2,644 matches
-
de nesfârșită durere, iar Ion ține mâna domnului în mâna sa. Din Bizanț s-a moștenit structura logică a compozițiilor, din Orient predilecția pentru luxul materialului din care sunt confecționate broderiile. Artiștii moldoveni au creat în spiritul epocii lor drama transcendentă bizantină, coborând în mediul moldovenesc și, astfel, “temele religioase devin subiecte de artă.” Extraordinara bogăție a materialelor din care sunt confecționate broderiile le dau o frumusețe aparte: la epitafe se folosește ca fond catifea albastră sau vișinie, pe care sunt
Ştefan cel Mare şi Sfânt – domn al Ţării Moldovei : (1457-1504) by Manole NEAGOE () [Corola-publishinghouse/Memoirs/101012_a_102304]
-
se spune că ieșirea din sine a stelei-Luceafăr cu dragoste echivalează cu o geneză cosmică, că întrupările lui Hyperion sunt fapte de expansiune a universului, "degradare energetică prin aspirația la viața efemeră, dar totodată apropiere de simetria perfectă a substanței transcendente", dragostea fiind cea mai înaltă formă de reactualizare a simetriei totale, a fuziunii dintre cosmic și uman. Însă Hyperion e numai stea, pe când Cătălina numai om, femeie. Hyperion, exponent al eternității nu poate deveni muritor, Cătălina, muritoare, nu accede la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
dintre cosmic și uman. Însă Hyperion e numai stea, pe când Cătălina numai om, femeie. Hyperion, exponent al eternității nu poate deveni muritor, Cătălina, muritoare, nu accede la nemurire. E diferența de a înțelege dragostea ca fenomen, contingentă și ca idee, transcendentă. Aș zice că Eminescu rămâne în această antinomie, nu tinde la armonia contrariilor, la o viziune simultaneistă a lumii, cum crede Theodor Codreanu. Mai departe este discutată opinia filosofului C. Noica: Tot poemul descrie nefericirea generalului de a nu putea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
denunțată mentalitatea sursologică, acel comparatism păgubos care a dus la consacrarea dependenței lui Eminescu de modele străine. În lungul studiu Ontologia arheității tonul de dispută se plasează nivelul (înalt) filosofic, Kant și Schopenhauer în special, pe tema genialității, agnosticismului, conștiinței transcendente, metempsihozei etc. Polemica privitoare la "erosul divin" la Eminescu, așa cum reiese în special din postuma Preot și filosof, pune în cauză schisma dintre creștinism și metafizică. O permanentă răfuială întreține Theodor Codreanu cu eminescologia tradițională care l-a "osificat" pe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
dintr-un titanism arhaic, al "vârstei de aur". De aceea, "geniul" eminescian se autodenumește impropriu astfel (datorita modei romantice); el e clar un titan de dinaintea fulgerării speței de către Zeus. Relațiile sale cu Demiurgul sunt altele; a se revedea Luceafărul. "Cenzura transcendentă" ar trebui să-i limiteze acțiunea, nu cunoașterea. Are dreptate discipolul unei asemenea tradiții (Th. Codreanu) să parieze simultan pe reflecție și pe iubire. Așadar, teoria despre geniu ce se profilează din Fragmentele lui Lamparia s-ar putea să fie
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
prisosului de cuvinte, de care era suprasaturată literatura română. Chiar personajele caragialiene ilustrează ideea beției de cuvinte. Cât privește cazurile atipice din momente, Stavrache, Leiba Zibal ș.a., e adevărat că ele trăiesc doar clipa obsesivă care îi transformă în făpturi transcendente. Cât privește natura, peisajul caragialian "se supune cronotopiei" momentului. Scriitorul e sensibil în fața naturii, dar prezența ei în universul unei creații i se pare de prisos, de aceea o aduce în prim plan numai atunci când "se supune stilului hiperlitotic". Caragiale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
teatru. Creat în zona "libertăților permise" de fosta securitate, postmodernismul a fost folosit ca mască, adică și ca substanță (fiindcă fenomenul nu are nici grund, nici materie, fie și amorfă, nici câmp al devenirii, nici Dasein, nici Kehre, nici opreală transcendentă, nici măcar mit al reîntoarcerii și revenire la zeii precreștini, ca la Nietzsche), de noua/vechea clasă politică a României postdecembriste pentru a se îmbogăți din interesul național românesc, dar și pentru a corupe și nomadiza tânăra generație (cu demitizante modele
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
este singura realitate pe lume...", deschizând drumul spre zona de transparență a Ființei, că în aceeași nobilă descendență poezia lui Bacovia e translingvistică, făcând, practic, inutilă discutarea figurilor de stil, "repetiții cu diferență ale metaforei", menite să pună în evidență "transcendentul care coboară", că lui Caragiale nu-i era străină profunzimea (dezagreabilă postmoderniștilor), condamnând indirect transferul nejustificat al miticismului de la personaj spre autor și demonstrând convingător că omul kitsch, de care vorbea Ștefan Cazimir, nu acoperă realitatea artistică a operei sale
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
însemnat eliminarea oricărei urme de transcendență. Și cu toate acestea, un Heidegger, de pildă, ocolește religiosul spre a se întoarce (fără a conștientiza) la filosofia și teologia Sfinților Părinți, iluzionându-se că Ființa poate fi gândită fără Dumnezeu. Iluzia abandonului transcendentului a condus la iluzia morții artei (și a tuturor sistemelor de valori). Arta "noii antropologii" este privită ca amuzament, joc și/ sau simulacru. Iar meritul lui Theodor Codreanu este acela de a dezvălui că stadiul degradării organice (adică ceea ce e
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
moartea națiunilor, așezând omului concret în centrul lumii. Lipsit de idealuri, de un centru al ființei sale, trăind un gol istoric, în spatele său și al lumii stă nimicul/neantul. Și totuși postmoderniștii îl proclamă fericit, fiind lipsit de orice constrângere transcendentă. Trăind fără idealuri, omul postmodern nu pare supraom ci mai degrabă un om periferic/subom întrucât tradițiile au murit, arta e un simulacru, un joc steril, amuzant, eternitatea ei este o iluzie. Adevărul și metafizica sunt forme goale, măști de
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
Frank O'Hara) și Colegiul scriitoricesc de la Black Mountain (Charles Olson). La început, curentul postmodernist era foarte virulent nu numai împotriva tradiției ci și a tuturor idealurilor umaniste. Luând totul în răspăr, se promova cotidianul insignifiant, omul însingurat, lipsit de transcendent, trăitor într-o lume al cărei substrat este nimicul. La noi postmodernismul impus după 1980 de Marin Mincu si apoi Nicolae Manolescu și Eugen Simion. Postmodernismul coexista cu modernismul. Daniel Corbu descoperă, la noi, ascendențe postmoderniste la avangardiștii: Urmuz, Tzara
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
dintre pătrat și cerc"" (ibid.). În ceea ce privește pe Ion Barbu / Dan Barbilian, cel ce vedea în "ermetismul teorematic" al lui Gauss, având în centru theorema aureum, "legea reciprocității cuadratice", drept "text august", desigur, "elementul de noutate vine din asumarea spiritului irațional, transcendent al cuadraturii cercului, care nu putea avea loc în raționalismul matematic; altfel spus, Barbu, eliminând din matematică aventura cuadratică de cerc, o regăsește în poezie" (p. 364). Distinsul receptor al recentului eseu codrenian are bucuria "transmodernistă" / "transdisciplinară" de a descoperi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/1561_a_2859]
-
fi foarte greu de conceput un Stat nepozitiv, subliniază Mircea Djuvara În exegeza sa. Dar pozitivitatea dreptului - adaugă filosoful român -, ca și aceea a moralei, nu trebuie confundată cu „idealitatea” lor, care singură le justifică. „Numai acei care neagă validitatea transcendentă a Eticii și confundă, cu mai multă sau mai puțină conștiință, fenomenul și ideea, fapta și norma, forța și dreptul, pot să atribuie oricărui stat existent, pentru simplul motiv ca există o rațiune de a fi absolută și o valoare
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
fericit. Trebuie reamintit că problema fundamentală a eticii aristotelice gravitează În jurul naturii și mijloacelor de realizare a Binelui Suprem, instituit ca scop abscolut, spre care tinde totul. Să mai adăugăm că nu este vorba de Binele În sine, abstract și transcendent, preferat de Școala platonică, prin a cărui analiză critică Aristotel Își definește poziția, ci de binele realizabil În practică, deci de un bine accesibil omului. Paulsen va fi de acord cu acest punct de vedere aristotelic, adăugându-i nota criticistă
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
principiu absolut implică depășirea tuturor motivelor de natură empirică prin care ființa subiectivă poate părea subordonată unei lumi a experienței, ca o parte determinată a acesteia. Valoarea absolută a naturii subiective (sau a personalității) se afirmă În conștiința acestui caracter transcendent, ceea ce face ca subiectul să aparțină unei alte lumi, o lume a ideilor În care eul Își găsește natura și regnul veritabile. Universul natural ni se Înfățișează din acest punct de vedere ca o imagine sau reflecție eronată din acest
Giorgio del Vecchio – filosof al justiţiei by Vanda VLASOV () [Corola-publishinghouse/Law/1275_a_2210]
-
o influință pacinică, pre carea cel pasiv o primește cu bucurie, cu desprețul său propriu, fără de a judeca cumcă din asta poate să nască nenorocire pentru el. Al doilea mod de a impune e acela de a face din principie transcendente, din credințe ale omenirei, mijloace pentru scopuri de o altă natură. Astfel preoțimea evului mediu esplica evangheliul astfel încît făcea ca popoarele să îngenunche și sub jugul unui rege rău; astfel credința cea adâncă către unitatea Austriei și către tron
Opere 09 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295587_a_296916]
-
apei. Își dădu jos maioul, să-și pună bluza de pijama. Își scoase pantalonii de stradă și chiloții și îmbrăcă pantalonii de pijama. Și acum, după această revelație, după acest spectacol, această transformare a trupului său într-o substanță pură, transcendentă, acum oare urma să se bage pur și simplu în pat, la culcare? Uitându-se la patul lui, se simți dintr-odată foarte obosit, de parcă avusese mult de mers pe jos, muncise mult, se chinuise o groază de vreme, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1938_a_3263]
-
cu panteismul. Deci, cu păgânismul. Adică, l-au acuzat fățiș că atentează la ideea unicității lui Dumnezeu, rostește Avocatul. Greșeau, greșeau, nenorociții, fără doar și poate, oftează Dănuț. Se înșelau. Îți dai seama? Mustește aici ceva mistic. Necartezian. Indicibil. Imun. Transcendent. Mai frumos, mai plin, mai electrizant și mai adânc, decât logica: Partea este egală cu Întregul, iar Întregul este Minte. Ce ne mai spune înțelepciunea hermetică a Kybalionului? În curgerea universală a rosturilor, extremele se ating, tensiunile se rezolvă, antinomiile
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
așa și este, în realitate? De-acolo vii? Este Copacul Sephirotic pur conceptual, abstract, un nomen, o construcție euristică a minții omenești, frumoasă, seducătoare metafizic și poetic ori chiar constituie, în sine, vehiculul real, prin care se exprimă o Voință transcendentă? Hai, spune-ne, rămâne doar pentru urechile de față. Oricum, în circumstanțe obișnuite, cine ne-ar acorda nouă, ăstora, tâmpiților, vreun strop de credit! Răspunde, însă, tot Bursucul: Arbore, sephiroți, sephire, emanații, extensii, cunoscut, necunoscut, acestea sunt alte cuvinte, alte
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
exhibându-l într-un veritabil tic, după socoteala Poetului) decorațiunile heraldice interesante de pe câmpul scutului, caracteristice sigiliului familiei nobiliare a Corvineștilor. Mai cu seamă, observați (iar...?) misterul, mistica simbolisticii numerelor patru, reprezenând pământescul, teluricul, profanul, omenescul; și cinci, reprezentând dezideratul transcendentului, al destinului, desăvârșirea, cerescul, orizontul, spiritualitatea și sacralitatea. Of, of, of și-un pantof! Apoi..., apoi ochii Avocatului îi fug iarăși acestuia, cruciș și curmeziș, stabilizându-se pe ecranul monitorului în funcțiune. Unde rulează acum un text, cu același ritm
Apocalipsa după Sile by Dinu D. Nica [Corola-publishinghouse/Imaginative/889_a_2397]
-
să-i numească! - și pe cei care studiază natura plecând de la axiome vide, nesocotind complet observația. Ne gândim la evidența cifrelor și a numerelor, la formele arhetipale explicitate de Platon în Timaios, la zeu și la alți demiurgi, la cauzalitățile transcendente, la explicațiile abracadabrante departe de orice știință, încă impregnate de mitologie sau chiar de teologia moștenită de la cei mai vechi presocratici. Pentru Epicur, care n-o spune în acești termeni, Platon gândește ca un Anaximandru sau ca un Xenofon, mai
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
univers ca oamenii și nu prezintă niciun pericol pentru aceștia. în metafizică, riscul vine nu atât dinspre ateism sau dinspre existența zeilor, cât dinspre lectura orizontală sau verticală a lumii: divinitățile imanente prezintă mai puține riscuri decât viziunile atee și transcendente asupra lumii... Conștiința că avem zei e suficientă pentru a dovedi existența lor, afirmă Epicur. De altfel, mulțimea se înșală atunci când și-i imaginează pe zei accesibili pentru rugăciunile oamenilor. în mod evident, filosoful își aduce aminte de vizitele făcute
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
o datorie contractată de ei în Vârsta de Aur, pe care ar trebui s-o achite în cursul vieții, transformându-și existența într-o vale a plângerii, în durere și în suferințe pentru ca astfel să-și răscumpere greșeala. Această interpretare transcendentă și idealistă nu i se potrivește nicidecum gânditorului planurilor de imanență: răul echivalează cu suferința, care se reduce la niște condiții existențiale reperabile în viața cotidiană. Unde? Și când? în dezechilibrul atomic, în pierderea de materie, în distrugerea naturii. Epicur
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
la nivel de atomi ce corespunde sfârșitului agregărilor care constituiau un trup și un suflet. Dar atomii dăinuie, existența lor e eternă. Cadavrul n-are de-a face cu cerul, ci cu pământul, el nu-i dator pentru niciun tratament transcendent, întrucât se supune celei mai radicale imanențe. Sufletul, muritor ca tot restul corpului, se dezintegrează, și atunci? Nu e nimic aici care să merite să ne zbuciumăm, niciun fior de groază nu se justifică. Nu există zei răi, nici infern
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2053_a_3378]
-
care a dat poporului pe popa Radu Șapcă, pe popa Neagu Benescu, pe popa Ambrozie Tun și pe atâția alții, nu poate trece sub tăcere caracterul înnoitor și deci revoluționar al adevăratului creștinism, spre a stărui numai asupra caracterului lui transcendent“65. Aceleași idei le susținea și profesorul I. Nistor, consilierul tehnic al Ministerului Cultelor, care afirma că rolul cursurilor era acela de a-i face pe preoți să înțeleagă transformările sociale și politice care se petreceau chiar sub ochii lor
[Corola-publishinghouse/Science/1525_a_2823]