1,716 matches
-
lângă poala muntelui pe care se aflau. Flăcările se întindeau din loc în loc, cât vedeai cu ochii - un torent continuu de foc, cu cercuri luminoase. — Ce-i asta? Buimăciți un moment, își veniră, dintr-o dată, în fire. — Să mergem! Repede! Santinelele coborâră pe fața râpii ca și cum și-ar fi pierdut echilibrul și o luară la fugă să anunțe tabăra principală. Legănat de anticipările glorioase pentru a doua zi, Genba se culcase devreme. Soldații săi dormeau deja și ei. Era aproape Ora
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
armatei de aproape șase sute de soldați, condusă de Ikeda Shonyu, iar siluetele celor o mie de militari începură să se miște laolaltă ca două bancuri de pești care se reuneau. În sfârșit, pe urmele oamenilor lui Yukisuke apăru și Sanzo. Santinelele de serviciu, care priveau înapoi, spre ariergardă, îl înconjurară cu lăncile și-l aduseră în fața scaunului de campanie al lui Shonyu. Shonyu nu-i lăsă lui Sanzo timp să spună nici o vorbă de prisos, chestionându-l asupra punctelor esențiale ale
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2248_a_3573]
-
urechile clăpăuge... Se trezise Tolea, readormise, cine să mai știe. Orașul în beznă. Ulicioarele cotite și murdare înghițite de întuneric. Doar vagi pete gălbui, în depărtare. Orbite bolnave ale orașului bolnav, prăbușit în coșmarele nopții. Liniște. Rareori, se aud pașii santinelelor, cadența lor metalică. Toxinele nopții răzbat, din când în când, în gemetele vreunui bețiv, ca în bolboroseala unui scafandru înfundat în uleiul gros al craterului fără fund. Gemete rebele, haotice, scurtă flamă verzuie, înjurături și alcool. Și iarăși tăcerea tenebroasă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
deloc cu cel când încercase să-l lingușească și să-l înduplece la o întâlnire mai lungă. Era un ton sec și oficial, de paznic care a surprins vinovatul de mult pândit. Și la ce anume ziceați că priviți?, reluă santinela. Trecu mult timp până să răspundă. Privesc sala. Aici a fost cândva un bar. Barul Levcenco. În timpul războiului și înainte de război. Funcționarul nu părea mirat de ceea ce auzise. Și-a tras un scaun, era dispus să discute subiectul. A holbat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
înainte de pragul cinetic. Așa crezuse, cândva, și Marcu Vancea? Că nu se va întâmpla nimic, oricât de mari ar fi primejdiile, oricât s-ar înteți mizeria și ura și spaimele. Minciuna obeză, nerușinată, nesătulă, domnind, suverană. Înfometați și spioni și santinele, cenușiul apatiei fără speranță? In această somnolență disperată, se poate întâmpla orice oricui, așa spunea cândva Irina. Nimeni nu scapă de lenta otrăvire și nimeni nu scapă de hazardul lovind pe cine nu te aștepți. Revedea felina lungă și subțire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
spus? Dumneavoastră, tovarășe Gafton? Captivitate?! Îndrăzniți asemenea... Să văd sprânceana! Repede, repede, să văd cicatricea... și se repezi, trăgându-l pe Gafton după el, spre primul stâlp electric. Fără lumină, firește. Seara, străzile zăceau în beznă. Se auzea doar tropotul santinelelor, se ridica peste oraș putoarea gunoaielor neevacuate si bezna moale, scârboasă. — Bucuria merită toate onorurile, profesore! Când eram tânăr și luptam pentru paradis, m-au închis într-o închisoare adevărată. În captivitate, îi disprețuiam pe cei atenți la o floare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
acest privilegiat refugiu... Dom’ Dominic numără tacticos treptele. Ajunsese la etajul doi, la comutator. Filamentul pâlpâi, imediat se stinse, dar soneria se declanșă. Doamna Venera se mișca greu, de data asta, ocupată cu bucătăria sau cu lecturile sau cu igiena santinelei Tavi. Adolescentul Dominic își permise o nouă apăsare pe butonul soneriei. Nici o mișcare, de parcă surzise și Tavi, te pomenești, sau dormeau tun, amorezii, cine știe, cuplulglorios al filmului mut, Tavi și Tereza von Teresienstadt, adormiți tun în blindata lor iubire
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
Tot provocând, magnetizând, doar-doar va declanșa mișcarea, brambureala, ciocnirea, scânteia de pornire? Orașul stins, acceptând noaptea. Clădiri și străzi moarte în pustiul nocturn. Nici o arătare, nici o inimioară fraternă. Rareori, se auzeau pași. Rondul de noapte, patrulele Utopiei, cadența leneșă a santinelelor mizeriei. Brusc, întunericul scrâșni. Brusc, rafale de lumină. Farurile, scrâșnetul mașinii, tablă roți șuruburi, un autobuz gol, hodorogit, bălăbănindu-se turmentat, smulgând din noapte zidurile, arbori adormiți, streașina ruginită, butoaiele borțoase cu gunoi, ghidonul unei biciclete, un topor rezemat de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
și peltic. Un înger bucălat, cu zulufi, aterizat la picioarele băncii. Pantalonași de doc albastru, vestă tirolez. Ochi imenși și reci, degete scurte și roz. Copacii unduiau, clipocea lacul, lacul codrilor albaștri, liliacul înflorit și privighetorile Edenului în care mișunau santinele și țiuiau antenele iscoadelor și se lățea, victorioasă, puterea subteranei. Privea fermecat plicul lucios, scrisoarea. Trase plicul, trase spre sine, de la capătul băncii, plicul și scrisoarea trecutului. Le privi, o clipă, scârbit, apoi le strânsemototol, în pumn. Alergă spre movilița
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2121_a_3446]
-
și pentru ele însele. Toate ar fi afectate dacă Mao divorțează de Zi-zhen. Dacă lui Mao i se va da voie să-și lase nevasta, înseamnă că și celorlalți le va fi permis acest lucru. Noaptea, Pagoda Yenan e o santinelă tăcută. În zori, se aude o explozie. De la geam, Lan Ping vede cum jumătate de cer devine roșu. După o jumătate de oră, Micul Dragon bate la ușa lui Lan Ping. Ce s-a întâmplat? Își pune haina pe ea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
relaxeze în noul lui cămin, situat pe o insulă de pe lacul Zhong-nan-hai. Îi ia săptămâni să se acomodeze cu imensul spațiu de locuit. Tavanul înalt din Grădina Recoltei îi distrage atenția. Spațiul îl face temător, deși în spatele fiecărei porți sunt santinele. În cele din urmă, după ce a dormit în diverse camere, se mută într-un colțișor liniștit, mai puțin solemn și mai modest, numit Cabinetul cu Parfum de Crizantemă. Lui Mao îi place ușa. Dă exact spre sud. Tăbliile ușii sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
cincizeci și patru de ani. Dă pagina și vede deodată numele lui Fairlynn. Nu numai că a supraviețuit războiului, dar e activă în crearea republicii. Or fi ținut legătura în secret? O fi fost invitată în camera lui de lucru? Santinela de la Cabinetul cu Parfum de Crizantemă îi blochează drumul și îi spune că Mao are un vizitator și nu vrea să fie deranjat. Bună, tovarășe președinte! M-am întors! Doamna Mao îl împinge pe omul de gardă la o parte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
zgomotul unei tigăi pe care cineva o freca, pentru a o curăța, în bucătăia aflată în celălalt capăt. Ea ascultă mult timp. Sunetul apei care curgea prin țevi parcă o lovea pe țeastă. Apoi se auzi zgomot de pași. Era santinela de serviciu. Mersul cu pași mari se opri din cauza unui strigăt. Căzu ceva. Vreo sacoșă grea. Garda dădu fuga. Apoi se auziră doi bărbați vorbind. Un șofer de camion, care se afla acolo ca să livreze pește viu. Santinela îi spuse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
pași. Era santinela de serviciu. Mersul cu pași mari se opri din cauza unui strigăt. Căzu ceva. Vreo sacoșă grea. Garda dădu fuga. Apoi se auziră doi bărbați vorbind. Un șofer de camion, care se afla acolo ca să livreze pește viu. Santinela îi spuse că a nimerit greșit locul. Șoferul îl întrebă încotro să o ia ca să ajungă la intrarea principală a bucătăriei. Garda îi răspuse într-un dialect puternic de Shan-dong. Șoferul întrebă dacă poate folosi toaleta, iar gara îi răspunse
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1921_a_3246]
-
să plec, zise. Trebuie să dau raportul căpitanului și să văd dacă totul e în ordine. Cât timp rămâi aici? Gacel ridică din umeri, în semn că nu știa. — Am înțeles. Rămâi cât vrei, dar nu te apropia de barăci. Santinelele au ordin să tragă fără preaviz. — De ce? Sergentul Malik-el-Haideri zâmbi enigmatic și, cu o mișcare din cap, arătă spre cea mai îndepărtată dintre casele de lemn. — Căpitanul nu are mulți prieteni, preciză. Nici el, nici eu nu avem, dar eu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
dintr-o dată de la roșu la negru, și în curând străluciră lămpile de carbid în barăci. Numai locuința căpitanului avea obloane care nu lăsau să se vadă ce se petrecea în interior, înainte de a se lăsa complet noaptea neagră, sosi o santinelă să facă de gardă, țeapăn și cu arma pregătită, la mai puțin de douăzeci de metri de ușă. După o jumătate de oră, ușa se deschise și în cadrul ei se profilă o siluetă înaltă și robustă. Gacel nu avu nevoie
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
nici acei soldați care dădeau nisipul la o parte cu lopețile nu erau francezi, dar semănau cu ei în privința ignoranței și a disprețului lor pentru deșert și locuitorii săi. Când căpitanul își termină țigara, azvârli mucul în nisip, salută plictisit santinela și închise ușa, se auzi zgomotul făcut de zăvorul greu. Luminile se stinseră una după alta și peste campament și oază se așternu tăcerea; o tăcere ruptă doar de foșnetul frunzelor de palmier agitate de ușoara boare și de schelălăitul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
patru ore de căldură maximă oamenii - ba chiar și animalele - trebuiau să stea liniștiți la umbră, dacă nu voiau să riște să se deshidrateze și să se prăbușească trăsniți de insolație. Soldații dormeau deja în barăcile lor, și doar o santinelă mai era în picioare, la adăpostul unui umbrar, luptând din toate puterile - de multe ori inutil - să-și țină ochii întredeschiși numai cât să nu adoarmă de tot și suficient ca reflexele soarelui pe albele dune să nu sfârșească prin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
să judec. Făcu o mișcare din încheietura mâinii și îi tăie jugulara dintr-o singură crestătură. Contemplă scurta sa agonie, își șterse mâinile cu cearșaful murdar, luă revolverul și pușca și se apropie de ușă, de unde aruncă o privire afară. Santinela era la fel de adormită ca la venire și nici o adiere de vânt, nici o suflare de viață nu mișca palmierii. Alunecă de la un trunchi la altul, până ajunse la dune pe care se cățără cu agilitate. După cinci minute, dispăruse de parcă l-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
slujea de suport pentru o foaie de cort, care cădea înclinată și întinsă, legată cu sfori lungi de două pietre, în așa fel încât să ofere o umbră acceptabilă pentru o jumătate de duzină de oameni. Nu zări decât o santinelă care, cu spatele la el, supraveghea sebhka, dar nu reuși să vadă câți își făceau siesta. Știa, pentru că văzuse în zilele anterioare, că celelalte mașini și oamenii lor erau foarte departe și că nu trebuia să-și facă griji în privința lor. Prada
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
face dacă ar putea ști că-i avea în bătaia puștii, și că la acea oră a zilei putea foarte bine să se târască asemenea unei reptile din stâncă în stâncă, să se apropie prin spate, să-i taie gâtul santinelei și apoi fără nici o primejdie, să le taie beregata celor ce dormeau. Dar n-a făcut-o, mărginindu-se să-și miște un pic trupul și să așeze mai bine una din pietre, ca să-l apere de soare. Căldura creștea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
plăcea soarele și se simțea bine în penumbra biroului său, până la obrajii transpirați și roșii ai bucătarului, fără să uite lunga mustață obraznică a caporarului care-l slujea, făcea curat în celulă și îi aducea mâncarea. Cunoștea, de asemenea, fiecare santinelă și ajutor de bucătar; jucase cu ei zaruri sau le scrisese scrisori pentru cei de-acasă; uneori, în nesfârșitele nopți ale deșertului, le citea romane, căci adesea era imposibil să hotărăști cine dintre ei era mai prizonier în acel fort
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
fără să facă nici cel mai zgomot, de parcă s-ar fi molipsit de la stăpânul lor sau le-ar fi speriat faptul, pe care instinctul lor îl percepea, că intraseră într-un cimitir. Arătă din cap spre baracă: — De ce ai pus santinelele în paturile lor? Crezi că stau mai bine acolo decât unde le-ai omorât? Ce mai contează acum? Gacel îl privi un moment, ca și cum n-ar fi înțeles la ce se referea. Apoi ridică din umeri: — O pasăre care mănâncă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
luxoasă clădire pe care o văzuse în viața lui. O gardă de onoare cu dolmane roșii și chipiuri arătoase cu panaș defila ascultând în mod automat comenzile și când, în cele din urmă, se retrase, lăsă în urma ei, la colțuri, santinele semețe, ce păreau mai degrabă statui decât ființe din carne și oase. Cercetă pe îndelete uriașul parc și privirea îi căzu pe un grup compact de palmieri eleganți, ce se înălțau, dominând totul în jur, la mai puțin de două sute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2272_a_3597]
-
o pungă plină cu aur. Traversează, dintr-o parte În alta, oaza Isfahanului, până În mahalaua Marbin, situată la apus, fără ca soldații, numeroși, totuși, să se gândească să-i tulbure. Un cuvânt de-al lui Vartan, și porțile se deschid, iar santinelele se dau la o parte cu respect. Această amabilitate nu Întârzie să-l intrige pe Omar, care evită, totuși, să-i pună Întrebări tovarășului său. Pentru moment, n-are altă alegere decât să aibă Încredere În el. Plecaseră de mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]