604 matches
-
pune piciorul pe mine, apoi gura ei caldă îmi atinge urechea. Înțepenesc, nu pot, în seara asta chiar nu pot. Îmi caută gura, o găsește, dar eu nu deschid buzele. Se retrage la locul ei cu un suspin adânc, din rărunchi. — Știi, spune am putea încerca să facem dragoste altfel. Mă întorc spre ea, fixează tavanul cu o expresie ciudată. — Am putea încerca să ne privim în ochi. Vocea îi este străbătută de o nuanță care se înfășoară mândră în jurul fiecărui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2069_a_3394]
-
îmi simt sufletul tangibil, îl ating. Începe să mă doară sufletul în miezul lui, grație iubirii, Orfeule. Și sufletul însuși ce alta e oare decât durere întrupată? Zilele vin și zilele trec, iar dragostea rămâne. Acolo, înăuntru, foarte adânc, în rărunchii lucrurilor, curentul lumii acesteia și curentul opus al lumii celeilalte se ating și se freacă, și din această atingere și frecare vine cea mai tristă și mai dulce dintre dureri: aceea de a trăi. Iată, Orfeule, ițele, iată urzeala, iată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
îndreptă către Club ca să-l vadă pe Víctor, prietenul lui intim. Augusto se simțea alt om, de parcă vizita aceea și revelația prilejuită de ea cum că Eugenia era o femeie puternică - din ochii ei țâșnea forța - i-ar fi răscolit rărunchii sufletului, destupând acolo un izvor până atunci ascuns. Pășea mai energic, respira mai liber. „Acum am un obiectiv, un scop în viață - își zicea el -, și anume să o cuceresc pe fata asta sau să mă cucerească ea pe mine
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
ne împinge să scriem. Don Quijote a fost cel care a pus în mișcare pana lui Cervantes. Și sărmanul meu homuncul, Augusto Pérez al meu - așa l-am creștinat sau botezat - a fost cel care a-nceput să se agite în rărunchii minții mele, cerându-mi existență fictivă. Și s-a declanșat o luptă. Acolo, în romanul meu, povestesc cum sărmanul și purul personaj a aflat în cele din urmă că nu era decât o ființă fictivă, o născocire a fanteziei mele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
exilul eternității mele, cu desțărarea asta pe care vreau s-o numesc des-cerul meu. Exilul! Proscrierea! Și ce experiențe intime, chiar și religioase, îi datorez! Întâi acolo, pe acea insulă Fuerteventura, pe care o voi iubi veșnic și din străfundul rărunchilor, în acel azil al Domnului, iar apoi aici, în Parisul ticsit și debordant de istorie omenească, universală, mi-am scris sonetele, pe care cineva le-a comparat, ca origine și intenție, cu Pedepsele scrise împotriva tiraniei lui Napoleon cel Mic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
celor opt copii ai mei și adevărata mea mamă? Adevărata mea mamă, da. Într-un moment de suprem, de abisal zbucium, când m-a văzut în ghearele Îngerului Nimicului, cum plângeam cu un plâns supraomenesc, mi-a strigat din adâncul rărunchilor ei materni, supraumani, divini, aruncându-mi-se în brațe: „Fiule, fiule drag!“ Am descoperit atunci tot ce-a făcut Dumnezeu pentru mine prin femeia aceasta, mama copiilor mei, maica mea fecioară, care n-are alt roman decât romanul meu, ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
L-am descoperit pe tata- tăticul! - vorbind o limbă misterioasă și poate alintându-mă într-a noastră. Oare fiul îl descoperă însă pe tată? Nu cumva mai curând tatăl îl descoperă pe fiu? Oare filialitatea pe care o purtăm în rărunchi ne descoperă paternitatea sau, dimpotrivă, paternitatea din rărunchii noștri ne descoperă filialitatea? „Copilul e tatăl bărbatului“ a cântat pentru totdeauna Wordsworth, dar oare nu sentimentul - ce cuvânt sărac! - paternității, al perpetuității întru viitor, este cel ce ne revelează sentimentul filialității
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
limbă misterioasă și poate alintându-mă într-a noastră. Oare fiul îl descoperă însă pe tată? Nu cumva mai curând tatăl îl descoperă pe fiu? Oare filialitatea pe care o purtăm în rărunchi ne descoperă paternitatea sau, dimpotrivă, paternitatea din rărunchii noștri ne descoperă filialitatea? „Copilul e tatăl bărbatului“ a cântat pentru totdeauna Wordsworth, dar oare nu sentimentul - ce cuvânt sărac! - paternității, al perpetuității întru viitor, este cel ce ne revelează sentimentul filialității, al perpetuității întru trecut? Nu există oare un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
și viața, organism, nu mecanism. Și nu e de niciun folos să deschidem capacul ceasornicului. Întâi de toate pentru că un adevărat roman, un roman viu, nu are capac, iar apoi pentru că ceea ce vrem să arătăm nu este un mecanism, ci rărunchii fremătători de viață, calzi de sânge. Și asta se vede și la exterior. E ca furia ce se vede pe față și-n ochi, fără a fi nevoie să deschizi niciun fel de capac. Ceasornicarul, mecanic fiind, poate deschide capacul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
vede pe față și-n ochi, fără a fi nevoie să deschizi niciun fel de capac. Ceasornicarul, mecanic fiind, poate deschide capacul ceasornicului astfel încât clientul să vadă mecanismul, dar romancierul nu trebuie să deschidă nimic pentru ca cititorul să simtă zvâcnind rărunchii organismului viu al romanului, care sunt înșiși rărunchii romancierului, ai autorului. Și cei ai cititorului identificat cu el prin lectură. Pe de altă parte, ceasornicarul cunoaște însă, reflexiv și critic, mecanismul ceasului; dar romancierul își cunoaște oare în aceeași măsură
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
fi nevoie să deschizi niciun fel de capac. Ceasornicarul, mecanic fiind, poate deschide capacul ceasornicului astfel încât clientul să vadă mecanismul, dar romancierul nu trebuie să deschidă nimic pentru ca cititorul să simtă zvâcnind rărunchii organismului viu al romanului, care sunt înșiși rărunchii romancierului, ai autorului. Și cei ai cititorului identificat cu el prin lectură. Pe de altă parte, ceasornicarul cunoaște însă, reflexiv și critic, mecanismul ceasului; dar romancierul își cunoaște oare în aceeași măsură organismul romanului? Dacă în acesta există un capac
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1900_a_3225]
-
foarte urgentă. Dar din receptor urca iarăși aceeași tăcere. Fima simți totuși că această tăcere era mai puțin adâncă decât noaptea trecută: un fel de foșnet slab, intermitent, ca un scrâșnit din dinți, se auzea estompat. Ca un oftat din rărunchi. Fima diagnostică astfel primele semne vagi de viață, Începutul reanimării aparatului. Era convins că telefonul nu-și pierduse viața, doar căzuse Într-un fel de leșin adânc și iată, chiar dacă nu-și recăpătase cunoștința, Începea deja să reacționeze slab, un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1984_a_3309]
-
stâncile și gheața reușeau să-l transforme din nou pe automobilist în adolescentul alpinist, care după ascensiunea la hotelul montan mai zăbovea un pic în mijlocul poieniței, în pantalonii lui bufanți și cămașa de lână cadrilată, scotea un ah! din toți rărunchii și toată fața îi era numai un zâmbet larg. Hotelul montan spre care ne ducea mașina - pe noi, împreună cu fratele mamei - era un loc liniștit; Onkel Curt aflase de el printr-un cunoscut de la bancă. Era situat între coaste abrupte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2294_a_3619]
-
aia mă fleșcăisem d-a dreptu. Am coborât jos, am dat dă trei ori cu manda În juru druzilor și m-am Întors cu Izedin. Ieram istovit câtu-i hău: pă scară, mi s-a făcut negru naintea ochilor, chestii trestii dân rărunchi; totu mi-a părut alfel, chiar și toaișu meu. Ba și Abenhaldun, care d-acu avea Încredere grubă În măndel și În loc să să roage, dase cep la soliter, l-a dus pe Izedin În arhivă și mi-a spus, turuind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1894_a_3219]
-
ar face ar fi să aibă o aventură. Nu se ocupă el de gospodărie/nu-mi dă destui bani/nu discută niciodată nici o problemă cu mine, dar măcar nu mi-ar fi necredincios“. Oare se uitaseră la mine, oftaseră din rărunchi de ușurare și ziseseră, deși simțindu-se vinovate: „Sunt așa de fericită că i s-a întâmplat ei, nu mie“? Eram așa de furioasă. Voiam să strig lumii întregi: „Greșiți! Am crezut că pot să am încredere în soțul meu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2114_a_3439]
-
cu capul, În ușă. Cred că pînă și-n cea mai liberă scriere trebuie să existe cîteva reguli minime care, odată nerespectate, duc barca epică la naufragiu, că despre stil nici nu poate fi vorba. Nela, de exemplu, suferă din rărunchi, plînge, taică-su-i pe moarte, pe urmă-i mort complet, ea fumează, vorbește urît la telefon din pricina durerii, din aceeași pricină se tăvălește peste cadavru, Îl ia-n brațe, se simte singură, dă foc la ușă și se duce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1995_a_3320]
-
de vărsat. Bocea cu mîinile prinse În cătușe, țintuit de podea. Cineva fluieră pe hol. Dudley Smith luă cuvîntul la un microfon, cu mișcări lente din buze. Ed stătea cu privirea ațintită asupra lui Jones. Puștiul se răsuci, oftă din rărunchi și se ghemui, ca Într-un film pe care-l văzuse la Academie, cu un scaun electric defect, pe care condamnatul s-a zgîlțîit de peste zece ori pînă să se prăjească de tot. Pe coridor un șuierat ascuțit: Jones se
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2036_a_3361]
-
dihorește ca naiba. Al dumneavoastră cu sinceritate, Claponul Bertie ( Cocoșul ogrăzii) Următorul vis pe care mi-l amintesc este cel mai scurt dintre cele trei, dar atât de real și de înfricoșător, încât m-a făcut să zbier din toți rărunchii până când tata a venit în fugă din dormitorul lui să mă liniștească. Când m-a întrebat ce se întâmplase, tot ce-am putut să spun era că avusesem un coșmar, în care un bărbat se aplecase peste patul meu și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1897_a_3222]
-
ce se Întâmplă, și ea a părut atât de speriată, Încât am avut impresia că avea să izbucnească În plâns. Dar când ușa tot nu s‑a deschis după ce s‑a izbit de câteva ori de ea, a oftat din rărunchi și a Început să cânte: „’Bye, ’bye, Miss American Pie, drove my Chevy to the levee, but the levee was dry, and good old boys were drinking whisky and rye, singing this will be the day that I die...“ Și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2134_a_3459]
-
doar la gândul avantajelor sociale de care va beneficia prietena ei cea mai bună pe seama nervilor la pământ. Ah, nu plânge! Ai scăpat de măritișul cu un fotograf psihopat care face poze de-a dreptul ciudate. Dumnezeule, oftă din toți rărunchii, câteodată îmi doresc să fi avut eu așa o cădere nervoasă. Julie avea dreptate. Vreau să spun, chiar și din adâncurile unei inimi sfâșiate, tot puteam să întrevăd avantajele unui colaps ultrasofisticat în Paris, cu o mulțime de magazine la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1879_a_3204]
-
Doamna Shand ridică privirea spre cer de parcă s-ar fi așteptat ca văzduhul să se retragă din fața ochilor ei. — Există așa ceva acolo? — Nu i-ați văzut? SÎnt surprins. Stau ciorchine În jurul piscinei ca niște agenți de la Hollywood. Ea oftă din rărunchi, moment În care mi-am dat seama că-și ținuse respirația. — Droguri găsești peste tot În vremurile astea, mai ales de-a lungul coastei. Se Întîmplă ceva straniu și nemaivăzut acolo unde se-ntîlnește marea cu uscatul. (Arătă spre pueblele din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1875_a_3200]
-
subiectul. Mă uit cu mâna la frunte către norul alb în formă de inorog care s-a îndepărtat văzând cu ochii și simt cum durerea de cap se domolește. Mă scutur de gânduri și traversez strada înspre Eduard, inspirând din rărunchi aerul rece. Intrăm în parc și ne îndreptăm spre o bancă pe care șade Bobo. Nu îmi pot reprima un fior. Eduard îmi pomenise doar de bâlbâiala lui Bobo, nu mi-a spus însă că, pe lângă asta, arată ca un
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
spre mine. Stai un picuț, nu vezi că vorbim? Mă tem că i-am aruncat o privire cam fioroasă. Nu prea eram în apele mele, Edo, de bună seamă! — Bine, scumpico, las’ că vorbim după extemporal, a oftat Leni din rărunchi și s-a sculat alene, aranjându-și părul buclat. Oricum, aduc mâine pantofiorii, să-i vezi! — Nu pot să pricep ce naiba găsești la pisicoasa asta! am mormăit eu în loc de bună ziua. „Stai un picuț“, „scumpico“, „pantofiori“... Treanca fleanca! Georgiana se uită la
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
un catalog pe care-l trântește pe ca tedră cu năduf (oare toată lumea are nevricale azi?), fără să ne arunce vreo privire în clasă atunci când ne ridicăm, la fel de zgomotoși, s-o salutăm. Georgi se așază înapoi în bancă oftând din rărunchi, în același moment în care se așază și profa pe scaunul de la catedră, de unde abia se zărește - mai degrabă i se zărește cocul. — Martin Clara! rostește profa de română, cu dispreț, făcându-mă să tresar. A sosit o diplomă de la
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]
-
și să-l văd mistuindu-se în fața mea? Mă uit la el nehotărâtă. Zace acolo tăcut și pânditor. Deschid fereastra larg și mă las adulmecată de aerul rece, care parcă așteaptă ceva de la mine. Știu ce așteaptă. Răsuflu adânc, din rărunchi. La ce mi-a folosit nelipsita mea emoție interioară, de care eram atât de mândră și atât de convinsă că poate schimba lumea - dacă nu lumea toată, măcar lumea din jurul meu -, printr-o simplă atingere? îmi spuneam că va fi
Emoţia by Mirela Stănciulescu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1358_a_2734]