5,716 matches
-
petrecere abstrase din timpul concret al obligațiilor de serviciu, când amândoi se lasă duși în spațiul comun populat cu fantasmele simțurilor și cu gândurile ce ființează numai și numai pentru celălalt. P.H.L. relatează totul cu detașare, captivat, aproape înduioșat de „sublimul slăbiciunilor omenești”, cum caracterizează la un moment tot ce trăiește cuplul de personaje din paginile sale. La sfârșitul capitolului devine dintr-o dată melancolic, preocupat de felul cum se va sfârși această poveste de iubire pe care, mărturisește, îi place să
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
este nevoie de timp, de „experiență personală”, cultură și meditație. Domnul R. le deține într-o „măsură mulțumitoare”. De aceea, insistă P.H.L. în continuare, iubirea la o vârstă coaptă este mai plină, oferă „satisfacții superioare”. Ea nu exclude, desigur, „beția sublimă” a actului amoros, dar chiar și acesta conține un plus întrucît decurge dintr-o „comunicare completă” între cei doi parteneri. Iar acest gen de comunicare se bazează mai puțin pe instinct și mai mult pe educație și convingeri formate într-
Jurnalul lui P. H. Lippa by Gheorghe Drăgan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1687_a_3006]
-
în nelimitată expansiune. Și anume, expansiune către o a treia stare care, prin actul inițiatic poetic, a depășit și eul intramundan străin și extincția, sincopa existențială. Trecerea acestui prag, denivelarea ontică are loc printr-un "fin dezastru", printr-un seism sublim, ce apar deosebit de pregnant în tablourile lui El Greco și Van Gogh, în Chant sacré din Cvartetul 132 beethovenian, în lirica lui Hölderlin, în Iluminările lui Rimbaud... Această "ruptură inefabilă" această "sfâșiere luminoasă" (Valéry), are loc în momentul când tensiunea trăirii
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
la Euridice în timpul revenirii din infern. Dar Orfeu nu respectă consemnul, astfel că, spre sfârșitul călătoriei, întorcându-și privirile înapoi spre nimfă, aceasta moare a doua oară și pentru totdeauna. Acest lucru deoarece Euridice era muzică pură, cântul cel mai sublim al zeului. Iar muzica este incapabilă. O dezmărginire eterică. După pierderea Euridicei, Orfeu disprețuind carnalul, menadele, preotesele tracice ale cultului orgiastic, îl sfâșie și îi azvârle capul în râul Hebros, de unde trece în marea Egee. Capul zeului continuă să cânte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
prisma multiplei simbolice orfice, poezia, muzică a verbului, este un mister care nu se înțelege decât cu misterul din noi înșine, setos de elanurile zborului eliberator către cele mai înalte creste ale simțirii și gândirii, luând pe aripi frumosul și sublimul naturii pentru a le înveșnici în prezenturi absolute. Ca atare, potrivit mitului lui Orfeu, în creuzetul alchimic al unei poezii orfice intră următoarele elemente: capacitatea de cântare, caracterul incantatoriu și caracterul inițiatic purificator (catharsis). Poezia nu este nici metrică, nici
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
încoronate, Ca să vestească-ntregii lumi misterul. De-atunci, prin mii de veacuri călătoare, Înaripate de-o chemare-naltă Cuvintele, prin orfice poeme. Se-ntorc în armonia de-altădată. Iar armonia primordială, armonia neînceputului, este vecină cu transposibilul. Fenomenologia creației poetice Sublimul adevăr noi l-avem din cer. Eminescu O problemă esențială a poeziei, a artelor în general, este mecanismul creației, fenomenologia izbucnirii spontane, incontrolabile a viziunii, a ideației și a înfăptuirii actului creator: cum se explică faptul că o "voce" dictează
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
idee, un cuvânt, o stare sufletească, o imagine din natură, sau iruperea are loc cu totul insolit, incontrolabil. Experiențele care concură la creația întruchipată, modulând-o, diferă la omul arhaic și la omul de cultură. La omul arhaic deschis spre sublim prin contactul nemijlocit, "de primă zi", cu marile dimensiuni ale universului, cu misterul, creația are loc conform deschiderii sale originare către adevărul primordial al Ființei, acționează sensibilitatea metafizică pură, și anume, sensibilitatea axiologică la diada antitetică majoră viață/moarte. Așa
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
omul ales geniul care devine intermediarul ei neocreator. Astfel, prin mijlocirea geniului, Primordialitatea rostește al doilea cuvânt al Genezei. Acel cuvânt nerostit în ziua întâia, este șoptit poetului: "Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin.../ Sublimul adevăr...noi l-avem din cer afirmă Eminescu (Preot și filozof). În aceste versuri este exprimată esența originii și fenomenologiei creației poetice. Opera geniului este o stare de grație a conștiinței axiologice-martor. Astfel, a doua Facere a ființării se înfăptuiește
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a răului și a morții, este visul o supraființă, posibilă în iubirea absolută. Rezumând diversele sale "intuiții metafizice", cum singur le definește, Eminescu introduce în patrimoniul spiritual al culturii noastre spiritul hyperionic simbol și energie de transmutare a lumii în sublim și sacru. Și totodată transcenderea spre supremele piscuri ale gândirii. * Ca atare ochiul transcendental vede dincolo, în sfera principiilor ultime, a unei logici originare, dar poate vedea și dincolo de ea, de înțelegerea noastră, așa cum are loc în Imnul creației din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un al treilea ochi de gânditori-poeți, căci presocraticii și-au scris operele în versuri, iar stilul, mai ales la Empedocle și Parmenide, are loc în entuziasm (în Dumnezeu) și uimire (căci mirarea este începutul filozofiei, va afirma Platon). Tratatul despre sublim al lui (pseudo)Cassius Longinus este o deschidere crucială privind suprema valoare estetică. Nici o concepție ulterioară nu a depășit acea viziune primă. Recent s-a afirmat că sublimul constituie o energie care ar putea metamorfoza ființa umană făcând-o "mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și uimire (căci mirarea este începutul filozofiei, va afirma Platon). Tratatul despre sublim al lui (pseudo)Cassius Longinus este o deschidere crucială privind suprema valoare estetică. Nici o concepție ulterioară nu a depășit acea viziune primă. Recent s-a afirmat că sublimul constituie o energie care ar putea metamorfoza ființa umană făcând-o "mai profundă, mai magnifică". Indienii, pentru a salva principiul absolutului valoric, au așezat mai sus de Brahma, creatorul lumii empirice (în conlucrare cu Maya, destructivă), pe Brahman. De partea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
un adevăr fundamental: pentru a înțelege ceea ce creează un văz transcendental este nevoie de un ochi cu deschidere afină. Poemele lui Hölderlin se află pe crestele gândirii de unde nu coboară niciodată. Prin excelență, tot ce el a scris sub semnul sublimului la cea mai înaltă tensiune a intelectului, a fost văzut cu un ochi transcendental. Cel de "al treilea ochi" atribuit de poet lui Oedip în finalul poemul In lieblicher Blaue, este de fapt ochiul lui Hölderlin. Cu ochiul său trans
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
de extinse ar fi, constituie un rotund indisolubil din care nu se poate scoate nimic și nici se poate adăuga ceva. Generează un intens sentiment de "ordine și frumusețe", cum se exprimă autorul cărții Les fleurs du mal, de "ordine sublimă", cum cere Hölderlin. De exemplu, în vastele poeme eminesciene ideatica se desfășoară într-o desăvârșită unitate, o coerență subtilă care știe să creeze și să inducă înțelesul urmărit: în Luceafărul drama antinomiilor noroc/nenoroc, teluric/uranic, în Povestea magului incompatibilitatea
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
si, iar apoi trioletul devine el însuși suitor: la-si-do re. Un motiv central este mereu reluat de Franz Schubert în compozițiile sale ca, de pildă, în fascinantul trio, Nocturna, sau în extraordinarul Cvintet în do pentru două violoncele. Sunt "repetările sublime" ale lui Schubert, cum le numea Schumann. În ce privește experiența culturii poetice, artistice, filozofice acestea fie modulează actul receptării la prima lectură, intuind implicațiile din cele trei domenii în poemul respectiv, fie la lecturi ulterioare, mai ales când poemul este deschis
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
pe zei" exprimă conștiința unității cosmice, cer-pământ. Pe de altă parte, amintim expresia cosmicității în artă: secțiunea divină sau proporțiile de aur, care realiza o formulă ideală a armoniei materiale în arhitectură, sculptură, ceramică. Prin această formulă, frumosul a devenit sublima înfăptuire, neîntrecută ulterior, a grecilor antici. Frumosul devine logosul ideal al formelor, al finitudinii materiale, condiția ontologică în lumea umană. Coloanele grecești suișul lor constituie arhitectura spirituală unind lumea zeilor cu lumea omului. * Odată inițiată nașterea cosmosului din chaos, cele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
De asemenea în viziunea vechilor egipteni piramidele și raporturile lor cu marile coordonate ale universului, supradimensionarea statuilor, expresia privirii îndreptată dincolo, spre transcendent exemplu absolut bustul reginei Nefertiti -, hieratismul armonizator al figurilor în pictură; pe de altă arte, acel poem sublim, Declarația de inocență, din "Cartea Morților, Ieșirea la lumină" unic în literatura lumii prin modul original de a cultiva și celebra marile valori adevărul, binele, frumosul, dreptatea, măiestria concepute și viețuite ca expresii ale nemărginirii. b. Desfășurări infinite ale sensurilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dincolo, dragostea pentru Margareta devine cerească. Dar apoteoza finală divină trece prin haos moral: uciderea lui Valentin, tragedia Margaretei, uciderea lui homunculus, uciderea lui Baucis și Filemon. Lirica lui Friedrich Hölderlin dezvoltă o tensiune cosmică de cea mai pură, mai sublimă esență, neîntreruptă, poetul nu coboară niciodată de pe ultimele creste ale elevației simțirii și intelectului: sanctificarea poetică a lumii, proclamarea Frumuseții drept numele ce conține Unul și Totul, a poeziei ca unica religie viabilă în eternitate, pentru că omul poetic merită să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
parte față de lumea care l-a adoptat prin poetizarea ei, pe de altă parte, față de el însuși, prin refuzul sclavizării într-o lume care se autoneagă existențial și axiologic, tema din Rugăciunea unui dac; de la actul sacralizării și ridicării la sublim ale celor mai variate componente ale vieții și naturii, la eliberarea în inefabil; tensiunea transtanatos în dublu curent și anume, de la viață la moarte în Mortua est !, Melancolie, Strigoii, și de la moarte spre viață în Mai am un singur dor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
astfel, redistanțarea spațio-temporală dintre cele două lumi. Și iată conștiința poetului privind diferențierea axiologică: "Ici-acolo câte-un geniu și peste tot gunoi". "Filozofia și arta sunt o sală regală în care din când în când doar câte o umbră sublimă cu formele ei întunecate sfințește pereții de marmură," (ms.2287,23). Răspunderea față de libertatea spirituală radicală ne întâmpină în Odă (în metru antic), unde poetul transcende diferite hipostaze ale arderii existențiale aparținând sferei umane și aspiră la detașarea totală redându
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
dispreț aruncat vieții fango e noia noroi și urât, infinită zădărnicie este totul, "nimic altceva", iar Eminescu, în Rugăciunea unui dac aruncă "blestem mișcării prime, al vieții primul colț" care a fost motivația de a pune în versuri, în jocul sublim al formelor prozodice cât mai perfecte atâta dispreț și disperare? Voința esteticului estompează gravitatea ideației, transformă tragicul în "bucuria" nu doar a unui joc pur semantic, ci a creației, adică a descoperirii unui adevăr neschimbător al vieții, al lumii. Poetul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
curgătoare. Florile se vor desface în ființa mea. Toată primăvara priveliștilor și a râurilor suie ca o tămâie în inima mea, și suflul tuturor lucrurilor cântă în gândurile mele ca un flaut. Lauda naturii, atât de pasionat îndrăgită, capătă accente sublime: Tu ești felurită la nesfârșit în exuberanța universului, Doamnă cu multiple măreții ! Calea ta este semănată cu lumini, atingerea ta face să se nască flori, trena rochiei tale mătură un dans de stele și muzicile tale cu note felurite își
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Dumnezeu iese opera mea". De aceea menirea verbului poetic este să numească nu numai lucrurile, și a schimba astfel poetic lumea, dar și pe zei, pentru a le întemeia prezența, scrie tot Hölderlin în tragedia Empedocle: Căci plină de înțeles sublim, Plină de o putere mută, marea Natură Îl îmbrățișează pe om, cel care presimte, Pentru ca el să dea lumii o formă. Și pentru a chema, Spiritul său urcă în el Din rădăcini adânci Această puternică năzuință. Și el poate mult
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a timpilor mohorâți, să facă să răsune în văzduhul viitor numele nostru ! " Eminescu, afirmă că insuflarea divină îl alege pe poet să scrie o nouă carte a genezei ." Noi suntem din cei cu-auzul fin/ Și pricepurăm șoapta misterului divin... Sublimul adevăr noi l-avem din cer", pentru ca poetul să arunce "strai de purpură și aur peste țărâna cea grea". Bucuria de a fi co-creator cu divinitatea constituie unul din leitmotivele liricii indianului Tagore: Tu m-ai făcut nemărginit, aceasta este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
supraomului care am putea deveni, a propriul zeu lăuntric. "Căci toate ființele sunt divine și toate zilele trebuie să ne fie sacre". Astfel, alături de presocratici, Platon, Spinoza, Kant, marele impuls, marea înaripare vine de la Nietzsche. Parcurgerea scrierilor sale este o sublimă sărbătoare a inimii, a sufletului, a spiritului. Omul trebuie să fie propriul său creator, iar creator este solitarul, căruia îi spune: "Din cei șapte demoni ai tăi, încearcă să faci un dumnezeu... Iubesc pe omul care vrea să creeze ceea ce
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
plângi, să nu detești, ci să înțelegi -; de asemenea, a fost corezonant cu puritatea simțirii: " Sufletul poate face în așa fel încât toate simțirile trupului, care sunt imagini ale lucrurilor, să fie viețuite în Dumnezeu". Și a trăit din plin sublimul final al Ethicei: "Sed omnia praeclara tam difficilia quam rara sunt" dar toate lucrurile minunate sunt tot atât de dificile, pe cât sunt de rare. Acesta este destinul pe care și l-a asumat Nietzsche: Nur Narr ! Nur Dichter! "Cum aș suporta să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]