1,267 matches
-
avea oare oamenii de cultură și de presă ai Bisericii puterea de a-l pune pe gânduri pe un sceptic Moromete al zilelor noastre? Va pătrunde Cuvântul lui Dumnezeu în satele aceluiași Teleorman, lipsite poate de ecou literar, dar încă pâlpâind a viață? Tradiția ne spune că seniorii teologiei, socotită de latinii scolastici „regina științelor”, s-ar cuveni să fie buni meșteri de poduri și luntrii. Cheagul teologiei crește, la urma urmei, din comunicarea cu alteritatea. Este inadmisibil, atunci, ca provocările
[Corola-publishinghouse/Science/1881_a_3206]
-
cuprind secțiunile „Meridiane”, „Prezențe românești” (despre cultura română în lume), „Revista revistelor”. Deși a îndurat înainte de 1989 „sufocanta apăsare a directivelor și a cenzurii comuniste”, R.l. a năzuit să fie „un far uneori mai palid, mai șters, mai anemic, abia pâlpâind, împresurat de beznă și cețuri cum era”, dar, oricum, creator al unui „spațiu al luminii”, secretul fiind „întemeierea pe spiritul critic normal” (Mircea Iorgulescu, Spiritul „României literare”, 39-40/1993). Revista a beneficiat de o importantă iconografie, datorată în mare parte
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289323_a_290652]
-
modificări în manuscrisul în facsimil 41 (ediția Eugen Simion) față de varianta transliterată a lui D. Vatamaniuc: (H1a) [...] ardeau lămpi (s.n.) somnoroase răspândind dungi de galbenă lumină prin aerul apăsat. [...] El aprinse o lampă neagră, împlută cu untdelemn; lumina ei fumega pâlpâind. Încet, încet ochiul luminei se roși ...el se așeză la masă..., deschise cartea cea veche cu buchile neclare și cu înțeles întunecat. [...] Lampa fâlfâia lungă, ca și cum ar fi vrut s-ajungă tavanul, [...].Lampa sa fâlfâia mai fantastic, literele bătrâne ale
[Corola-publishinghouse/Science/1575_a_2873]
-
care mami răspunde, aud în fundal sonorul de la Crimewatch și mă apucă o nostalgie subită pentru locul în care m-am născut. Mi-i și imaginez pe mami și pe tati stând în sufragerie, cu draperiile trase și șemineul electric pâlpâind plăcut. — Bună, mami! — Becky! exclamă ea. Ce bine îmi pare că m-ai sunat! Am tot încercat să-ți trimit niște meniuri de la firma de catering, dar vezi că nu-ți merge faxul! Tati zice să te uiți, poate ai
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
vedem mai târziu. Intru clătinându-mă în apartament, arunc toată corespondența pe canapea și mă duc direct spre dormitor, la fel de hotărâtă ca un drogat care tânjește după doza lui. Somn. Am nevoie de somn... Luminița de la robotul telefonic începe să pâlpâie și, în timp ce mă lungesc în pat, mă întind și apăs pe buton. — Bună, Becky! Robyn sunt. Am sunat doar ca să-ți spun că întâlnirea cu Sheldon Lloyd, pentru a discuta despre ornamentele pe care le vom pune în centrul meselor
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2037_a_3362]
-
acvatic, el aici își caută identitatea: „Mi-e auzul larg spre culmi aeriene:/ e-un du-te-vino printre stele albe/ ca niște șoimi pe care nu-i doboară/ nici iedera ce le-a crescut pe pleoapă” sau „prin ochiul meu mai pâlpâie ceva/ fregatele cum ies cu puntea de ametiste plină/ și-au împlântat catargele-ntr-o stea.// Privesc cu ochii mari, deschiși,/ ca margaretele ce și-au trimis prin păsări/ staminele la înălțimi”. Cel mai adesea însă, mitologia personală e populată
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/290224_a_291553]
-
de întuneric, nu intervin în vizibil decât atinse fără să se arate?4 Faptul că tocmai absența imaginii face imagine arată - a câta oară? - că și dispariția spune ceva, că în dispariție apare criptofenomenul unei manifestări infratextuale, o lumină ce pâlpâie în substratul poetal. Astfel că - în cazul lui Mircea Ivănescu - scriitura nu propune o retorică a imaginarului, ci se încheagă în sfera imaginalului, imagistica sa desenând stări existențiale neestetizate, la limita dintre viziunea plată - sărăcită - a desemnificării și experiența unei
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
care se știe, se impune în raport cu nedeterminarea înconjurătoare. Altfel spus, e un subiect fără predicat al ființării; el atârnă doar de sine, întru sine, în miezul posibilului care îl transcende. Autoafirmare care aproape se dezminte, deoarece "numai o rece căldură pâlpâie lânced din lampă", iar în lumina vagă a acestei infraexistențe nimic nu este ori abia mai este. Să fie oare capătul de drum al ființei ce se stinge, adunarea sa în puținul ce-și așteaptă moartea, în restul pândit de
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
vaste răspântii, sufletul" ( Fragmentele, 78, în op. cit., p. 119), așa cum apare deseori la Dan Damaschin. Acum el ia Totul în pază: "peisaj lăuntric după cutremur/ relief schimonosit, devastat/ prăbușiri în sine/ gemete fără ecou/ naufragiu în absența niciunui martor/ Dumnezeu pâlpâie fără vlagă într-un ungher:/ degerată, o mână de copil îl ia sub ocrotire" (Pustiitorul, în op. cit., p. 191). 63 Vol. Prezența, Editura Pontica, Constanța, 1996, p. 52. 64 "Întunericul nu este întuneric la Tine și noaptea ca ziua va
[Corola-publishinghouse/Science/84974_a_85759]
-
Cunoașterea lor va fi „mai adevărată” decât aceea a oamenilor de rând. În elină, adverbul amintit mai sus permitea o formă comparativă: alethesta (alhqesta), care înseamnă „mai adevărat”. Dar cele două adevăruri se obțin la lumina unui foc artificial care pâlpâie în cavernă. Ele susțin două forme de „cunoaștere speologică”. Nici aléthes, nici alethesta nu surprind esența (ousia) lucrurilor, adică „lucrurile în sine” (noumena, cum ar fi spus Kant). În faza a treia a experimentului imaginat de Platon, Socrate îi propune
[Corola-publishinghouse/Science/2254_a_3579]
-
îngrozitor de izbăvire, întocmai ca cei dintîi credincioși care, în clipa morții silnice, vedeau pe Hristos. (...) Cu privirea lucitoare, cu fața albă și luminată, părea că vrea să vestească oamenilor o izbîndă mare. (...) Brațul spînzurătoarei pîrîi (...) În ochi lucirea stranie, arzătoare pîlpîia mai puternic, cu tremurări grăbite, din ce în ce mai albă... Bologa vedea bine cum bulbii ochilor se umflau și se învinețeau, și totuși privirea își păstra strălucirea însuflețită, parcă nici moartea n-ar fi în stare s-o întunece sau s-o nimicească
[Corola-publishinghouse/Science/1472_a_2770]
-
mai aveam energie suficientă să mai vorbim de ale noastre valuri. Ajunși acolo, între zidurile mănăstirii, tăcerea avea o altă semnificație. Acolo tăcerea era un mod de comunicare cu cei care s-au stins, dar și cu cei care mai pîlpîie încă. Simțeam veacurile care s-au scurs pe acolo, percepeam tainele vagi, dar cu fantezie intensă bănuite. Încercam să deslușim momentele trăite prin acele locuri, de bucurii dar și de restriște, de pace dar și de zbucium. Atîtea destine necunoscute
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
plăpîndul trup de vreo patruzeci de kilograme prindea viață și-și revendica dorința de a trăi. Celelalte gospodine continuau să o frece pe corp cu spirt sanitar. Era atîta dorință de a o ajuta, de a reda vieții un trup pîlpîind abia, abia, încît eu cu Florea am fost mișcați profund. Ei, bădie, la străini vrei să pleci? Vor sări străinii să te ajute la necaz ca noi românii? Florea este trist, mă prinde de mînă și mi-o strînge cît
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
sfârtecați cât ai clipi din ochi. Menadele se năpustesc apoi asupra câmpiilor. "Ele smulg copiii din case și toate prăzile, chiar cele de bronz și de fier, le stau pe umeri, nelegate, fără să cadă în noroi. În păr le pâlpâie flăcări, dar fără să le ardă. Oamenii furioși de jaful bacchantelor aleargă la arme. Atunci, să vezi minune, Stăpâne: lăncile le înțepau în zadar, căci sânge nu curgea, dar ele, azvârlind cu tirsul, îi răneau" (754-763). Inutil de subliniat deosebirea
[Corola-publishinghouse/Science/85022_a_85808]
-
oral îi furnizau suficiente tonalități cu veleități armonioase capabile să rivalizeze în orice moment cu celebra operă "Spărgătorul de nuci"... E pace deplină în cer și pe pământ. Însă eu nu puteam dormi. Am ieșit în noaptea atotcuprinzătoare, sub cerul pâlpâind de licăriri fosforescente. În urma căzăturii violente capul mă durea, nasul jupuit mă ustura, iar dinții aveam impresia că s-au lungit ieșind din alveole, mărindu-și dimensiunea în mod alarmant. M-am așezat pe băncuța de lemn fixată de Mircea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
aburindă a celor șapte ființe zgribulite sub păturile suprapuse. Printr-un reflex necondițonat de apărare instinctuală ne trăgeam mai bine păturile pe noi, pentru a nu permite aerului rece să diminueze căldura acumulată sub învelitori. În sobă, tizicul a mai pâlpâit anemic de vreo câteva ori stimulat de curenții de aer circulând prin horn, apoi a devenit cenușă. Își făcuse pe deplin datoria și acum se retrăgea spre odihnă perpetuă în cimitirul celulelor moarte. Mircea însă, consecvent cu sine însuși, neluând
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
tot felul? Cu ce am păcătuit? Tu vezi cum trăim?? Lampa cu petrol numărul 8 intrase demult în șomaj tehnic din cauza lipsei de carburanți. Întunericul deplin, vâscos, palpabil, material era abia-abia străpuns de puterea anemică a unei lumânări sfrijite care, pâlpâind agonic, reușea cu mare dificultate să spargă masa de întuneric ce ne înghițise literalmente. Pentru a ne deplasa în spațiul intim unde însuși regele merge pe jos, ne cuplam doi câte doi pentru a ne face curaj și pentru a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
vom descurca? Ce vom face? Era întuneric deplin într-o cameră friguroasă în care șapte ființe omenești stăteau năucite și debusolate. Doar deasupra plitei, într-o cană umplută cu boabe de porumb "dintele calului", sub icoana Maicii Domnului cu Pruncul, pâlpâia luminița unei biete lumânări ceva mai mărișoare decât fitilul unei candele. Cât o fi ceasul? Cât? Dar e zi sau e noapte? O, Doamne, constatăm încă o dată că "O nenorocire nu vine niciodată singură." (Proverb) Dragii mei, după încetarea funcționării
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
și permanent, toată mizeria acestui pământ? Noi, cei săraci și neajutorați, drojdia societății, flămânzii și înfrigurații acestui pământ, noi care îți aprindem lumânări la biserică și ne închinăm cu smerenie în fața sfintelor icoane de la templul tău; care avem candelele aprinse pâlpâind sacru și transcendental în casele noastre amărâte; noi, cei mulți și umiliți, nu suntem fiii Tăi? Nu suntem copiii Tăi? Numai noi să suferim? Muncim de dimineața până seara, încât la sfârșitul zilei picăm ca boul pe brazdă; ne culcăm
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
o introdusese într-o cană spartă umplută cu țărână pe care o găsise tata lângă gardul reparat. După ce adăpa iepele și le umplea ieslea cu iarbă cosită de pe câmp, tata se așeza lângă noi, aflați în jurul lumânării aprinse care-și pâlpâia flăcăruia în "garsoniera" iepelor, cu o adiere bolnăvicioasă, gata-gata să-și dea duhul. Adevărul e că se vedea foarte prost; era mai mult un semiîntuneric. Din puținul pe care-l câștiga tata după o muncă obositoare de dimineața până seara
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
întârzia să-l ia în primire. În loc să-i fie mai rău, trupul său îi dădea semne că se înzdrăvenește. Peste un an, s-a dus la medic să-și facă un consult, să vadă ce și cum. În inimă îi pâlpâia o fărâmă de nădejde, dar nu avea curaj să-și mărturisească nici sieși ce anume nădăjduia. Întâlnirea cu doctorii i-a confirmat peste așteptări speranța sa: oricât l-au cercetat și l-au supus la probe, și l-au întors
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
pun mintea cu ele și le ascultă. Am vorbit despre alchimiști, despre "arta" focului... Noaptea, spune prietenul meu, vin aici studenții, cu mașinile, și se sărută". Și de la Repedea ne întoarcem târziu, oprindu-ne la motel, ca să privim luminile lașului, pâlpâind în aerul cald al nopții ca niște licurici. De-aș fi fost primar, aș fi așezat aici, pe un soclu măreț, de piatră, statuia lui Mihai Viteazul, pe care aș fi pus zece mii de lumini, s-o vadă cine intră
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1485_a_2783]
-
un fost vapor / Scufundat de mult în mare. / Scos apoi încetișor, / Mii de ani, cu greu, de soare // Oameni, cai, lei în neștire, / Au trăit pe punte-odată, / Ne-au lăsat în amintire / Numai sarea lor curată“. Masa și patul: „Lampa pâlpâie blând / Se desface-o lumină, / Fața noastră, pe rând / Către masă se-nclină // Și apoi, liniștiți, / Ne-ndreptăm la culcare... Nu vom fi biruiți / Deșteptarea ni-i mare // Între masă și pat. / Între somn și trezie. / Se păstrează curat / Parc-
Amintiri și portrete literare - ed. a 3-a by Gabriel Dimisianu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1345_a_2700]
-
vifornița de-afară, Fătase șapte cățeluși roșcați. Până-n amurg, veghind încovoiată, I-a răsfățat, lingându-i ne-ntrerupt. Și se topea ninsoarea spulberată, Pe fierbințeala pântecului supt. Iar seara, când găinile s-așază, Stăpânul casei a ieșit posac Și unde mama pâlpâia de groază El pe toți șapte i-a băgat în sac. În urma lui, fugind după desagă, Cățeaua da-n nămeții de pe drum... Răpindu-i puii, apa din viroagă Scâncea curgând sub botul ei, acum. Lesnea (1957) Într-o dimineață, lâng-un
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1874_a_3199]
-
gropnița de la Putna, s-a găsit o mână de pulbere de oase amestecate cu așchii. Mă întreb: pulberea aceasta n-o fi pulbere de stele de luminează și după o jumătate de mileniu, chiar dacă deasupra mormântului candela lui abia mai pâlpâie? Dacă îl pierdem și pe Ștefan, noi cu cine rămânem? Dacă îl pierdem și pe Eminescu, noi cu cine rămânem? Dacă ne pierdem "eroii", noi cine suntem? Dar, mai mult și mai mult, l-a iubit poporul, "prostimea" cea multă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1556_a_2854]