană dintre ontic și ontologic, dintre ființare și existență, dintre structura existențielă și structura existențială ale Dasein-ului, dintre ființa ca transcendent și "constituția originară de ființă a Dasein-ului". Întregul demers heideggerian se află într-un orizont care este deschis printr-un fel de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
de suspendare a operației naturale de "valorizare" a lucrurilor după criterii psihologice, individuale (fără să fie implicată aici, în vreun fel, abstracția de natură științifică sau metafizică). Autorul ne avertizează deseori că termenii (cuvintele, mai bine zis) nu au înțelesul "ontic", obiectivant pentru referentul lor, ci un sens existențial, legat de Dasein și de originaritatea acestuia ca posibilitate de a se constitui pe sine, constituind orice altceva în "lumea" sa. De aici două dificultăți majore în înțelegerea demersului heideggerian: pe de
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
originaritatea acestuia ca posibilitate de a se constitui pe sine, constituind orice altceva în "lumea" sa. De aici două dificultăți majore în înțelegerea demersului heideggerian: pe de o parte, riscul, niciodată epuizat, de a reveni de la înțelesurile existențial-ontologice la cele ontice, datorită coincidenței nominale a "existențialilor" (conceptele potrivite ființării preeminente ontic-ontologic, Dasein-ul) cu termenii cunoașterii cotidiene și cu aceia ai istoriei filosofiei (ai metafizicii), iar pe de alta, pierderea din atenție a unității structurale a Dasein-ului. Demersul în cauză se constituie
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
strict după regulile judicativului constitutiv este de sesizat la nivelul structurii proiectului, în privința terminologiei etc., dar mai cu seamă la orizontul de constituire a discursului însuși, fiindcă acesta este pus de la început pe seama unei atitudini fenomenologice, care aneantizează "atitudinea naturală" (ontică, proprie prezenței cotidiene a omului). De altfel, de la bun început analitica existențială angajează un procedeu "recalcitrant" față de regulile de constituire judicativă a discursului. Acest procedeu este neobișnuit într-un demers stăpânit de normele discursive acreditate (judicativ) și constă în "scoaterea
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
scoatere în evidență", "punere în evidență" etc.). Dar acesta nu poate reprezenta, deocamdată, un motiv de tematizare. Este însă Dasein-ul ca un dat în "lume" temeiul ca atare al obiectului predicației (ființarea și determinațiile sale), într-o ordine a cauzalității ontice? Dacă da, atunci Heidegger revine, indiscutabil, în orizontul dictaturii judicativului, părăsind domeniul pe care el însuși, dislocând prin actul-de-pricipiu amintit problematica clasică a filosofiei (judicative), îl proiectase. Poate fi însă în această poziție ființa? În măsura în care aceasta întemeiază direct ființarea, printr-
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
în orizontul dictaturii judicativului, părăsind domeniul pe care el însuși, dislocând prin actul-de-pricipiu amintit problematica clasică a filosofiei (judicative), îl proiectase. Poate fi însă în această poziție ființa? În măsura în care aceasta întemeiază direct ființarea, printr-un act de geneză de tip ontic, nu ne aflăm, nici acum, decât în mijlocul orizontului dictaturii judicativului, iar ființa nu apare decât ca un gen suprem (totodată, cauză "generatoare"). Dar nici Dasein-ul ca ființare dată (simplu prezentă), nici ființa (transcendentă etc.) nu capătă un asemenea sens în
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
tipul analiticii existențiale. Dar și aici ei vor fi avuți în vedere, în măsura în care constitutivitatea lor non-judicativă rămâne la nivelul formal al indicării unor posibilități "semantice" ale ființării. Posibilitatea simplei operații a "analizei" este legată de faptul că Dasein-ul, din perspectivă ontică, reprezintă ființarea care în mod esențial are putința de a pune întrebarea despre ființă: "Sarcina unei analitici existențiale a Dasein-ului este prefigurată, în ceea ce privește posibilitatea și necesitatea ei, în constituția ontică a Dasein-ului."165 Pe de o parte, Dasein-ul este "dat
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
a "analizei" este legată de faptul că Dasein-ul, din perspectivă ontică, reprezintă ființarea care în mod esențial are putința de a pune întrebarea despre ființă: "Sarcina unei analitici existențiale a Dasein-ului este prefigurată, în ceea ce privește posibilitatea și necesitatea ei, în constituția ontică a Dasein-ului."165 Pe de o parte, Dasein-ul este "dat" în întregul său în vederea punerii acestei întrebări; pe de alta, actul analitic este determinat, dar de loc comun (obișnuit), în orizontul modului său de a fi. Necesitatea analizei este legată
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
constituirea ca ființare, ca ființă a ființării și chiar ca ființă. Necesitatea de față se exprimă, în ultimă instanță, ea însăși, ca o posibilitate (anume, posibilitatea faptului-de-a-fi ce constituie Dasein-ul); temeiul lor așa cum ilustrează fragmentul tocmai citat fiind același: constituția ontică a Dasein-ului. Constitutivitatea de acest tip, legată, după cum se vede, de sens deși Heidegger nu face din sens o temă fundamentală pentru constituirea structurii Dasein-ului implică timpul. Ea nu poate fi decât expresia timporizării: e drept, de o natură cu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
aparține unității. De asemenea, non-existența îi îngăduie Dasein-ului însuși să se exprime ca eveniment, ca revelare a propriului său; mai bine spus, ca act de venire din sine și de deschidere. Dar toate acestea nu au un sens "substanțial" sau "ontic", ci mai degrabă unul "operațional". Desigur, Dasein-ul nu-și pierde sensul său ontologic, acela care îl exprimă ca ființare căreia îi este propriu faptul de-a-fi; numai că acest sens este circumscris, este de-limitat, este cumpănit și acreditat judicativ, fiind
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
având sens de operator intențional-factic, nu este altceva decât timp. În "viitorul" enunț, tocmai "ca"- timp va funcționa ca element alethic alături de verb ("este"). Din punct de vedere judicativ, acest rezultat este cu totul semnificativ. "Ca"-timpul are deja sens ontic, dacă ținem seama de faptul că "ceva" este constituit fie ca "lucru", fie ca înțelegere-prealabilă la nivelul privirii-prealabile ("stare de lucruri"), fie ca spunere despre aceasta; de asemenea, are un sens ontologic, de vreme ce ține de intenționalitatea factică a Dasein-ului. În
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
În plus, dacă admitem că toată această mișcare de constituire a enunțului (și a înțelegerii și explicitării) înseamnă cum susține, de altfel, Heidegger și trecere, în privința "obiectului" care umple locul-de-deschidere al Dasein-ului, de la ființarea-la- îndemână la ființarea-simplu-prezentă, atunci sensurile acestea ontic și ontologic nu pot fi prezente altfel decât prin timporizarea fiecărei modalități de ființare, dintre cele două, una care, cumva, operează în ambele ordini de ființări. "Ca" nu ar putea avea funcțiile cu care este investit, în primul rând nu
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
regulativ 6.1. Subiect, ființă, autorizare în perspectiva judicativului regulativ "A fi fără ființă", expresia folosită la sfârșitul subcapitolului anterior, pare a fi cel puțin greșit formată. Orice este socotit într-un fel sau altul trebuie acceptat cu un sens ontic sau ontologic, fiindcă respectă norma minimă de constitutivitate: este sau măcar presupune "ceva". De exemplu, cum să vorbim, fără nici un angajament ontologic, despre "iubirea fără ființă"? Chiar dacă facem abstracție cu totul de "iubitor" sau de "iubit" iubirea este, totuși, o
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]
-
nu însă de tot -, mizând pe diferența firească, din punct de vedere judicativ, dintre ființă și ființare. Iubirea poate fi fără ființă, într-un sens slab, dacă iubirea este "coborâtă" la rangul ființării. Astfel, ea ar putea avea un sens ontic, nu și unul ontologic și, la limită, timporizată fiind, și-ar putea însuși doar ceea ce decurge din timporizare, nu și originaritatea acesteia. Sensul ontologic este, de fapt, mai greu de obținut, pentru că, în afară de reconstrucția ființei, trebuie reconstruită ființarea care de la
by VIOREL CERNICA [Corola-publishinghouse/Science/975_a_2483]