1,491 matches
-
al simbolismului decadent francofon, pozele sale „macabre” expunîndu-l adesea ridicolului. Simbolismul și decadentismul autohtone sînt defazate cu 15 pînă la 20 de ani față de apariția în Le Figaro a manifestelor lui Jean Moréas și, respectiv, Anatole Baju. Primul nostru manifest simbolist, „Aprindeți torțele!“, al lui Ion Minulescu’ din Revista celor l’alți (1908) premerge cu un an primul manifest futurist al lui Marinetti și prefigurează declinul curentului la noi. Ecourile epidermice ale manifestului marinettist (apărut în două ziare din România, simultan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și filozofic prin idealismul subiectiv al unui Rémy de Gourmont, autorul din Le Livre des Masques fiind puternic îndatorat romantismului și idealismului subiectiv german. Simptomatică este și nevoia nevrotică a legitimării externe: antidecadent declarat, deși adept - o vreme - al experiențelor simboliste și instrumentaliste, Macedonski întreține, încă de pe la 1880, relații apropiate cu reviste franceze, publică versuri în revista belgiană La Wallonie, din Liége, a lui Albert Mockel (1886), își editează la Paris Le calvaire deu feu (1896), publică, în franceză, volumul Bronzes
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
Primele articole programatice folosesc denominațiuni vagi, cu conotații „noviste”: „Poezia viitorului“ (1892) de Al. Macedonski, „Noul corent literar“ (1899), „Poezia nouă“ și „Transformarea liricii“ (1900) de Ștefan Petică. Potrivit Lidiei Bote, după eclectismul unor Macedonski, Traian Demetrescu & Co, primul volum simbolist „pur” și matur apărut la noi este însă abia Fecioara în alb (1902) al lui Ștefan Petică, emul avizat, la un moment dat, al prerafaelitului John Ruskin. În aceeași perioadă, G. Bacovia își publică majoritatea poemelor care vor alcătui sumarul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
teologică în Elveția și Franța de către tutorele său, ieromonahul Iosif Gheorghian, ia drumul Parisului un alt artist gorjean reformator, Constantin Brâncuși. Asimilarea deplină a estetismului românesc are loc în preajma anului 1908: atunci se produce și segregarea polemică dintre „tradiționaliști” și „simboliști” în mediile cafenelei literare (Kubler, Capșa, Terasa Oteteleșanu). Segregarea se va prelungi, complicîndu-se în cadrul proaspăt-înființatei Societăți a Scriitorilor Români. Tot în 1908 apar Romanțele pentru mai tîrziu, Casa cu geamurile portocalii și Revista Celor l’alți cu primul nostru manifest
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
în mediile cafenelei literare (Kubler, Capșa, Terasa Oteteleșanu). Segregarea se va prelungi, complicîndu-se în cadrul proaspăt-înființatei Societăți a Scriitorilor Români. Tot în 1908 apar Romanțele pentru mai tîrziu, Casa cu geamurile portocalii și Revista Celor l’alți cu primul nostru manifest simbolist, Ovid Densusianu publică în Vieața nouă pledoaria „Versul liber și dezvoltarea estetică a limbii literare“, iar Iosif Iser îi aduce la București en fanfare pe impresioniștii francezi Derain, Forain și Galanis. Fenomen de emergență periferică a estetismului european, „simbolismul” autohton
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
N. Davidescu, I.C. Săvescu, Traian Demetrescu, Ion Pillat, Al. Colorian, E. Ștefănescu-Est. Elena Farago, Barbu Solacolu, este simptomatică în acest sens. De acum, mediile boeme ale cafenelei literare bucureștene („Centrul” estetic autohton) devin scena predilectă a artei și a literaturii simboliste: dacă neoclasicismul francez s-a dezvoltat în saloanele literare, iar romantismul oficia în „existență”, cafeneaua și cabaretul au reprezentat spații predilecte de socializare și ecloziune ale noului curent estetizant (referințe utile în Emil Manu, Cafeneaua literară, Ed. Saeculum, 1997). Constantin
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
a dezvoltat în saloanele literare, iar romantismul oficia în „existență”, cafeneaua și cabaretul au reprezentat spații predilecte de socializare și ecloziune ale noului curent estetizant (referințe utile în Emil Manu, Cafeneaua literară, Ed. Saeculum, 1997). Constantin Beldie înregistra „sociologic” mirajul simbolist al Terasei Oteteleșanu, unde „atîția tineri cu părul lung și fără manșetă la cămașă, debarcau fără nici un gologan în pungă, dar plini de iluzii, din provincia lor urgisită fiindcă bieții părinți nu-i înțelegeau, iar afurisita de școală n-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
profesori gimnaziști francofili (Bonifaciu Florescu, I.M. Rașcu) de universitari latiniști cu bovarisme poetice moderne (Ovid Densusianu-Ervin ș.a.), de amatori de artă rafinați, cu situație socială bună (Eugeniu Ștefănescu-Est, Ion Pillat). O utilă schiță sociologică în acest sens găsim în Poezia simbolistă românească, Antologie, prefață, postfață, tabel cronologic, note, comentarii și bibliografie de Rodica Zafiu, Editura Humanitas, Colecția „Tezaur”, București, 1996, p. 22-23. Critica interbelică, în special prin reprezentanții ei postsimboliști (Tudor Vianu, Perpessicius ș.a., ei înșiși formați în asemenea medii), îi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
informat despre simbolism, datorat Izabelei Sadoveanu) și, adeptă a unei heteronomii specifice, nu este deloc indiferentă față de estetic. O variantă academizantă de modernizare a literaturii are loc prin intermediul lui Ovid Densusianu, pe linia unui latinism francofil de sensibilitate neoclasică. Declarat simbolistă, longeviva publicație Vieața nouă (1905-1925) va milita - la fel de dogmatic ca și adversarele ei tradiționaliste - pentru modernitate și citadinism. „Simbolismul” ei e, de fapt, un academism modern, atras de vitalismul solar al lui Verhaeren și Vielle-Griffin, iar versul liber e cultivat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
sufletul latin și literatura nouă”, susținute la „Sala Liedertafel” din București, vor fi adunate pentru prima dată în volum în 1910 și introduse, cu începere din 1905 (1905-1906, 1914-1916), în prelegerile sale de la Universitate despre literaturile romanice. După 1908, literatura simbolistă - diseminată de mult și în publicații ostile - se manifestă, mai mult decît la Vieața nouă, în interiorul „revistelor de poezie”, organizate sub forma unor „antologii” reprezentative, polemice față de gustul oficial și realizate de autori în general foarte tineri. Tendința de segregare
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
1912-1913), pe fondul primelor ecouri românești ale futurismului și cubismului. În jurul lui 1910, estetismul decadent se radicalizează și se purifică - separîndu-se și insularizîndu-se polemic. Estetismul academizant al Vieții noi începe să fie concurat de un simbolism al independenților. Epuizarea curentului simbolist, căderea sa în stereotipie și manieră urmează rapid „vîrfului” afirmării și asimilării publice; produs al cafenelei literare bucureștene, minulescianismul - un „simbolism popular” - are un aer bufon, jovial și exterior. Retorismul cabotin, histrionic, și poza estetizantă a romanțelor sale întîlnesc, într-
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
cu ocazia apariției volumului Zeii trec, D’Annunzio rămîne al acestuia din urmă, cronicarul Viitorului (coincidență onomastică... futuristă!) publică un articol despre „campionul versului liber, de o sinceritate împinsă pînă la brutalitate, senzual, cu o imaginațiune debordantă”. Atmosfera de emulație simbolistă din redacția ziarului, dezbaterile la care luau parte scriitorii și artiștii simpatizanți, disocierile între decadentism și simbolism, contactul cu colecțiile revistelor franceze postsimboliste Akademos și La Plume, cu literatura unor autori „revoluționari” precum Whitman și Gorki (expresiv evocate în memoriile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de fapt N. Davidescu; articolul semnat DN și intitulat „Decadent-Decadență” din Insula, nr. 1, 18 martie 1912, pp. 2-3, dă - pe urmele lui Ov. Densușianu, dar cu aplomb „revoluționar” - o replică acuzelor tradiționaliste, afirmînd că peiorativul atribut nu se aplică simboliștilor, ci imitatorilor epigonici sămănătoriști. Nu fără atacul de rigoare împotriva criticii acuzate de miopie conservatoare: „Revoluționarii în literatură au fost de altfel primiți veșnic cu ostilitate. De cîte ori e vorba de un gînd adevărat închis într-o formă originală
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
autor: Nae Ionescu, alias „A”), ca și rubrica „Note, informațiuni, inserții și reclame literare“. În fine, un „sotissier” simbolist - „Serviciul de ecarisaj literar“ - etalează fragmente literare „compromițătoare”, fapt ce va fi atras, desigur, antipatia lui O. Densusianu. A fost oare „simbolistul” Ion Minulescu cel în care integraliștii anilor ’20 recunoșteau un precursor analog lui Apollinaire, un prefuturist? Unii exegeți postbelici înclină să afirme că da. Argumente în acest sens găsim, de pildă, în sinteza despre modernismul românesc a lui Dumitru Micu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
activitate susținută în direcția promovării artei noi va avea, de la început, și revista Rampa de „teatru, muzică, literatură și artă”, care - în 1912, sub genericul „Convorbiri cu...“ - va găzdui și o anchetă realizată de Mihail Cruceanu pe tema legitimității literaturii simboliste: „Există o mișcare nouă în literatura noastră? Ce crede d-sa despre influența străină? Se observă ceva nou la scriitorii noștri?“, la care răspund Ovid Densusianu (nr. 65/1912), E. Lovinescu (nr. 66/1912), Simion Mehedinți (nr. 71/1912), Liviu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
al tinerilor scriitori evrei emancipați. Înfocat apărător al înnoirii artistice, poetul și publicistul de etnie evreiască F. Aderca gestionează, o vreme, pagina literară a Noii reviste române, unde polemizează cu criticul evreu de orientare naționalist-tradiționalistă Ion Trivale „în marginea poeziei simboliste” (Noua revistă română, nr. 15, nr. 12 din 23 februarie 1914: Trivale, „Pentru doi panigeriști ai simbolismului român“, și nr. 18 din 23 martie 1914: Aderca, „În marginea poeziei simboliste“), respingînd primatul specificului etno-național în artă și militînd pentru „noutate
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
criticul evreu de orientare naționalist-tradiționalistă Ion Trivale „în marginea poeziei simboliste” (Noua revistă română, nr. 15, nr. 12 din 23 februarie 1914: Trivale, „Pentru doi panigeriști ai simbolismului român“, și nr. 18 din 23 martie 1914: Aderca, „În marginea poeziei simboliste“), respingînd primatul specificului etno-național în artă și militînd pentru „noutate” și „internaționalizare” estetică, în răspăr cu acuzele de „iresponsabilitate morală” și „dezrădăcinare sterilă”. Paginile literare ale publicațiilor estetizante găzduiesc debuturile viitorilor avangardiști Jacques G. Costin (Seara, 1914) și F. Brunea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
galițiene. Colaborările lor la revistele Mîntuirea și Lumea evree stau, de asemenea, mărturie în acest sens (v. B. Fundoianu, Iudaism și elenism, ediție și prefață de Leon Volovici și Remus Zăstroiu, Editura Hasefer, București, 1998). Pe de altă parte, influența simbolistă și mai ales cea a lui Tudor Arghezi, cu aliajul de cruzime naturist-blasfemiatoare și disciplină formală, nu pot fi omise. Începuturile poetice simboliste și posteminesciene ale lui Fundoianu - descendent al familiei publicistului Moses Schwarzfeld, influențat deopotrivă de Eminescu și Arghezi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
și prefață de Leon Volovici și Remus Zăstroiu, Editura Hasefer, București, 1998). Pe de altă parte, influența simbolistă și mai ales cea a lui Tudor Arghezi, cu aliajul de cruzime naturist-blasfemiatoare și disciplină formală, nu pot fi omise. Începuturile poetice simboliste și posteminesciene ale lui Fundoianu - descendent al familiei publicistului Moses Schwarzfeld, influențat deopotrivă de Eminescu și Arghezi, ca și de iudaismul poetului idiș Iacob Gropper - nu anunțau rupurile ce aveau să vină. Însă poemele scrise la sfîrșitul Primului Război Mondial, într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
mers avec lenteur, Rimbaud, n.a.). Periferia devastată, apocaliptică, alienată, contorsionată tragic și grotesc - iată o „temă” (o „themă”, cum ar fi spus Ion Vinea...) prin care viitorul Fondane se alătură colegilor săi de generație simbolisto-modernistă și preavangardistă, de la Bacovia și simboliștii moldoveni la Tristan Tzara. Nostalgia expatriatului din 1923 față de ținuturile „coloniei” natale și față de limba română exprimă, în fond, o dramă a identității periferice, peste care se suprapune cea a condiției de Ahasverus, de evreu rătăcitor și de exilat etern
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
navetă” avangardistă) în Franța. Debutul său editorial din 1923, cu volumul Restriști, arată un melancolic, puternic influențat de poezia „de sanatoriu” a lui Bacovia și Camil Baltazar, poet al tristeților provinciale, al nostalgiilor, al melancoliilor și reveriilor sentimentale în decor simbolist, și numai frenezia imagistică dezlănțuită anunță rupturile de mai tîrziu. Intrat în cercurile de avangardă, fostul Eduard Marcus („pseudonimizat” de E. Lovinescu) își convertește visările și restriștile aflate sub semnul periferiei fără ieșire într-o jubilație anarhic-expansionistă - în colaborările de la
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
însoțite de manifeste și profesiuni de credință avangardiste - tot mai organizată, despletită în versuri whitmaniene sau disciplinată prozodic, colorată futurist, dadaist și, mai tîrziu, suprarealist, pentru ca, ajuns în Franța, să le decanteze în tonurile „clasice” ale unui umanitarism panteist. Umbra simbolistă, nostalgic-estetizantă și intimistă, „pillatiană” și provincială, îl va însoți însă multă vreme - ea îi va fi de altfel reproșată în momentul rupturii față de colegii avangardiști de la unu, după intrarea în Societatea Scriitorilor Români, după angajarea ca funcționar la Direcția Presei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
colegiu catolic genevez, s-a „format” în mediile boeme și anarho-simboliste ale Parisului de la sfîrșitul secolului al XIX-lea. Anarhist, boulangist și aventurier „picaresc” acuzat de multiple activități dubioase, supravegheat de poliția secretă, ar fi publicat articole, poezii și nuvele simboliste la Geneva, în Le Feu Follet, și la Paris, în La Libre parole, L’Intransigeant, La Brise du soir, Le Figaro, L’Écho de Paris, Le Gil Blas, Fin-de Siécle, Le Gaulois ș.a. A fost prieten cu Barrés, Verlaine, Moréas
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
de texte și prefață de Dumitru Dancu, traducere de Elis Bușneag, Ed. Merdiane, București, 1970, p. 120). Simbolul și debutul „tinerei generații” postsimboliste Acuzată de „înstrăinare” de către Viața românească și salutată de Noua revistă română ca fiind o publicație „deloc simbolistă”, în ciuda titlului, Simbolul (25 octombrie-25 decembrie 1912) reprezintă placa turnantă dinspre simbolismul „insularilor” către postsimbolismul preavangardist; abia o notiță strecurată în numărul 3 scoate din anonimatul inițial echipa redacțională: „cu toată partea redacțională a revistei noastre este însărcinat numai dl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]
-
4). Colegul său de la Liceul „Sfîntul Sava”, viitorul avocat Leopold Chapier (Ch. Poldy), căruia un alt coleg de cursă lungă, Marcel Iancu, îi va construi în anii ’20 prima locuință cubistă din București, e prezent în fiecare număr cu poeme simboliste destul de palide. La fel Alfred Hefter-Hidalgo și frații Solacolu (ultimii - autori de poeme despre „fecioare”, însoțite de partituri muzicale din Beethoven și Ceaikovski). În zona clișeelor simboliste, secesioniste și Art Nouveau, navighează corăbiile poetice ale lui Const. T. Stoika (pastișă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2138_a_3463]