553 matches
-
Polifonia este modalitatea de creație muzicală pe mai multe voci (muzicale), fiecare reprezentând o linie melodică proprie, care realizează împreună o muzică expresivă, bine conturată. După o perioadă îndelungată de monodie (cântatul pe o singură voce), începuturile polifoniei (cântatul pe mai
Polifonie () [Corola-website/Science/311206_a_312535]
-
Polifonia este modalitatea de creație muzicală pe mai multe voci (muzicale), fiecare reprezentând o linie melodică proprie, care realizează împreună o muzică expresivă, bine conturată. După o perioadă îndelungată de monodie (cântatul pe o singură voce), începuturile polifoniei (cântatul pe mai multe voci), în secolele IX-XI, reprezintă un triumf al lumii sonore, cu noi posibilități de expresie, incomparabile. O primă formă este “organum”: cântatul pe două voci - diafonie, vocea de bază fiind numită “cantus firmus”, iar cea suprapusă
Polifonie () [Corola-website/Science/311206_a_312535]
-
poartă numele de „discant“. Începând cu secolul al XII-lea se adaugă o a doua și o a treia voce de discant, fapt care accentuează dinamica mișcării vocilor și impune conturarea a două procedee de creație polifonică: imitația și contrapunctul. Polifonia combină voci de diferite intonații și cu ritm diferit, cu accente, culminări și cadențe care nu coincid și care sunt dezmembrate în motive de diferite dimensiuni, deosebindu-se prin dinamică și timbru, dar supuse unor reguli precise de sonoritate simultană
Polifonie () [Corola-website/Science/311206_a_312535]
-
cu ritm diferit, cu accente, culminări și cadențe care nu coincid și care sunt dezmembrate în motive de diferite dimensiuni, deosebindu-se prin dinamică și timbru, dar supuse unor reguli precise de sonoritate simultană, proprii fiecărui stil. Diferitele forme ale polifoniei sunt: Imitația și contrapunctul, două tehnici de compoziție, pot coexista. Ele se îmbină în creații polifonice din ce în ce mai elaborate, astfel că perioada sec. XIV- XVII este cunoscută în muzică drept ”Epoca de aur” a polifoniei vocale sau a contrapunctului sever (se
Polifonie () [Corola-website/Science/311206_a_312535]
-
proprii fiecărui stil. Diferitele forme ale polifoniei sunt: Imitația și contrapunctul, două tehnici de compoziție, pot coexista. Ele se îmbină în creații polifonice din ce în ce mai elaborate, astfel că perioada sec. XIV- XVII este cunoscută în muzică drept ”Epoca de aur” a polifoniei vocale sau a contrapunctului sever (se evidențiază prin caracter bine determinat al normelor intonaționale și ritmice). În paralel cu polifonismul vocal, în planul muzicii instrumentale, are loc o evoluție în ceea ce privește perfecționarea instrumentelor și a formațiilor orchestrale, astfel se creează premisele
Polifonie () [Corola-website/Science/311206_a_312535]
-
ul este cea mai înaltă voce bărbătească, sau și cântărețul cu o astfel de voce. Etimologic, numele de „tenor” provine din latinescul "tenere", care se traduce cu „a ține”. În perioada medievală și în polifonia renașterii tenorul era vocea de bază (vocală sau instrumentală), celelate voci fiind calculate în relație cu aceasta. ul ținea adesea note prelungi și constituia, prin melodia sa, așa numitul „cantus firmus”. Mai târziu va fi înlocuit în polifonie de soprană
Tenor () [Corola-website/Science/311827_a_313156]
-
și în polifonia renașterii tenorul era vocea de bază (vocală sau instrumentală), celelate voci fiind calculate în relație cu aceasta. ul ținea adesea note prelungi și constituia, prin melodia sa, așa numitul „cantus firmus”. Mai târziu va fi înlocuit în polifonie de soprană. Începând cu secolul XV, termenul de tenor începe să desemneze vocea masculină care cântă, născându-se astfel o nouă tipologie de voce masculină. O definiție mai complexă a tenorului: un cântăreț masculin cu un ambitus vocal ce pornește
Tenor () [Corola-website/Science/311827_a_313156]
-
spațiu (culturi puțin cunoscute spațiului european sau nord-american) și timp (epoci și curente apuse din cultura europeană) aduce o bogăție mare a stilurilor abordate. Sunt reunite influențe flamenco, din muzica indiană, arăbească sau celtică, elemente din stilul muzical european cult (polifonii și armonii renascentiste, împrumuturi din operă, introducerea clavecinului și imitarea stilului de invențiune barocă - de exemplu, la Deep Purple ș.a.). Textele folosite în muzica rock psihedelică merg de la citarea versurilor unor autori cunoscuți, până la transcrierea asociațiilor libere și sinesteziilor provocate
Rock psihedelic () [Corola-website/Science/310400_a_311729]
-
în limba georgiana s-a dezvoltat de timpuriu și a dăruit lumii pe unul din cei mai mari poeți ai evului mediu, Sota Rustaveli, si pe romanticul Nicoloz Baratașvili. Folclorul georgian este aproape unicul din lume în care mai exista polifonia, fiind de aceea protejat că bun cultural de către UNESCO. Cele mai vechi inscripții în limba georgiana au fost găsite în mănăstirea georgiana "Sfântă Cruce" din Palestina și în biserică Sioni de lângă Bolnisi din anul 433, respectiv 492. Cel mai vechi
Cultura Georgiei () [Corola-website/Science/305686_a_307015]
-
cor este cea mai veche din tradiția georgiana, si este aproape singură din Europa care s-a dezvoltat polifonic. Doar în muzică din Corsica și Sardinia se mai întâlnește un asemenea fenomen, dar acolo e mai evidentă influență responsoriilor bisericești. Polifonia este mai răspândită la georgienii din șesurile centrale ale țării decât la cei de la poalele Caucazului. În est formează de obicei corul, alteori o singură voce, acompaniamentul de baș pentru unul sau doi soliști independenți unul de altul, în vest
Cultura Georgiei () [Corola-website/Science/305686_a_307015]
-
genuri culte: fantezii și preludii pentru pian, lieduri, coruri, teme cu variațiuni ș.a. Studiază la Conservatorul „Ciprian Porumbescu” din București, secția de compoziție. Profesorii lui sunt: Victor Iușceanu și Dragoș Alexandrescu (teoria muzicii și solfegiu), Gheorghe Dumitrescu (armonie), Myriam Marbe (polifonie), Tudor Ciortea (forme muzicale), Ovidiu Varga și Octavian Lazăr Cosma (istoria muzicii), Emilia Comișel (folclor muzical) și Anatol Vieru (compoziție). În această perioadă, Bogardo scrie lucrări camerale, între care și un cvartet de coarde. Debutează ca autor de muzică ușoară
Florin Bogardo () [Corola-website/Science/313430_a_314759]
-
mixt, armonizate, fie pentru două sau trei voci egale, fie pentru 4-5 voci mixte cu soliști. Se remarcă în deosebi cele 12 "Liturghii" ale sale, compuse în diferite tonalități și pentru diferite formații corale, în care mânuiește cu multă pricepere polifonia, dovedind o temeinică cunoaștere a motetului și madrigalului italian. Eusebie Mandicevschi a scris muzică pe versurile unor poeți ca Taras Șevcenko, Iuri Adalbertovici Fedkovici, Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu, Heinrich Heine, precum și compoziții bazate pe cântece populare ucrainiene, românești, germane și
Eusebie Mandicevschi () [Corola-website/Science/313806_a_315135]
-
dată de rege. Întors la Leipzig, a scris pe această temă șapte ricercare, două canoane și o sonată á tre (pentru flaut, vioară și clavir). Reunite, aceste piese au fost trimise regelui sub titlul de Ofrandă muzicală, reprezentând exerciții de polifonie și demonstrații de virtuozitate tehnică. Între anii 1729-1740 a condus și “Collegium musicum”, societate muzicală studențească fondată de Telemann, fapt care i-a prilejuit crearea unor piese 159 instrumentale, uverturi-suite și cantate laice. Deși n-a scris muzică de operă
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
a vocii umane. Multe fragmente din aceste suite sunt monodice, căci linia melodică, fiind atât de expresivă, se dispensează de armonie („Allemanda” din Partita a II-a), iar arpegiile și pasajele de virtuozitate în mișcare rapidă ne dau impresia de polifonie sau de succesiuni acordice (Preludiul din Partita a III-a). Aceleași probleme pun Suitele pentru violoncel solo (1720), în care valorifică posibilitățile tehnice și expresive ale instrumentului. A scris pentru violoncel, instrument folosit și în orchestră, dar a compus și
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
Matei, dar și arhitectura clasică a Concertului brandenburgic nr. 3 sau a fugii din Uvertura Suitei în si. În cele mai sobre compoziții polifonice, întrezărim și freamătul patetic al improvizatorului, iar în cele libere descifrăm logica sa componistică. Tributar vechii polifonii, el îmbină limbajul muzical al trecutului cu noul stil armonic. Conținutul generalizat, filosofic al muzicii sale, depășește formele create de predecesori, pe care le desăvârșește. În operele sale a sintetizat împlinirile muzicale anterioare, făurindu-și un limbaj inconfundabil și atingând
Johann Sebastian Bach () [Corola-website/Science/297666_a_298995]
-
anumitor tentative ale unor cântăreți greci (ca Manouel Gazis, Ioannis Plousiadinos sau cipriotul Ieronimos o Tragoudistis), muzica bizantină a fost privată de elementele care în Occident încurajaseră o dezvoltare neîngrădită a artei. Această metodă care a păstrat muzica departe de polifonie, împreună cu secole de cultură continuă, au permis muzicii monofone să se dezvolte. Împreună cu cântecul (bisericesc) bizantin, grecii au cultivat și împărțit în două cicluri, cel și cel . Cântecul acritic a apărut între secolele al IX-lea și al X-lea
Grecia () [Corola-website/Science/296848_a_298177]
-
Cocoșat, n. cca.1245-50 d. ?1285-88, sau după 1306) a fost un truver de origine franceză, adică poet-muzician. Creația lui muzicală și literară include: "chanson"uri și diferite dezbateri poetice ("jeux-partis") în stilul truverilor, motete și rondeluri polifonice, în stilul polifoniei liturgice timpurii și o piesă de teatru cu cântece, "Jeu de Robin et Marion" (cca. 1282-83), considerată cea mai veche piesă de teatru franceză, în stil laic, interpretată pe muzică. De altfel, Adam a fost membru în "Confrerie des jongleurs
Adam de la Halle () [Corola-website/Science/298319_a_299648]
-
omenești apar șerpuitoare și crispate ("Figura serpentinata"), tablourile sunt încărcate cu multe elemente decorative, anunțând ivirea stilului "baroc". Reprezentanți valoroși ai manierismului sunt: În arhitectura Renașterii se pot deosebi două tendințe: Muzica din timpul Renașterii corespunde "vârstei de aur" a polifoniei. Genurile cele mai frecvente sunt "messele", "motettele", madrigalul și cântecele cu acompaniament instrumental. Din punct de vedere teoretic, importante sunt scrierile compozitorului flamand Johannes Tinctoris (1435-1511), în care prezintă și susține tendințele înnoitoare în muzică. Unul din cei mai importanți
Renașterea () [Corola-website/Science/298285_a_299614]
-
va continua munca de culturalizare a cehilor începută de Jean Hus și s-a folosit de muzică pentru a răspândi pe mai departe principiile învățăturilor husite. Va alcătui un tratat muzical ce abordează principiile teoretice ale muzicii în special ale polifoniei. Ieronim de Praga va răspândi și muzica instrumentală în biserică, folosind în culegerile lui vechi cântece populare cehe. Influența melosului popular în cultura muzicală bisericească din Cehia a făcut ca unele producții muzicale ale Missei să fie aproape în întregime
Antonín Dvořák () [Corola-website/Science/317132_a_318461]
-
sau de la eșantioane înregistrate, îmbogățindu-le succesiv cu efecte, pianul digital cu modele fizice a fost dezvoltat analizând toate componentele mecanice ale pianelor tradiționale, implicate în producerea sunetului. Numărul maxim de note ce pot fi produse simultan ține de domeniul polifoniei. La pianele digitale rebuie făcută diferența dintre polifonia reală și cea teoretică. La primele modele, ce utilizau eșantioane mono, polifonia reală și cea teoretică coincideau. Azi se preferă eșantionarea stereo, adică cu două eșantioane distincte și sincronizate pentru canalul auditiv
Pian digital () [Corola-website/Science/319823_a_321152]
-
efecte, pianul digital cu modele fizice a fost dezvoltat analizând toate componentele mecanice ale pianelor tradiționale, implicate în producerea sunetului. Numărul maxim de note ce pot fi produse simultan ține de domeniul polifoniei. La pianele digitale rebuie făcută diferența dintre polifonia reală și cea teoretică. La primele modele, ce utilizau eșantioane mono, polifonia reală și cea teoretică coincideau. Azi se preferă eșantionarea stereo, adică cu două eșantioane distincte și sincronizate pentru canalul auditiv drept și stâng. În acest caz, fiecărei note
Pian digital () [Corola-website/Science/319823_a_321152]
-
mecanice ale pianelor tradiționale, implicate în producerea sunetului. Numărul maxim de note ce pot fi produse simultan ține de domeniul polifoniei. La pianele digitale rebuie făcută diferența dintre polifonia reală și cea teoretică. La primele modele, ce utilizau eșantioane mono, polifonia reală și cea teoretică coincideau. Azi se preferă eșantionarea stereo, adică cu două eșantioane distincte și sincronizate pentru canalul auditiv drept și stâng. În acest caz, fiecărei note cântate îi corespunde execuția a două eșantioane, și deci polifonia reală e
Pian digital () [Corola-website/Science/319823_a_321152]
-
eșantioane mono, polifonia reală și cea teoretică coincideau. Azi se preferă eșantionarea stereo, adică cu două eșantioane distincte și sincronizate pentru canalul auditiv drept și stâng. În acest caz, fiecărei note cântate îi corespunde execuția a două eșantioane, și deci polifonia reală e jumătate din cea teoretică. În marea majoritate a cazurilor, memoria internă („"wavetable"”, tabela cu unde sonore) a pianelor digitale conține puține eșantioane pentru fiecare notă, corespunzând la patru nivele diferite ale dinamicii (de exemplu: „pianissimo”, „piano”, „mezzo forte
Pian digital () [Corola-website/Science/319823_a_321152]
-
a avea eșantioane de o mai bună calitate) și pe mărirea numărului vocilor polifonice. Un număr mai mare de voci polifonice face posibilă o folosire naturală a pedalei drepte, ce prevede rezonanța tuturor corzilor. În plus, o valoare înaltă a polifoniei permite adoptatea unor eșantioane stereofonice (fiecare eșantion are nevoie de două voci polifonice) și o reproducere acustică mult mai realistă. Pe lângă ieșirile MIDI prezente la aceste instrument, mai există și ieșirea pentru carduri de memorie, o mufă pentru căști, o
Pian digital () [Corola-website/Science/319823_a_321152]
-
n. 30 noiembrie 1937, Novosibirsk) este un compozitor rus de muzică de film și electronică. A studiat compoziția la Conservatorul din Moscova între 1955 și 1960. I-a avut ca profesori pe Iuri Șaporin și Nikolai Sidelnikov (compoziție), S. Bogatiriov (polifonie) și Nikolai Rakov (orchestrație). În toamna lui 1960 a devenit asistentul inginerului Evghevi Murzin, sub îndrumarea căruia a studiat timp de doi ani acustica. Murzin era angajat la Institutul de Cercetare Electronică din Moscova (secretizat) și din pasiune pentru muzică
Eduard Artemiev () [Corola-website/Science/319209_a_320538]