1,275 matches
-
e îl leopardismo, Bulzoni, Romă, 1986. Eco, Umberto, I limiti dell'interpretazione, Bompiani, Milano, 1990. Eco, Umberto, Sulla letteratura, Bompiani, Milano, 2003. Eco, Umberto, Limitele interpretării, traducere de Ștefania Mincu, Pontica, Constantă, 1996. Ferrari, Curzia, "Dio del silenzio, apri al solitudine", la fede tormentata di Salvatore Qusimodo, Ancoră, Milano, 2008. Ferrari, Curzia, Religiosità di Salvatore Quasimodo, Centro d'arte e di cultură l'Airone, Capua, 1971. Ferrucci, Carlo, Leopardi filosofo e le ragioni della poesia, Marsilio, Venezia, 1987. Ficara, Giorgio, Îl
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
tempo e dello spazio e motivi cronotopici: îl ritorno nell'infanzia, îl colle, la siepe. Non ha trascurato i motivi situazionali: la ricerca incessante della stabilità, delle certezze, l'interrogazione sul ruolo dell'uomo nell'universo, la lotta contro la solitudine e îl dolore, îl ricordo e la sua contaminazione con l'onirico. Ha rivisitato inoltre i luoghi più noti della lirica leopardiana come îl vento o îl naufragio. I temi affettivi come quello dell'amore completano îl panoramă. L'ultimo
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
e accorda lungo tutto l'Ottocento șino ai primi anni del Novecento (...) l'attenzione alle cose concrete e precise e insieme la capacità di evocarle musicalmente, Pietro Mazzamuto, op. cît., p. 44. 8 Rosario Castelli, "Quasimodo e îl sentimento della solitudine", Nell'antico linguaggio altri segni, Salvatore Quasimodo poeta e critico, îngrijit de Giorgio Baroni, XXI, 1-2, Istituti editoriali e poligrafici internazionali, Pisa-Roma, 2003, pp. 321-328. 9 Mi sembrerebbe più interessante, în questo senso, indirizzare le indagini sul rapporto diacronico che
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
pp. 46-47. 202 Salvatore Pugliatti, "Quasimodo a Messina: primi passi", apud Quasimodo-La Pira, op. cît., p. 115. 203 Pietro Mazzamuto, op. cît., pp. 8-9. Cfr. Salvatore Pugliatti, 1974, op. cît., pp. 43-44. 204 Curzia Ferrari, "Dio del silenzio, apri la solitudine", la fede tormentata di Salvatore Quasimodo, Ancoră, Milano, 2008, p. 16. 205 Tardi, ne l'ore del sonno, un calpestio sonoro; quando mi raggiungeva îl rumore del pestello nel mortaio, mandorle ed erbe che și spappolavano sotto l'energica azione
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
sembrava che și frantumasse lo spazio. Apud Curzia Ferrari, idem, p. 148. 206 Salvatore Pugliatti, 1974, op. cît., p. 49. 207 Quasi un decennio durante îl quale Quasimodo matură e indurisce attraverso radicali e dolorose esperienze, durante le quali, nella solitudine proterva e nel chiuso silenzio di chi teme di naufragare, la vena della poesia rischia di essere soffocata e spenta, idem, p. 144. 208 Franco Musarra, "Quasimodo dal significato del suono al suono del significato", Quasimodo e gli altri, cît
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
quasimodiani, vol. I, Messina, 1990, p. 15. 244 Curzia Ferrari, op. cît., p. 83. 245 Pietro Mazzamuto, op. cît., p. 17. 246 Non č l'affetto che è tiepido, (...) mă è la vită durissima che mi costringe a certe lunghissime solitudini di cuore în Salvatore Quasimodo, 1999, op. cît., scrisoare către Angelo Barile (Milano, 27 decembrie 1937). Cfr. Curzia Ferrari, op. cît., p. 50. 247 Io sapevo quando cominciai ad amare la poesia che per essa avrei sofferto e fame, e
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
a cui bene o mare attingeva anzi no, ritrovava riconoscendovisi quantità della parolă, derivazioni fonetiche e metriche, Gilberto Finzi, "Introduzione", Poesie e discorsi sulla poesia, 1971, cît., p. XXIV. 414 Nella sua voce possiamo riconoscerci antichi per quel "sentimento della solitudine" che è îl riflesso della pena dell'uomo, del dolore în senso assoluto, Salvatore Quasimodo, "Notă del traduttore", Vergilius Publius Maro, Îl fiore delle Georgiche, Mondadori, Milano, 1968, p. 11. 415 Luciano Anceschi, "Saggio critico", Lirici greci, Corrente, Milano, 1940
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Pietro Pellegrini e Pietro Giordani, vol. III, Le Monnier, Florența, 1845, p. 166. 432 Luciano Anceschi, 1940, op. cît., p. XI. 433 Oreste Macrì, 1986, op. cît., p. 186. 434 Nella sua voce possiamo riconoscerci antichi per quel sentimento della solitudine che è îl riflesso della pena dell'uomo, del dolore în senso assoluto. Salvatore Quasimodo, 1971, op. cît., p. 531. 435 Vergilio, per la stessa meravigliosa finezza d'ingegno, fosse poco atto a praticare cogli uomini, (...). Îl poeta, contro l
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
de cele foscoliene: fra queste piante ov'io siedo e sospiro / Îl mio tetto materno (I sepolcri, vv. 61-62). A doua parte a poeziei La Vită Solitaria este bogată în indicii lexicale foscoliene (lor quiete antică amintește de questa mia solitudine antică). În plus acel patetism care însoțește imaginea lunii în La Seră del dì di festa, în Alla luna și în Ultimo canto di Saffo amintește de ultimul dialog al lui Ortis (scrisoarea din 14 mai 1799), asemănare observată și
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
lună che sorge dietro la montagna. O lună! Amica luna! Mandi oră tu forse sulla faccia di Teresa un patetico raggio simile a quello che tu diffondi nell'anima mia? Ți ho sempre salutată mentre apparivi a consolare la muta solitudine della terra: sovente uscendo dalla casă di Teresa ho parlato con te, e tu foști îl testimonio de'miei delirj: questi occhi molli di lacrime ți hanno sovente accompagnata în seno alle nubi che ți ascondevano: ți hanno cercata nelle
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Niva Lorenzini, op.cit., p. 34. 485 Violetta Pedalino, op. cît., pp. 25-30, passim. 486 În me smarrita ogni formă; în me și fă seră; una stanchezza s'abbandona în me; Oră che în me a mite fuoco; în me è solitudine; vieni a me anche oră; a me davanti: intorno a te; A me non dà quiete îl dolce / sonante flauto delle molte voci; În me Eros. 487 E questa voce ignota / a noi per sillabe risuona. 488 Violetta Pedalino, op.
Leopardi în secolul XX : cazul Quasimodo by Aurora Firţa [Corola-publishinghouse/Science/1445_a_2687]
-
Școala Primară Particulară “Ioana”, Iași Suntem părinți și doar noi, familia și cei care ne sunt foarte apropiați sau doar Dumnezeu știe cât este de greu să facem alegeri în ceea ce-l privește pe copilul nostru. Trebuie să alegem între solitudine și sociabilitate, între a-l lăsa cu bona sau bunica și a-i oferi o achiziție principală, de care depinde dezvoltarea lui ulterioară în societate sociabilitatea. Astfel îl vom ajuta să se raporteze corect la oamenii din jurul lui și, pe
ARTA DE A FI PĂRINTE by Diana Cârcu () [Corola-publishinghouse/Science/91745_a_93083]
-
Spectrul cataclismului final bântuie versurile, agresive coșmaruri aherontice, ierni polare și toamne bacoviene amenințând viața și spiritul: pădurile „se bejenesc”, „cad ploi de păcură ropotitoare”, marea e un paradis în derivă spre care migrează „nămolul” și „înecații”. Paralel, se întâlnește solitudinea cosmică a eului liric - „întemnițat și temnicer” zidindu-se zilnic -, dar și, compensator, intervine întoarcerea lui către începuturi, cu valoare de repere pure și purificatoare în mitologia personală a poetului: „pădurile primordiale”, dealul copilăriei, lumina celestă, stelară, de la care, ca
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285911_a_287240]
-
pământ. în priviri c-un fel de teamă, Fericită totuși ești Iarba știe cum te cheamă, Steaua știe ce gândești.” (Făptura mamei) Mama devine cea care intermediază accederea la divinitate, este ea însăși un înger tutelar, purtând cu sine durerea solitudinii, reprezintă elementul definitoriu ce cuprinde esența unei lumi, o frumusețe plină de demnitate. Mama este cea care se intercalează între poet și Dumnezeu și care îi revelează acestuia importanța sacrului: „Mama mea viața-ntreagă Stând la masă, ea și eu
Femeia în viziunea creştină by pr. Ioan Cârciuleanu () [Corola-publishinghouse/Science/1163_a_1936]
-
fundamentală de eliberare din real își corespund, configurând axa în jurul căreia se organizează întreaga rețea de motive și teme. Repulsia în fața unei lumi dominate de „tâmpita burghezime”, conștiința adversităților de tot soiul („Am fost paria-n mijlocul țării mele”) și solitudinea, când mândră, când dureroasă, a geniului converg în mitul liric al damnării, al sorții potrivnice, căreia poetul i se sustrage prin proiecția demonică sau demiurgică a eului, prin înălțarea în zonele ideale ale artei, prin integrarea într-o natură vitalistă
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287942_a_289271]
-
definitive între aspirațiile geniului și obtuzitatea, trivialitatea lumii: „Poetul trebuie să fie îngerul-om”. Ceea ce le reproșează el contemporanilor este insensibilitatea la valorile superioare ale spiritului; ostilitatea și ingratitudinea împing spre mizantropie (La bestii), tensiune vindicativă (Ură) și orgoliu al solitudinii (Moise, Leul). Adversitatea destinului și încercările dureroase de a-l depăși sunt reluate într-o amplă orchestrație romantică în câteva dintre Nopți: viziunea grotescă a înmormântării, prefigurare a „farsei” posterității din Noaptea de noiembrie, este impregnată de cruzime demistificatoare; în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287942_a_289271]
-
și mentor a lui Verdi, Antonio Barezzi - a fost și el prins în aceste frecușuri. Încă din anul 1852 Verdi îi trimisese o scrisoare fostului socru din care citam: “În casa mea trăiește o doamnă liberă și independentă care iubește solitudinea, la fel ca și mine, si care posedă toate mijloacele financiare proprii care o pun la adăpost de orice nevoi. Nici ea și nici eu nu avem de dat socoteală nimănui pentru acțiunile noastre; mai mult de atât, cine are
Opera italiană în capodopere by Alexandru Emanoil () [Corola-publishinghouse/Science/1302_a_1926]
-
proclama noul Conte de Moor. Actul ÎI Tabloul 1. Curtea din jurul capelei Castelului Moor. Massimiliano a fost îngropat și Francesco își celebrează succesiunea. Amalia s-a strecurat la mormântul Contelui pentru a-l jeli. Un cor venind de la castel întrerupe solitudinea Amaliei. Ea constată că Francesco nu mai poate să-l priveze pe bătrân de pacea pe care i-a refuzat-o pe timpul vietii (Tu del mio Carlo al seno). Ea continuă să-și declare nefericirea și dorința că suferințele ei
Opera italiană în capodopere by Alexandru Emanoil () [Corola-publishinghouse/Science/1302_a_1926]
-
passim; Z. Ornea, Proustianul Anton Holban, RL, 2001, 27; Eugen Dimitriu, Lovineștii, Iași, 2001, passim; Nicolae Florescu, Divagațiuni cu Anton Holban, București, 2001; Mihai Zamfir, Neverosimilul centenar, RL, 2002, 5; Emil Vasilescu, Anton Holban, București, 2002; Ofelia Ichim, Între Eros, solitudine și Brahms. Motive literare în proza lui Anton Holban, Iași, 2003. C.M.B.
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/287444_a_288773]
-
monument în memoria sa. Poezia lui S. fructifică atitudini și motive din fondul comun al simbolismului: mirajul „departelui” (cuvânt tematic frecvent utilizat) și al „zărilor albastre”, marea, corăbiile, „insulele stinghere”, ce „zac necunoscute” în Pacific, peisajele exotice, parcul autumnal, ploaia, solitudinea, recluziunea, nevrozele și morbidezza, dar și marele oraș, „Capitala”. Nota specifică e apetența pentru meditația gravă. În lipsa unui fundament cultural solid - cum remarca E. Lovinescu -, ceea ce ar fi putut deveni explicare metafizică a lumii se oprește la stadiul întrebărilor preliminare
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289513_a_290842]
-
este un personaj shakespearian. Valorile realizării individuale ale femeii pariziene au subminat religia feminină a dragostei în folosul unei iubiri mai puțin condiționate, mai putin omniprezențe și al falsității sentimentelor împărtășite. Neantul emotiv și incapacitatea de atașament afectiv duc la solitudinea să metafizica. Pariziana de la sfârșitul secolului este mai îndrăzneață în pasiunea să: ea schimba și inversează rolurile în geometria baletului intim, devenind agent activ al scandaloaselor povești de amor, de adulter și divorț. Toate acestea vorbesc atât despre o continuă
Pariziana romanescă : mit şi modernitate by Elena Prus [Corola-publishinghouse/Science/881_a_2389]
-
e minune.” Este, în infinitul tainei, destăinuirea care pe A., ca „(pseudo)filosof”, îl axează. Cu timpul, memorialistul, fără a pierde plăcerea de a filosofa, se obișnuiește să ia lucrurile așa cum sunt, fie că e vorba de suferință, de dificultățile solitudinii sau de trecerea în neființă. Un relief de o cuceritoare expresivitate capătă textul în secvențele de portretistică. Prietenii (Mircea Eliade, Emil Cioran, Eugen Ionescu, Emil Botta, Petre Țuțea, Constantin Noica), ca și alți scriitori sunt evocați, cordial sau afectuos-ironic, în
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285158_a_286487]
-
ci prin jocul analogiilor conferă operei o mare putere onirică și lirică. Atracția este atât de irezistibilă, încât pictorul spaniol se "inventează", la un moment dat, ca personaj din Vecernia, cum sugerează acest pasaj din "New York-ul mă salută": "Ce solitudine imensă! Este adevărat (dar acest lucru accentuează cu atât mai mult melancolia orizontală) că în centrul geometric al câmpului, la o înălțime colosală, se ridică două siluete neliniștite și bine-cunoscute, în maniera statuilor antice, reprezentând cuplul tragic din Vecernia lui
[Corola-publishinghouse/Science/84973_a_85758]
-
anumite vârste în ordinul ecleziastic al văduvelor. Grecescul mmmm, ca și latinescul uidua, pot fi aplicate lor în mod particular pentru că sunt adjective feminine devenite substantive, și al căror sens originar este lipsit de, golit de, și exprimă înainte de toate solitudine. Cereti ar fi putut cita și aplicația de uiduitas soților separați care rămân singuri, pentru Tertulian cel puțin de două ori și o exegeză alegorică a lui Origen din Peri Archon. Dar pe baza acestor exemple de sau de uidua
Divorţaţi "recăsătoriţi" : practica Bisericii primare by Henri Crouzel S.J. () [Corola-publishinghouse/Science/100979_a_102271]
-
în care nu-l judeca nimeni și mai ales în care nu săreau toți cu sfaturile și cu povețele. Putea să respire mai bine parcă acasă. Și să se plimbe agale până pe malul Dunării noaptea și să fumeze, într-o solitudine perfectă. Brusc s-a simțit pentru prima dată singur în mijlocul Bucureștiului aglomerat, fără nimeni care să-l asculte. Ca un străin care rostea o limbă necunoscută și numai prin semne sau câteva noțiuni de bază se putea înțelege cu băștinașii
Zaraza by Andrei Ruse () [Corola-publishinghouse/Science/864_a_1839]