1,100 matches
-
externe care pot produce tulburări psihice sunt grupate în următoarele: 1) Factori fizici externi, realizând acea grupă de manifestări cunoscută sub denumirea de „tipul exogen de reacție” descris de K. Bonhoeffer, în care intră: traumatisme cranio-cerebrale, intoxicații, infecții etc. Manifestările psihopatologice care apar consecutiv acțiunii acestor factori sunt reprezentate, de regulă, printr-un sindrom confuzional (confuzie mintală, obnubilare etc.). 2) Factori psihotraumatizanți de natură emoțional-afectivă care pot perturba echilibrul psihic, manifestându-se de regulă prin stări reactive de forme diferite (reacții
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
semnificațiilor fenomenelor psihice morbide, interpretează boala psihică în contextul psihobiografiei persoanei bolnavului, scoțând în relief dimensiunea ontologică a acesteia, spre deosebire de psihiatria care se interesează de tablourile clinice sau de „speciile medicale” ale suferinței psihice. În contextul acestui model de gândire psihopatologic, cauzele bolilor psihice apar ca „accidente” care întrerup și modifică evoluția personalității individului, realizând un alt tip de existență reprezentată prin modelul bolii mintale care înlocuiește evoluția normală a psihobiografiei acestuia. Evoluția bolilor psihice Interpretarea „evoluției clinice” a bolilor psihice
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
care înlocuiește evoluția normală a psihobiografiei acestuia. Evoluția bolilor psihice Interpretarea „evoluției clinice” a bolilor psihice reflectă modalitatea de gândire și de înțelegere a dinamicii acestora. În sensul acesta avem două tipuri de „modele de evoluție”: modelul clinico-psihiatric și modelul psihopatologic. 1) Modelul clinico-psihiatric În conformitate cu acest model de evoluție clinică, se consideră că bolile psihice pot fi constituționale (oligofreniile, psihopatiile) sau dobândite (acute sau cronice). În prima categorie avem de-a face cu personalități imature ca nivel de dezvoltare globală sau
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
separate între ele de faze de remisiune sau de ameliorare, ca în cazul psihozelor periodice (boala afectivă, PMD, ciclofenia, dipsomania); d) momentul lucid este reprezentat, în cursul evoluției clinice a unor afecțiuni psihice, prin suprimarea temporară și completă a manifestărilor psihopatologice; e) remisiunea este starea de atenuare marcată, putând merge până la dispariția completă a simptomelor clinice. Atenuarea simptomalogiei clinice, în sens de ameliorare a stării de sănătate, nu implică o dispariție totală a simptomelor, ci numai o diminuare marcată a acestora
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
evoluție clinică de scurtă durată, rapidă, de numai câteva zile; b) forma acută implică o evoluție clinică sub o lună de zile; c) forma cronică a bolii psihice se caracterizează printr-o evoluție îndelungată, cu tendință spre cronicizare - o stare psihopatologică permanentă a bolii. Prognosticul clinic desemnează totalitatea consecințelor produse de acțiunea factorilor etiologici morbigenetici asupra personalității, precum și modalitatea de „terminare” a evoluției bolii psihice respective. În sensul acesta avem de-a face cu următoarele tipuri de prognostic: a) favorabil, cu
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de prognostic: a) favorabil, cu remisiune completă, ameliorare sau vindecare; b) defavorabil, cu remisiune clinică parțială, urmat de defect post-procesual; c) grav, sau sever, cu evoluție clinică cronică, progresivă, urmată de degradarea sau deteriorarea ireversibilă a sistemului personalității. 2) Modelul psihopatologic Acest model propus de K. Jaspers are la baza lui tipul de evoluție al vieții individuale, considerată ca o „psihobiografie” a individului în interiorul căreia „boala psihică” se înscrie ca un „accident ontologic”. Pentru K. Jaspers, personalitatea umană este un sistem
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
se înscrie ca un „accident ontologic”. Pentru K. Jaspers, personalitatea umană este un sistem dinamic complex aflat într-o continuă transformare. Această transformare se manifestă printr-o serie de „vârste-epoci” în condiții normale și printr-o serie tipică de „fenomene psihopatologice”, în condiții de anormalitate psihică, manifestate prin atacuri, faze și procese. În ceea ce privește evoluția bolilor psihice, K. Jaspers remarcă două aspecte principale și anume: a) pe de o parte faptul că un proces psihopatologic schimbă cursul vieții individului; b) pe de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
și printr-o serie tipică de „fenomene psihopatologice”, în condiții de anormalitate psihică, manifestate prin atacuri, faze și procese. În ceea ce privește evoluția bolilor psihice, K. Jaspers remarcă două aspecte principale și anume: a) pe de o parte faptul că un proces psihopatologic schimbă cursul vieții individului; b) pe de altă parte că evoluția clinică a unei boli psihice este influențată de vârsta pacientului, respectiv de etapa de viață a acestuia. Plecând de la aceste aspecte, K. Jaspers formulează un model psihopatologic considerat de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
un proces psihopatologic schimbă cursul vieții individului; b) pe de altă parte că evoluția clinică a unei boli psihice este influențată de vârsta pacientului, respectiv de etapa de viață a acestuia. Plecând de la aceste aspecte, K. Jaspers formulează un model psihopatologic considerat de el a fi „cursul tipic al bolii”, sau evoluția clinică a acesteia. Având în vedere caracterul funcțional și criteriul organic al bolilor psihice, K. Jaspers distinge două tipuri de modele: modelul funcțional, în care intră atacul, faza și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
vieții psihice constrastând cu modelul de dezvoltare al vieții individuale, se vorbește de „fază”. Când se produce o modificare durabilă în viața psihică, se vorbește despre un „proces”. Trebuie din acest motiv să se facă diferența între proces, ca fenomen psihopatologic complex și durabil, în raport cu faza, care este un fenomen psihopatologic reconvertibil. Procesele cuprind un foarte mare grup de afecțiuni psihice, diferite ca formă și etiologie. Cel mai tipic și mai comun este procesul datorat unei „boli organice cerebrale” și care
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
se vorbește de „fază”. Când se produce o modificare durabilă în viața psihică, se vorbește despre un „proces”. Trebuie din acest motiv să se facă diferența între proces, ca fenomen psihopatologic complex și durabil, în raport cu faza, care este un fenomen psihopatologic reconvertibil. Procesele cuprind un foarte mare grup de afecțiuni psihice, diferite ca formă și etiologie. Cel mai tipic și mai comun este procesul datorat unei „boli organice cerebrale” și care, din punct de vedere al evoluției clinice, tinde ca să aibă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
clinico-psihiatrice, trebuie considerat și înțeles ca un „accident ontologic” sau chiar ca un „mod de a fi negativ” al ființei umane comparativ cu „modul de a fi pozitiv”, specific stării de normalitate sau de sănătate mintală al acesteia. Orice analiză psihopatologică având ca obiect studiul „fenomenelor psihice morbide” trebuie să explice semnificația naturii acesteia și să-și organizeze tematic concluziile teoretice ale „cunoașterii bolii psihice” într-un „discurs epistemic” capabil să o explice. Cunoașterea bolii psihice reprezintă un model particular de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
Ea reconstituie „istoria bolii” iar prin aceasta ne dezvăluie dimensiunea ontologică a bolii psihice care, în felul acesta, se înscrie în „psihobiografia” bolnavului. Semiologia psihiatrică are ca scop să reconstituie sau, mai exact, să construiască domeniul „cunoașterii clinice” sau „epistemologia psihopatologică”. Este absolut clar faptul că sfera „cunoașterii psihiatrice” își trage substanța din „semiologia clinică”. În sensul acesta, G. Lanteri-Laura, parafrazându-l pe J. Locke, spune: Nihil in clinica, quod primus in semiotica non fuerit. Funcțiile discursului clinic și narativ Arătam
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
clinico-medical”, cât mai ales după tipul de anormalitate și modelele de evoluție ale proceselor psihice morbide. 9) Modelul sistematic este tipul de clasificare al bolilor psihice introdus de P. Berner și care urmărește combinarea datelor clinice cu cele de ordin psihopatologic și psihologic. 10) Modelul biologic este „separat”, cel puțin aparent de orice raport cu contextul narativ al suferinței bolnavului. Acesta consideră boala psihică din același punct de vedere pozitivist ca și boala somatică. În spiritul acestei concepții, boala psihică este
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
halucinație, fobie, anxietate, depresie, monomanie, obsesie etc. În funcție de modalitatea în care le percepe conștiința mea reflexivă. Ele sunt și rămân interioare persoanei mele, dar prin „denumirea” lor sunt „obiectivate” sau devin „obiective” pentru ceilalți. Din acest moment începe constituirea cogito-ului psihopatologic. Din acest moment încep să gândesc „fenomenul psihic morbid”. Spre deosebire însă de „limbajul empiric” care este mai precis, mai constant din punct de vedere istoric, „limbajul teoretic” al psihologiei și mai ales cel al psihopatologiei se constituie cu dificultate
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
mintală sunt la fel de diverși sub aspectul nuanței ca și cei din limba greacă. În sensul acesta menționăm pentru a desemna manifestări psihice anormale următorii termeni: Insanus (nebun), Amens (fără minte), Demens (dement), Ira (mânie, furie), Furor (furie, agitație) etc. Vocabularul psihopatologic și cel psihiatric stau la baza constituirii „discursului” despre fenomenele psihice morbide. În sensul acesta se disting două direcții: direcția științifică și direcția culturală. Le vom analiza pe fiecare în parte. Trebuie însă menționat faptul că termenii vocabularului atât în
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
imagini fără valoarea unei cunoașteri științifice”. În cazul bolilor psihice, limbajul și conceptele medicale trebuie să cedeze în fața limbajului și conceptelor filozofice. Bolnavul psihic este „o altfel de ființă umană” iar prin această determinare problema este transferată în sfera antropologiei psihopatologice (K. Schneider, K. Jaspers, V.E. von Gebsattel, E. Minkowski, L. Binswanger, A. Zutt, R. Kuhn, M. Manfredi, Y. Pelicier). Asistăm la o schimbare a limbajului și a sensului, prin deplasarea gândirii la „subiectul” care este persoana umană, considerată ca „ființă
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
analitică a nebuniei raportată la formele acesteia, la relațiile dintre ele, constituind „discursul despre nebunie”. Sintetizând cele de mai sus, se poate afirma că „nebunia” ca atribut al ființei umane are următoarele semnificații care constituie „discursul lingvistic” despre această temă psihopatologică: - un mod particular de cunoaștere; - un mod particular al conștiinței; - un mod particular de asimilare și utilizare a valorilor și normelor culturale în planul comportamental; - personificarea sau delimitarea unui anumit „tip uman” ce reprezintă personajul bolnavului psihic. Care sunt caracteristicile
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
în secolul XX, prin perfecționarea, diversificarea nuanțată și lărgirea terminologiei. Apar concepte noi în limbajul psihiatric care completează sau le înlocuiesc pe cele vechi: schizofrenie, discordanță, psihastenie, nevroze, isterie, stări reactive, afecțiuni psihosomatice, stări limită (borderline) etc. În prezent terminologia psihopatologică și clinico-psihiatrică se structurează prin compararea fenomenelor psihice morbide cu fenomenele psihice normale. Între ele se stabilește o relație de complementaritate, pe care o vedem exprimată și în vocabularul disciplinelor respective, psihologie și psihopatologie. Un aspect nou, în vocabularul și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
nici un fel esența interioară a „obiectului epistemologic” al acestor discipline. Este pur și simplu o „dispută lingvistică” legată de dificultățile inerente de articulare între „fenomenul psihic morbid” și „denumirea” acestuia. Discursul psihiatric este unul de ordin clinico-medical. În comparație cu acesta discursul psihopatologic este unul de factură psiho-filozofică, urmărind descifrarea semnificației acestor tulburări psihice în planul umanului, nu ca pe niște boli, ci ca pe niște abateri de la normalitatea persoanei. Aceste aspecte le vom reîntâlni, mai departe, pe parcursul lucrării noastre, când vom analiza
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
unul de factură psiho-filozofică, urmărind descifrarea semnificației acestor tulburări psihice în planul umanului, nu ca pe niște boli, ci ca pe niște abateri de la normalitatea persoanei. Aceste aspecte le vom reîntâlni, mai departe, pe parcursul lucrării noastre, când vom analiza sindroamele psihopatologice și nosologia psihiatrică. Ne aflăm în fața a două tipuri de „enunțuri” și de „discursuri” referitoare la fenomenele psihice morbide: psihiatria și psihopatologia. Discursul psihiatriei clinice îl regăsim în sfera nosologiei, a definirii, descrierii și clasificării bolilor psihice, după „fizionomia și
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
psihiatria și psihopatologia. Discursul psihiatriei clinice îl regăsim în sfera nosologiei, a definirii, descrierii și clasificării bolilor psihice, după „fizionomia și evoluția lor” (G. Amado). Elementul axial este reprezentat în acest discurs clinic de cauzalitatea și natura bolii psihice. Discursul psihopatologic pleacă de la etichetarea simptomelor tulburărilor psihice ca „forme particulare de limbaj”. În acest caz interesul este deplasat de la „cauză” la „modul de a fi al persoanei”. Cauza determină un discurs clinic, care are un caracter exterior. Modul de a fi
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
de a fi al persoanei”. Cauza determină un discurs clinic, care are un caracter exterior. Modul de a fi al persoanei determină un discurs referitor la interioritatea acesteia. Nosologia psihiatrică încearcă să obiectiveze suferința psihică interioară a bolnavului, pe când discursul psihopatologic caută să descifreze semnificația interioară a subiectului-bolnav psihic. În felul acesta, psihopatologia devine o „teorie a fenomenului psihic morbid”, pe care G. Rosolato o pune în raport de comparație cu „fenomenele psihice normale”. Astfel, pentru G. Rosolato, discursul psihopatologiei este
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
constituție emotivă sau ușor sugestibile, poate induce idei similare, devenind convingător și sfârșind ca printr-un proces de „inducție psihică sugestivă”, interlocutorul să „adere” la ideile bolnavului. Limbajul schizofrenicilor constituie o temă dintre cele mai dezbătute de specialiștii psihiatri sau psihopatologic (E. Kraepelin, J. Séglas, S. Piro, B. Calieri și L. Frighi, J. Bobon și G. Maccagnani, C. Enăchescu). La vremea sa E. Kraepelin a vorbit chiar despre „schizofazie” ca despre o formă clinică particulară a schizofreniei, în care tulburările de
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]
-
a vorbit adesea chiar de un model particular de prezentare-relatare de către bolnavi a suferinței sau transformării personalității lor, relatare integrată în contextul psihobiografic al bolnavilor respectivi. Din aceste considerente „relatările” bolnavilor, adesea veritabile construcții narative, constituie pentru specialiști un material psihopatologic particular etichetat ca „roman pato-biografic” (A. Stockvis, M. Robert, C. Enăchescu). Acest limbaj care exprimă noua experiență de viață a bolnavilor psihici este „materialul psihopatologic” din care medicul psihiatru va reconstitui ulterior configurația personalității bolnavului, „imaginea clinică a bolii”, dar
[Corola-publishinghouse/Science/2268_a_3593]