1,077 matches
-
dându-le cursul spre sud spre insula Samar. Două ore și jumătate au fost apoti petrecute cu realimentarea distrugătoarelor care însoțeau TF 34. După această succesiune de întârzieri TF 34 nu a mai putut acorda practic niciun ajutor pentru salvarea portavioanelor de escortă a Flotei a 7-a a lui Sprague, nici să urmărească flota lui Kurita care se retrăgea prin strâmtoarea San Bernardino, au putut doar să dea o mână de ajutor la salvarea supraviețuitorilor lui Taffy 3. Cu toate
Bătălia din Golful Leyte () [Corola-website/Science/319314_a_320643]
-
15 s-a întors spre sud, el a detașat o forță formată din patru crucișătoare și nouă de distrugătoare și sub comanda contraamiralului DuBose a trimis-o în urmărirea rămășițelor forțelor lui Ozawa. Crucișătoarele în jurul orei 17:00 au scufundat portavionul ușor Chiyoda avariat și în jurul orei 20:59 după o luptă înverșunată distrugătorul Hatsuzuki. Atunci când Ozawa a aflat de grupul relativ slab al lui DuBose, cu o bună recunoaștere a situației a ordonat crucișătoarelor Ise și Hyūga să să atace
Bătălia din Golful Leyte () [Corola-website/Science/319314_a_320643]
-
Bătălia din Golful Leyte nu au fost uniforme la toate forțele participante, de exemplu distrugătorul Heermann în ciuda luptei inegale cu inamicul a terminat bătălia cu o pierdere de doar șase persoane. Mai mult de 1 000 marinari și piloți ale portavioanelor de escortă au murit. Datorită problemelor de comunicare foarte mulți supraviețuitori de pe Taffy 3 au fost salvați doar după câteva zile, mulți pierind în mod inutil. Datorită duratei bătăliei unele pierderi au avut loc înainte, iar altele după bătălie dar
Bătălia din Golful Leyte () [Corola-website/Science/319314_a_320643]
-
dotate flotele aeriene ale altor state. Forțele aeriene italiene aveau în dotare aproximativ 1.760 de aparate de zbor, din care doar cam 900 puteau fi considerate „aparate de prima linie deluptă”. "Marina regală italiană" nu avea în dotare nicun portavion. În timp ce armata italiană avea puțin echipament militar modern, autoritățile și-au dat seama de nevoia acută de creare a unor forțe militare moderne și au întreprins pași importanți pentru modernizarea armatei în conformitate cu doctrina militară relativ avansată italiană. Aproximativ 40% din
Istoria militară a Italiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/316496_a_317825]
-
pentru modernizarea armatei în conformitate cu doctrina militară relativ avansată italiană. Aproximativ 40% din bugetul național a fost alocat cheltuielilor militare. Italienii și-au dat seama într-un târziu și de necesitatea sprijinului aerian pentru forțele lor navale, luând decizia construirii unor portavioane Au fost construite mai multe echipamente moderne, printre acestea numărându-se de exemplu seria de avioane de vânătoare Fiat G.55, Macchi C.205 și Reggiane Re.2005, dotate cu motoare Daimler-Benz. capabile să facă față celor mai moderne aparate
Istoria militară a Italiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/316496_a_317825]
-
ca sarcină principală aprovizionarea și asigurarea protecției convoaielor care aprovizionau avanposturile din Miditerana. Flota italiană reprezenta o amenințare continuă, de care englezii trebuiau să țină seama. Pe 11 noiembrie 1940, britanicii au declanșat primul atac aerian din război lansat de pe portavioane, folosind o escadrilă de bombardiere-torpiloare Fairey Swordfish. La încheierea raidului de la Taranto, trei cuirasate italiene au fost avariate sau distruse, iar două avioane britanice au fost doborâte. Marina italiană a găsit alte posibilități de atac împotriva vaselor aliaților. Poate cea
Istoria militară a Italiei în timpul celui de-al Doilea Război Mondial () [Corola-website/Science/316496_a_317825]
-
tuturor evenimentelor. Obiectivele strategice și operative ale operației Eagle Claw au fost definite cum urmează: Operația a fost prevăzută că o acțiune complexă în două nopți. Opt elicoptere grele de transport de tip RH-53D Șea Stallion urmau să decoleze de pe portavionul USS Nimitz (CVN-68) care se află în ape internaționale în Golful Persic. Șase avioane de transport Lockheed C-130 Hercules, din care trei cu trupe Delta Force, doi traducători de farsi/ghizi și echipament la bord iar celălalte trei adaptate
Operația Eagle Claw () [Corola-website/Science/315025_a_316354]
-
și două motorciclete. Trupele din acest avion erau amestecate și aveau sarcina de a asigura locația Deșert One pînă la încheierea aprovizionării cu combustibil a elicopterelor și abandonarea bazei. "Task Force 70", constituită din două grupuri navale de bătălie cu portavioanele "USS Coral Șea" și "USS Nimitz", precum distrugători și fregate, se află în Golful Oman. La ora 19.05 opt elicoptere grele de transport "RH-53D Șea Stallion" au decolat de pe platforma portavionului "USS Nimitz" și au zburat și ele spre
Operația Eagle Claw () [Corola-website/Science/315025_a_316354]
-
constituită din două grupuri navale de bătălie cu portavioanele "USS Coral Șea" și "USS Nimitz", precum distrugători și fregate, se află în Golful Oman. La ora 19.05 opt elicoptere grele de transport "RH-53D Șea Stallion" au decolat de pe platforma portavionului "USS Nimitz" și au zburat și ele spre nord, spre coasta iraniană, având același țel că și cele 6 avione, baza provizorie "Deșert One". Elicopterele nu aveau decât echipajele de zbor la bord; trupele aveau să vină la bord la
Operația Eagle Claw () [Corola-website/Science/315025_a_316354]
-
și contactul cu formațiunea. Pilotul a hotărît să se întoarcă (neștiind că un elicopter deja fusese abandonat), deoarece credea că nu va putea gasi Deșert One. Cu greu a reușit să ajungă înapoi la bordul "USS Nimitz", și numai pentru că portavionul îi venise în cale. Se considera că expunerea la fenomenul "habub" (fenomen necunoscut piloților americani) a fost poate factorul decisiv care a dus indirect la eșecul misiunii. Primul avion Combat Talon a ajuns în apropiere de Deșert One în jurul orei
Operația Eagle Claw () [Corola-website/Science/315025_a_316354]
-
radio cu Washington, si la ora 01:57 s-a hotărât a opri operațiunea și de a se retrage, lăsând deschisă posibilitatea (improbabilă) de a reveni cu o nouă încercare peste cîteva zile. Comandantul elicopterelor a ordonat întoarcerea elicopterelor la portavion. Dar elicopterul patru mai avea nevoie de combustibil și pentru a-l aprovizionă, trebuia repoziționat elicopterul unu. Elicopterul și-a pornit motoarele, s-a ridicat ușor începând să se îndepărteze de avionul care-l aprovizionase, dar atunci s-a ridicat
Operația Eagle Claw () [Corola-website/Science/315025_a_316354]
-
B-25-uri din Grupul de Bombardament 345 american au fost interceptate de circa cincisprezece avioane japoneze de luptă. Ele au fost respins de opt avioane de luptă P-47 Thunderbolt, care au doborât opt avioane japoneze. Două B-17-uri din Escadrila de Portavioane 69 americană aflate într-o acțiune de transport de provizii au fost și ele atacate, și au declarat că au doborât un avion al atacatorilor. Două din cele patru escadrile de B-25 au bombardat, însă, zone ocupate de americani, ucigând
Campania din Insulele Amiralității () [Corola-website/Science/320092_a_321421]
-
, denumit și "Mitsubishi A6M Rei-sen" sau "Mitsubishi 12-shi", a fost un avion de vânătoare cu rază lungă de acțiune proiectat pentru a acționa de la bordul unui portavion (ambarcat). El s-a aflat în dotarea Serviciului Aeronaval al Marinei Imperiale Japoneze (大日本帝國海軍航空隊, Dai-Nippon Teikoku Kaigun Koukuu-tai) din 1940 până în 1945. A6M a fost denumit "Zero" de către Aliații celui de-al Doilea Război Mondial datorită proiectării sale drept "avion
Mitsubishi A6M Zero () [Corola-website/Science/320300_a_321629]
-
trebuia montat pe toate avioanele împreună cu un sistem radio de detecție a direcției pentru navigarea cu rază lungă. Manevrabilitatea specificată impunea minim egalarea performanțelor lui A5M, în vreme ce lungimea aripilor nu trebuia să depășească 12 metri pentru a se calibra cerințelor portavioanelor. Toate acestea trebuiau puse în aplicare cu motoarele disponibile la acea vreme, ceea ce a constituit o altă limitare, puterea lui Zero depășind foarte rar 1000 de cai putere în oricare din variantele sale. Echipa Nakajima a considerat noile cerințe drept
Mitsubishi A6M Zero () [Corola-website/Science/320300_a_321629]
-
ultima cifră a anului Imperial 2600 (1940), anul în care a intrat în serviciu. În Japonia se foloseau neoficial și denumirile "Rei-sen" și "Zero-sen"; piloții japonezi foloseau cel mai frecvent denumirea "Zero-sen". Restul denumirii oficiale A6M reprezenta tipul bazei utilizate, portavioanele (de aici litera "A"), "6" pentru că era al șaselea model construit pentru Marina Militară Imperială și "M" de la numele companiei constructoare, Mitsubishi. Numele de cod oficial utilizat de Aliați era "Zeke", în buna tradiție de a da nume masculine avioanelor
Mitsubishi A6M Zero () [Corola-website/Science/320300_a_321629]
-
pierdere. Înainte de a fi redistribuite un an mai târziu, Zero-urile doborâseră 99 avioane chineze (266 conform altor surse). În momentul atacului de la Pearl Harbor 420 de Zero-uri erau active în Pacific. Avionul Zero Model 21, dedicat decolării de pe portavioane, a fost tipul cel mai adesea întâlnit de trupele americane, și de cele mai multe ori mult mai departe de portavionul de care aparțineau datorită razei de acțiune de 2.600 km. Mulțumită combinației dintre excelenta manevrabilitate și puterea de foc, Zero
Mitsubishi A6M Zero () [Corola-website/Science/320300_a_321629]
-
În momentul atacului de la Pearl Harbor 420 de Zero-uri erau active în Pacific. Avionul Zero Model 21, dedicat decolării de pe portavioane, a fost tipul cel mai adesea întâlnit de trupele americane, și de cele mai multe ori mult mai departe de portavionul de care aparțineau datorită razei de acțiune de 2.600 km. Mulțumită combinației dintre excelenta manevrabilitate și puterea de foc, Zero dispunea cu ușurință de colecția diversă de avioane trimisă împotriva sa de aviația aliată în Pacific in 1941, în timp ce
Mitsubishi A6M Zero () [Corola-website/Science/320300_a_321629]
-
respins credibilitatea considerând imposibilă contrucția unui asemenea avion. După livrarea a numai 65 de avioane până în noiembrie 1940, o schimbare majoră a fost elaborată și implementată în liniile de producție: aripile avioanelor puteau fi pliate pentru a se potrivi spațiului portavioanelor. A rezultat Modelul 21, una dintre variantele cu cele mai multe exemplare produse în fazele timpurii ale războiului. Când s-a operat schimbarea spre un alt model, 740 de avioane de model 21 fuseseră construite de Mitsubishi și alte 800 de Nakajima
Mitsubishi A6M Zero () [Corola-website/Science/320300_a_321629]
-
un impact limitat și că pozițiile defensive japoneze erau din ce în ce mai puternice. Marina americană a bombardat insula doar trei zile, deși pușcașii marini ceruseră zece zile de bombardament, sub motiv că trebuie economisită muniția pentru invazia insulelor Okinawa, în vreme ce a trimis portavioanele din Task Force 58 (TF 58) să bombardeze Japonia pentru a distrage atenția de la campania de bombardamente cu B-29 a armatei americane. Șase vase de război (Arkansas, New York, Texas, Nevada, Idaho, and Tennessee), cinci crucișătoare (Pensacola, Salt Lake City, Chester
Bătălia de la Iwo Jima () [Corola-website/Science/320997_a_322326]
-
japoneze. Shermanurile erau dificil de distrus, astfel încât apărătorii erau forțați să le atace în câmp deschis, unde soldații japonezi cădeau victime superiorității numerice a pușcașilor marini. Acoperirea aeriană a invaziei a fost la început oferită de avioane de luptă de pe portavioanele de lângă coastă. Aceasta a trecut în sarcina Grupului 15 Avioane de Luptă, cu avioane P-51 Mustang, după sosirea pe insulă la 6 martie. Analog, la început, navele au tras proiectile de iluminare pentru a lumina câmpul de luptă pe
Bătălia de la Iwo Jima () [Corola-website/Science/320997_a_322326]
-
347 de victime (dintre care 90 de morți). A doua zi, pușcașii marini au numărat 784 de japonezi morți. A existat și un atac aerian "kamikaze" (singurul din bătălie) asupra navelor ancorate în larg la 21 februarie, soldat cu scufundarea portavionului de escortă USS Bismarck Sea, avarierea gravă a navei USS Saratoga și mici avarii la portavionul USS Lunga Point, la un LST și un transportor. Deși insula a fost declarată oficial asigurată la 16 martie în ziua de 18:00
Bătălia de la Iwo Jima () [Corola-website/Science/320997_a_322326]
-
de japonezi morți. A existat și un atac aerian "kamikaze" (singurul din bătălie) asupra navelor ancorate în larg la 21 februarie, soldat cu scufundarea portavionului de escortă USS Bismarck Sea, avarierea gravă a navei USS Saratoga și mici avarii la portavionul USS Lunga Point, la un LST și un transportor. Deși insula a fost declarată oficial asigurată la 16 martie în ziua de 18:00, la 25 de zile după debarcare, Divizia 5 Pușcași Marini a continuat să se confrunte cu
Bătălia de la Iwo Jima () [Corola-website/Science/320997_a_322326]
-
întreaga Operațiune "Overlord"). Iwo Jima a fost și singura bătălie a pușcașilor marini americani în care pierderile acestora le-au depășit pe cele ale japonezilor, deși numărul de morți al japonezilor a depășit de trei ori pe cel al americanilor. Portavionul de escortă USS Bismarck Sea (CVE-95) a fost și el pierdut, scufundat de kamikaze la 21 februarie 1945, având ca rezultat moartea a 318 de militari ai Marinei SUA. "Bismarck Sea" avea să fie ultimul portavion american pierdut în al
Bătălia de la Iwo Jima () [Corola-website/Science/320997_a_322326]
-
pe cel al americanilor. Portavionul de escortă USS Bismarck Sea (CVE-95) a fost și el pierdut, scufundat de kamikaze la 21 februarie 1945, având ca rezultat moartea a 318 de militari ai Marinei SUA. "Bismarck Sea" avea să fie ultimul portavion american pierdut în al Doilea Război Mondial. Întrucât toți civilii fuseseră evacuați, nu a murit niciun civil la Iwo Jima, spre deosebire de bătăliile de la Saipan șu Okinawa. După ce Iwo Jima a fost declarată asigurată, pușcașii marini au estimat că au mai
Bătălia de la Iwo Jima () [Corola-website/Science/320997_a_322326]
-
este un super-portavion al Marinei Statelor Unite, nava cea mai mare din clasa ei. Ea este una dintre cele mai mari nave de război din lume. A fost lansată și a comisionata sub denumirea CVAN-68, care a fost modificată în CVN-68 (portavion multi-misiune cu propulsie nucleară) la 30 iunie 1975, ca parte a flotei refăcuta în acel an. Navă a fost numită după numele comandantului flotei Pacificului din Al Doilea Război Mondial, Chester W. Nimitz, care a fost ultimul amiral de flotă
USS Nimitz (CVN–68) () [Corola-website/Science/321211_a_322540]