KorAP: Find »[drukola/base=pumnal & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...20 21 22 ...61 >

1,506 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

romane - izvora din violența folosită în toate provinciile Galliei și Germaniei de soldații romani, ce aplicau disciplina, dar și cruzimea celor care au învățat că popoarele cucerite trebuie supuse prin sânge. Neobosiți, galii își roteau săbiile deasupra capetelor și înfigeau pumnalele în trupurile soldaților romani. Erau cuprinși de furia celui care simțise forța implacabilă a armatei romane, dorința ei de cucerire și de dominație. Asemenea unor fiare libere să se răzbune în sfârșit pe cel care le-a capturat, barbarii se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
se auzeau strigăte sau plânsete, doar zgomotul armelor. Cel mai înalt dintre celți, care părea un gigant, tocmai își scotea lama din pântecele unui roman ciopârțit, ce se zbătea la pământ. Soldații romani, fără coifuri și scuturi, înarmați doar cu pumnale și gladia, încercau să se apere, tot mai slăbiți și palizi. Ochii lor, în care se citeau teama și oboseala, aveau privirea celui ce cunoaște demnitatea de a muri cu arma în mână, sub comanda unui general întotdeauna victorios. Acolo

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ar fi fost atacat de un trib celtic sau de spirite, Valerius știa că n-ar fi reușit să se apere în fața oamenilor, pentru că nu pusese niciodată mâna pe arme și pentru că avea oroare de ele - nu purta nici măcar un pumnal. Cât despre spiritele acelor păduri, știa prea bine că unele erau în stare să târască un om sub pământ, dându-l drept hrană înspăimântătoarelor creaturi ale infernului. O invocă pe Velunda, să-l apere ea, vrăjitoarea, preoteasa care vorbea cu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
minte scena luptei la care asistase mai înainte. „Trebuie să mă salvez“, își spuse. — Tu ești Tarosh? Vocea îi era nesigură. Își drese glasul și începu să vorbească mai tare. — Eu sunt Valerius. Nu sunt înarmat. Nu am nici măcar un pumnal. Eu nu folosesc arme. Am venit aici în căutarea lui Julius Civilis. Rămase sprijinit de trunchi, cu mâna pe capul lui Lurr. — Julius Civilis, celtul. Regele batavilor. — Gul? întrebă uimit celtul. Gul Sevil? — Gul, da... Julius, cum îi spun romanii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
spun romanii. Îl cunosc, îmi e prieten... Adăugă că îl îngrijise pe Julius Civilis când acesta fusese rănit grav la piept în bătălia de pe Meno și că îi salvase viața, însă nu și ochiul stâng, zdrobit de o lovitură de pumnal... mai știa și despre cicatricele de pe spatele lui Julius, făcute, după câte se spunea, de ghearele unui balaur, pe care Julius îl străpunsese cu lancea și-l ucisese. Și o cunoștea pe Velunda, preoteasa, sora lui Julius. Spuse că știa

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
întotdeauna soldat, iar acum era tribun în Legiunea a șaptea Galbiana, în Pannonia; el nu fusese niciodată cuprins de teamă, iar curajul său devenise legendar printre soldați. O mână înghețată îi acoperi gura. Dacă nu taci, ești mort. Am un pumnal. Valerius îi simți vârful împungându-i gâtul. — Fă cum îți spun. Cu o smucitură, omul din spatele său îl făcu să se ridice. Lui Valerius i se păru că zărește o siluetă zveltă dispărând în întuneric, în fundul grajdului. Ajunse afară, în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
cum îți spun. Cu o smucitură, omul din spatele său îl făcu să se ridice. Lui Valerius i se păru că zărește o siluetă zveltă dispărând în întuneric, în fundul grajdului. Ajunse afară, în lumina lunii, strângându-și traista la piept, cu pumnalul atingându-i șoldul și prins de după umeri de agresor, care-i îndruma pașii. Nimeni n-ar fi băgat de seamă ceva neobișnuit la cei doi bărbați. Traversau drumul, îndreptându-se spre ulițele înguste ale satului, ca doi prieteni care se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
spre ulițele înguste ale satului, ca doi prieteni care se sprijină unul pe altul după o beție. — Aici. Bărbatul îl îmbrânci spre o ușă. Intrară. Bărbatul închise repede ușa în spatele său, îl împinse pe Valerius la perete și-i puse pumnalul la gât. — Din clipa asta să-ți ții gura. Pentru totdeauna. Altfel... Agită pumnalul. — Ne-am înțeles? — Spune-mi un lucru... Valerius simțea sudoarea curgându-i pe spate. — Un singur lucru... Unde-i câinele meu? O să-l primești înapoi când

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
după o beție. — Aici. Bărbatul îl îmbrânci spre o ușă. Intrară. Bărbatul închise repede ușa în spatele său, îl împinse pe Valerius la perete și-i puse pumnalul la gât. — Din clipa asta să-ți ții gura. Pentru totdeauna. Altfel... Agită pumnalul. — Ne-am înțeles? — Spune-mi un lucru... Valerius simțea sudoarea curgându-i pe spate. — Un singur lucru... Unde-i câinele meu? O să-l primești înapoi când va veni vremea. Bărbatul îl prinse de braț și îl duse în partea cealaltă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
spre Valerius, care se ridicase în picioare, luându-și traista. Nimeni nu se atinge de calul meu. Imediat însă fata se agăță de brațul lui și-l strânse cu furie. Nu pleci de-aici. Te omor dacă pleci. Îți înfig pumnalul în spate. Nu reuși să scape din strânsoarea ei și nu voia să lupte cu o femeie - de altfel, nu luptase nici cu vreun bărbat. Se întoarse lângă foc. Ești nebună! îi spuse. Fata rămase indiferentă. — N-o să-l iau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pe gladiator. Te pot călăuzi până dincolo de dealuri. — Nu e prima oară când străbat ținutul ăsta. Știu încotro merg. Privi din nou în urmă. Nu suntem urmăriți. Bărbatul ducea un sac mare și pătura de blană; la brâu avea două pumnale. — Era mai bine dacă plecam mai devreme - aseară, așa cum am spus. Ai fi avut un avans mai mare. — Aseară fratele tău nu putea încă să se miște, răspunse Valerius. Răsuflarea i se prefăcea în abur în aerul înghețat. — Acum, cel

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Valerius era deja călare pe calul său. Îi mângâie coama și se adresă bărbatului: — Adio. Nu cred că ne vom revedea. Celălalt se apropie de el în grabă și, apucând calul de frâu, îi spuse: — Așteaptă - îi întinse unul din pumnalele pe care le avea la brâu. Îți poate fi de folos. — Eu nu folosesc arme. Nu știu să le țin în mână, nici să le mânuiesc. Și, mai ales, n-aș fi în stare să ucid. O să vezi că ești

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mai ales, n-aș fi în stare să ucid. O să vezi că ești în stare, dacă trebuie să-ți salvezi viața. — Pleacă. Nu vezi cum ninge? Cu cât intrăm mai repede în pădure, cu atât mai bine. Bărbatul îi întinse pumnalul gladiatorului, care îl luă și îl vârî în haină. — Adio, zise bărbatul, însă gladiatorul nu răspunse. Bărbatul veni lângă Valerius, care pornise deja. — Așteaptă. Apucă din nou frâul calului. — Ai grijă, îi spuse îngrijorat. Ai grijă. În pădurile astea sunt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ești un idiot și voi pune pe unul dintre sclavii mei să-ți taie gâtul. — O să pui să-mi taie gâtul? Nu cred... Vei muri ca Nero. Dacă el, care era asemenea unui zeu, a murit din cauza unei lovituri de pumnal, poți muri și tu, care ești un nimeni. Aruncă zarurile, îl provocă Listarius. Învinge cine câștigă zece jocuri. Vitellius aruncă zarurile. Pe două dintre ele ieși Venus. — Am câștigat, râse Vitellius. Câștigă de nouă ori. Când vru să ia din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Propincuus, procuratorul Galliei Belgica și administratorul prudent al celor două Germanii. Ar fi fost de-ajuns - Flavius Valens închise ochii - să-l elimine pe Pompeius, și ar fi avut bani suficienți ca să finanțeze o revoltă. Era suficientă o lovitură de pumnal ca să pună mâna pe provinciile germanice și pe o armată pe care să o folosească împotriva lui Galba. Erau destui oameni, cai și arme. Știu de ce îl detești pe Galba - Vitellius își șterse degetele cu bucata de pânză pe care

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
lui Galba nu-i ajungea faptul că guverna Hispania Tarraconensis. Și el, ca și tine, voia să fie împărat - și a ajuns împărat. I-am urmărit drumul din Hispania până la Roma... Galba era magnific, cu mantia de general și un pumnal atârnat la gât. Totuși, prevestiri funeste l-au însoțit în drumul lui. În timpul marșului spre Roma, Galba a sacrificat victime ca să intre în grațiile zeilor. Însă un taur înjunghiat a reușit să se ridice, a venit repede spre Galba și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
lamei ce pătrundea în carne, urmat de un muget sfâșietor. Stropi de sânge pătară pânza. Doi oficianți se ridicară. Un taur alb, însângerat, își făcu apariția, mugind de durere. Și Antonius striga de durere, căci i se părea că lama pumnalului pătrundea în propriul său trup. Durerea victimei sacrificate era durerea lui, iar carnea sfâșiată era tot a lui, era partea sa cea mai profundă. Continuă să lovească, strigând și plângând, victimă și ucigaș totodată, om și taur contopiți în desfășurarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
la rându-i, pe Caligula înjunghiat, pe Seneca și Petronius, care-și tăiaseră venele deoarece Nero poruncise să fie uciși, pe Nero însuși, omorât de servitorul său și - tresări, speriat și uimit - privirea lui Galba în clipa când lama unui pumnal îi tăia capul... Galba trăia, din câte știa Vitellius, și era pregătit să lupte și să-l împiedice să cucerească Roma. În cele din urmă, în fața lui Vitellius pluti chipul lui Ausper, prezicătorul orb, care îi tăie calea. Imperator-ul

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Orpheus... — Vreau să știu cine-i Orpheus, o întrerupse Vitellius. Și mai vreau să nu dezvălui nimănui taina puterii mele. Jură-mi că vei păstra tăcerea! strigă el. Își ieșise cu totul din minți. — Vorbește! strigă din nou. Își scoase pumnalul și se îndreptă spre vrăjitoare. Ea era sprijinită de frasin, agățându-se de marginea scorburii. Acum era doar o femeie plăpândă, ce stătea cu spatele la el. — Vorbește! strigă Vitellius. O apucă de umărul fragil cu o mână, în timp ce în cealaltă strângea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
și se îndreptă spre vrăjitoare. Ea era sprijinită de frasin, agățându-se de marginea scorburii. Acum era doar o femeie plăpândă, ce stătea cu spatele la el. — Vorbește! strigă Vitellius. O apucă de umărul fragil cu o mână, în timp ce în cealaltă strângea pumnalul. — Jură că vei păstra tăcerea! Velunda nu răspunse. Vitellius îi vedea doar ceafa albă, delicată, încadrată de părul blond. O smuci, întorcând-o spre el. În clipa aceea scoase un urlet, căci ceea ce văzu fu chipul monstruos al Morții, încadrat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
el. În clipa aceea scoase un urlet, căci ceea ce văzu fu chipul monstruos al Morții, încadrat de părul blond. Orbitele goale, țeasta, dinții ce clănțăneau - nu avea să uite niciodată sunetul acela. Era întruchiparea groazei. Începu să lovească orbește, împlântând pumnalul în trupul femeii; sângele desena flori roșii pe mantia imaculată, iar Vitellius se apleca deasupra ei s-o înjunghie din nou, în timp ce vântul se preschimba în furtună. Un lup îi sări deodată în spate. Vitellius căzu, rostogolindu-se departe de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pe mantia imaculată, iar Vitellius se apleca deasupra ei s-o înjunghie din nou, în timp ce vântul se preschimba în furtună. Un lup îi sări deodată în spate. Vitellius căzu, rostogolindu-se departe de trupul femeii. Se ridică și-și luă pumnalul, să se apere de lup, însă acesta nu-l atacă. Se îndepărtase deja și dispăru repede printre copaci. Gâfâind, fără să se uite la femeia însângerată ce zăcea la rădăcina frasinului, Vitellius se aplecă și, continuând să strângă într-o

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
se apere de lup, însă acesta nu-l atacă. Se îndepărtase deja și dispăru repede printre copaci. Gâfâind, fără să se uite la femeia însângerată ce zăcea la rădăcina frasinului, Vitellius se aplecă și, continuând să strângă într-o mână pumnalul, luă o prăjitură cu miere și susan, pe care o văzu pe malul pârâului, în zăpadă. Vârî prăjitura în gură, trecu apa dintr-un salt și o porni șchiopătând prin pădure, spre escorta sa. Se opri, căci i se păru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mai puternice decât gândul că o ucisese pe marea vrăjitoare a acelui ținut, pe care toți o venerau și o ascultau. Și care, pe deasupra, era sora lui Julius Civilis, regele batavilor. Dintr-odată, oroarea crimei sale îl îngrozi. Înfipse repede pumnalul în zăpadă, să-l curețe de sânge. Dacă batavii se răsculau tocmai acum, când avea nevoie de o alianță cu ei? Dacă soldații lui, care o venerau pe Velunda, aveau să-l părăsească? O porni din nou pe cărare. Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
îi ducea cu el cuvintele. — Nu te-am mai văzut. M-ai lăsat singur cu Velunda. Listarius rămase tăcut. — Ce-ai făcut, mi-ai luat-o înainte? Ai ajuns la escortă, apoi te-ai întors să mă cauți? Listarius privi pumnalul din mâna lui Vitellius, apoi își ridică privirea: — Ai înfăptuit un sacrilegiu! — Ce vrei să spui? Vitellius păli. Oare Listarius îl văzuse? — Șterge-ți firimiturile alea de la gură, strigă băiatul. Ai mâncat prăjiturile mele cu miere și susan... Ai mâncat

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]