2,444 matches
-
mai degrabă, de trans-. Fiindcă problema cheie care a declanșat marea sofistică în jurul postmodernității este transcendența, care trimite atât la ontologic, cât și la epistemologic. De la Nietzsche, considerat strămoșul postmodernității filosofice, și până la Vattimo sau Lyotard, toate se-nvârt în jurul transcendenței, discursurile contestatare rostogolindu-se în două valuri masive, corespunzând, în linii generale, cu modernismul și postmodernismul. 2. Noul antropocentrism postmodern. Când spun că maniera este fațada nimicului, nu mă refer la manierismul teoretizat de un Hocke, fiindcă acesta, la marii
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
discuta despre raportarea artei la nimic, atât în sens modernist, cât și postmodernist, relația derulându-se în două trepte. Pe cea dintâi a teoretizat-o, cu largi argumente, Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, cunoscutul savant recepționând-o din perspectiva transcendenței goale. De aici începe chiar condiția modernității în opoziție cu transcendența plină a tradiției, când toate stăteau în preajma lui Dumnezeu. Ruptura, pe urmele transcendalității kantiene, a produs-o Nietzsche prin faimoasa decretare a morții lui Dumnezeu. Concomitent, s-a constatat
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
și postmodernist, relația derulându-se în două trepte. Pe cea dintâi a teoretizat-o, cu largi argumente, Hugo Friedrich în Structura liricii moderne, cunoscutul savant recepționând-o din perspectiva transcendenței goale. De aici începe chiar condiția modernității în opoziție cu transcendența plină a tradiției, când toate stăteau în preajma lui Dumnezeu. Ruptura, pe urmele transcendalității kantiene, a produs-o Nietzsche prin faimoasa decretare a morții lui Dumnezeu. Concomitent, s-a constatat și decesul metafizicii tradiționale. Acesta e momentul-cheie al marii schimbări de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
modernismului, vorbindu-se de stadii ale acestuia, de la cel timpuriu la modernismul înalt interbelic și până la modernismul târziu postbelic, cel din urmă fiind codificat ca postmodernism. Dar Alexandru Mușina procedează, totuși, ca un tipic teoretician postmodernist când se raportează la transcendență. El interpretează, de exemplu, conceptul de transcendență goală ca fiind neantizarea transcendenței înseși, eliminarea ei din paradigma artei moderne. Încât omul modern nu mai are nici transcendența goală, ci e fără transcendență: "Afirmarea individului se face împotriva ideii de transcendență
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
de la cel timpuriu la modernismul înalt interbelic și până la modernismul târziu postbelic, cel din urmă fiind codificat ca postmodernism. Dar Alexandru Mușina procedează, totuși, ca un tipic teoretician postmodernist când se raportează la transcendență. El interpretează, de exemplu, conceptul de transcendență goală ca fiind neantizarea transcendenței înseși, eliminarea ei din paradigma artei moderne. Încât omul modern nu mai are nici transcendența goală, ci e fără transcendență: "Afirmarea individului se face împotriva ideii de transcendență"10. Filosofii postmoderni se legitimează chiar cu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
înalt interbelic și până la modernismul târziu postbelic, cel din urmă fiind codificat ca postmodernism. Dar Alexandru Mușina procedează, totuși, ca un tipic teoretician postmodernist când se raportează la transcendență. El interpretează, de exemplu, conceptul de transcendență goală ca fiind neantizarea transcendenței înseși, eliminarea ei din paradigma artei moderne. Încât omul modern nu mai are nici transcendența goală, ci e fără transcendență: "Afirmarea individului se face împotriva ideii de transcendență"10. Filosofii postmoderni se legitimează chiar cu teza nietzscheană a morții lui
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Alexandru Mușina procedează, totuși, ca un tipic teoretician postmodernist când se raportează la transcendență. El interpretează, de exemplu, conceptul de transcendență goală ca fiind neantizarea transcendenței înseși, eliminarea ei din paradigma artei moderne. Încât omul modern nu mai are nici transcendența goală, ci e fără transcendență: "Afirmarea individului se face împotriva ideii de transcendență"10. Filosofii postmoderni se legitimează chiar cu teza nietzscheană a morții lui Dumnezeu, citindu-i, în felul lor, nu numai pe Nietzsche, dar și pe Heidegger sau
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
un tipic teoretician postmodernist când se raportează la transcendență. El interpretează, de exemplu, conceptul de transcendență goală ca fiind neantizarea transcendenței înseși, eliminarea ei din paradigma artei moderne. Încât omul modern nu mai are nici transcendența goală, ci e fără transcendență: "Afirmarea individului se face împotriva ideii de transcendență"10. Filosofii postmoderni se legitimează chiar cu teza nietzscheană a morții lui Dumnezeu, citindu-i, în felul lor, nu numai pe Nietzsche, dar și pe Heidegger sau Derrida. Or, filosofii diferenței comit
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
transcendență. El interpretează, de exemplu, conceptul de transcendență goală ca fiind neantizarea transcendenței înseși, eliminarea ei din paradigma artei moderne. Încât omul modern nu mai are nici transcendența goală, ci e fără transcendență: "Afirmarea individului se face împotriva ideii de transcendență"10. Filosofii postmoderni se legitimează chiar cu teza nietzscheană a morții lui Dumnezeu, citindu-i, în felul lor, nu numai pe Nietzsche, dar și pe Heidegger sau Derrida. Or, filosofii diferenței comit un vădit abuz atât față de Nietzsche, cât și
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Nietzsche, dar și pe Heidegger sau Derrida. Or, filosofii diferenței comit un vădit abuz atât față de Nietzsche, cât și față de Heidegger, când și-i aliază spre legitimarea deconstructivismului radical. Acest abuz nu i se poate imputa lui Hugo Friedrich, căci transcendența goală, întrupată deplin de Mallarmé, de exemplu, nu înseamnă nihilism radical în raport cu divinitatea. Dimpotrivă, atingerea purității spirituale în absolut, anticipând actul clar de narcisism al lui Ion Barbu. Pur și simplu, nimicul oglindirii herodiadice este divinitatea în toată puritatea ei
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
salvarea vieții". Paul Valéry credea că poezia are menirea de a lua locul lăsat liber de religie, o eroare pe care postmodernismul a găsit de cuviință că poate s-o elimine prin abandonarea definitivă a sacrului, a oricărui fel de transcendență. Nici nihilismul lui Nietzsche nu e unul de factură postmodernistă, căci, decretând "moartea lui Dumnezeu", filosoful german nu ajungea până la moartea Zeului, ci înlocuia o valoare cu altă valoare, pe Dumnezeul creștin cu zeii precreștini, preferându-l îndeobște pe Dionysos
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
ar fi constatat că, ocolindu-i, s-a întors, finalmente, spre ei, iluzionându-se că poți regândi Ființa fără Dumnezeu. Părăsise, într-adevăr, filosofia creștină, dar pe cea occidentală. Astfel de observații a putut face Blaga asupra lui Nietzsche. Așadar, transcendența goală din modernism nu înseamnă eliminarea oricărei transcendențe. Or, adepții autonomiei postmodernismului față de modernism interpretează din acest unghi afirmația lui Jürgen Habermas că modernismul a rămas un proiect neîncheiat, iar elementul ontologic decisiv al încheierii ca postmodernism devine abandonul total
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
întors, finalmente, spre ei, iluzionându-se că poți regândi Ființa fără Dumnezeu. Părăsise, într-adevăr, filosofia creștină, dar pe cea occidentală. Astfel de observații a putut face Blaga asupra lui Nietzsche. Așadar, transcendența goală din modernism nu înseamnă eliminarea oricărei transcendențe. Or, adepții autonomiei postmodernismului față de modernism interpretează din acest unghi afirmația lui Jürgen Habermas că modernismul a rămas un proiect neîncheiat, iar elementul ontologic decisiv al încheierii ca postmodernism devine abandonul total al oricărei transcendențe. Cu această premisă se poate
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
modernism nu înseamnă eliminarea oricărei transcendențe. Or, adepții autonomiei postmodernismului față de modernism interpretează din acest unghi afirmația lui Jürgen Habermas că modernismul a rămas un proiect neîncheiat, iar elementul ontologic decisiv al încheierii ca postmodernism devine abandonul total al oricărei transcendențe. Cu această premisă se poate vorbi de o "încheiere" a proiectului modernist și de inaugurarea unei noi paradigme, în care ființa ca Dasein nu mai are nevoie de nici un fel de transcendență pentru a se susține. Altfel spus, lumea centrată
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
încheierii ca postmodernism devine abandonul total al oricărei transcendențe. Cu această premisă se poate vorbi de o "încheiere" a proiectului modernist și de inaugurarea unei noi paradigme, în care ființa ca Dasein nu mai are nevoie de nici un fel de transcendență pentru a se susține. Altfel spus, lumea centrată pe om își este suficientă sieși, fără "ipoteza" sprijinului în Dumnezeu. Postmodernismul se desparte aici definitiv de tradiționalism și de modernism, asumându-și nașterea unui nou antropocentrism. Ce-i drept, un Alexandru
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
o <<claritate a privirii>>"12. În ce grad s-ar putea spune că postmodernismul, nemulțumit de antropocentrismul creștin, e o întoarcere la antropocentrismul precreștin al lui Protagoras, cu al său homo mensura ? Într-o măsură care, iarăși, pune în joc transcendența, fiindcă omul măsură a tuturor lucrurilor era, totuși un partener al zeilor, de care depindea. Dacă ne raportăm la acest tip de antropocentrism, avem îndreptățirea parțială să vorbim de un "progres", deși noul antropocentrism înseamnă, de fapt, un regres față de
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Mușina nu greșea subliniind "sarcina mult prea dificilă pentru omul concret". Mușina procedează chiar la o identificare a omului concret, chiar așa cum l-a numit Bacovia. Or, omul concret bacovian este antiteza absolută a Supraomului nietzschean, omul lipsit de orice transcendență, trăind într-un "gol istoric" și într-un vid sufletesc, pândit de nebunie. Omul concret se dovedește a fi subomul iar nu Supraomul. Proprio motu, omul concret este o incarnare a nimicului. Nemaifiind nimic dincolo de lume, omul concret dobândește o
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
prin pariul concretului și din existențialism, prin asumarea nimicului, pe care nu-l ocolise, evident, nici Heidegger, deși el a fost un existențialist de o factură nonsartriană. Despărțirea postmodernismului de existențialism se produce, totuși, prin eliminarea efectelor acestui tip de "transcendență vidă" angoasa. Omul postmodern, în perspectiva "noului antropocentrism", se consideră fericit, cu adevărat liber de orice "povară" transcendentală, fie ea de nuanță spiritualistă sau materialistă. La existențialiști, nimicul produce angoasă, neliniște metafizică, în plin sentiment al absurdului, subliniat nu numai
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
Dimpotrivă, cei mai mulți continuă să trăiască nontranscendența nimicului ca spaimă existențială, cum se-ntâmplă în lirica unor Ion Tudor Iovian, Liviu Ioan Stoiciu, Ion Beldeanu ș. a. Să fie o dovadă că ei persistă în a vedea în nimic un semn al transcendenței goale care se "răzbună" prin ruptura omului de Dumnezeu? 3. Antropologia creștină. Oricum ar fi, confruntarea cu nimicul are o certă rațiune ontologică. Nimicul este consubstanțial lumii de vreme ce Dumnezeu a creat lumea din nimic. Dar Dumnezeu nu a destinat lumea
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
supraviețuindă), cealaltă în plan metafizic. Deși omul modern e scindat, în el stăruie, arheal, unitatea spirituală în Duhul Sfânt, al Treimii. Iar omul e capabil de comuniune și cu natura, care e multiplă și dispersată. Omul dă centralitate naturii, echilibrând transcendența în imanență. De aceea, Părintele Stăniloae se vede îndreptățit să vorbească despre o unitate tainică dintre natură, om și Dumnezeu, spre care-l îndreaptă antropologia Sfântului Maxim Mărturisitorul. Omul, ca ultima dintre creaturi, este "ca un inel de legătură naturală
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
făcut-o nici un teolog. El este văzut ca mișcare personală către om a divinității. De la timpul cronologic, mecanic, obiectiv, se ajunge la timpul personalizat, care e timpul omului, cel care înlesnește mântuirea. În conceptul de eternitate sunt vizate trei dimensiuni: transcendența lui Dumnezeu, care e dincolo de eternitate, căci eternitatea nu-l poate cuprinde, ci doar să-i indice prezența. Apoi, se disociază între eternitatea biblică și cea a filosofiei grecești: "Cea dintâi ne prezintă un Dumnezeu viu, plin de înțelegere pentru
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
nu imită. Nu există nimic înaintea scrierii. Nimic nu este prescris"115. Așadar, arta este un speculum care nu reflectă nici o realitate, ci doar produce "efecte de realitate"116, "oglindă de oglindă", o diferență fără referință, "o referință fără referent". Transcendența e goală. Astfel, mimul nu este un imitator, "el mimează imitația. Himenul se interpune între mimică și mimesis sau, mai curând, între mimesis și mimesis. Copie a copiei, simulacru care simulează simulacrul platonician, copia copiei platoniciene ca și draperia hegeliană
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
vitrifică personajele, arta limpezește lumea, literatura se străduiește să purifice și să aerisească obiectul prin limbaj pentru ca, prin ele, noi să putem regăsi în mod estetic propriul nostru adevăr transcendental, pe scurt, pentru a insera în ele dimensiunea necesară a transcendenței"118. Într-adevăr, cuvintele lui Richard îl silesc pe Derrida să ajungă la transcendență, iar în măsura în care se intertextualizează cu propria filosofare, postmodernismul înalt se apropie la un pas de transmodernism. Identitatea arheală e regăsită. V. POSTMODERNISMUL ÎNALT (3) Cariera neobișnuită
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
prin limbaj pentru ca, prin ele, noi să putem regăsi în mod estetic propriul nostru adevăr transcendental, pe scurt, pentru a insera în ele dimensiunea necesară a transcendenței"118. Într-adevăr, cuvintele lui Richard îl silesc pe Derrida să ajungă la transcendență, iar în măsura în care se intertextualizează cu propria filosofare, postmodernismul înalt se apropie la un pas de transmodernism. Identitatea arheală e regăsită. V. POSTMODERNISMUL ÎNALT (3) Cariera neobișnuită a conceptului de postmodernism (termen inventat încă de pe vremea lui Eminescu) a început în
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]
-
atât de specios, chiar și Rorty se apropie de sănătosul organicism eminescian și de lumea ca unitate dialogică din teologia Părintelui Stăniloae. Spre deosebire de acestea, însă, sublimul postmodernist al lui Lyotard este anemic și teoretic, deci utopic, fiind lipsit de realismul transcendenței creștine. Acești gânditori, saturați de raționamente, au rămas cu prejudecata că Dumnezeu se vrea divinizat, iar postmodernii au oroare de orice divinizare. Or, condiția minimală a ființei creștine este amurgul idolatrizării, moartea idolilor păgâni. Iisus este singura "zeitate" care nu
[Corola-publishinghouse/Science/1565_a_2863]