587 matches
-
latina nu ar fi fost scrisă, mărturie despre ea ar oferi trăsăturile comune ale limbilor romanice. În mod similar, despre existența în trecut a limbii tracilor mărturisesc cele patru cincimi de elemente nelatine ale limbii române - aparent slave, albaneze, maghiare, turcice. Toate aceste serii de aparențe converg, împreună cu aparențele latine, la baza traco latină din jumătatea de est a Europei. Limba română este un fenomen istoric născut și evoluat pe acest vast spațiu în întrepătrundere cu alte fenomene născute și evoluate
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Momentul definitoriu în devenirea ei l-a constituit formarea în estul Europei a bazei comunicative traco-latine care va marca evoluția etnolingvistică a întregului spațiu est european. 2) Latura tracică a bazei comunicative motivează apropierile lexicale ale limbii române cu limbile turcice, cu albaneza, cu limbile slave și cu maghiara, în timp ce prin latura latină sunt motivate apropierile cu latina și cu limbile romanice. 3) Toate limbile așa-zise indoeuropene s-au constituit în principal prin reducerea sintagmelor aglutinante preindoeuropene la forme lexicale
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
euro-afro-asiatic. În consecință, limba română este instrumentul verbal de exprimare a spiritului românesc. Emanații ale acestui spirit, cuvintele românești nu pot fi analizate etimologic ca piese izolate împrumutate din latină, din tracă sau din alte limbi precum slava, albaneza, maghiara, turcica etc. Raportarea lor la aceste limbi se face nu pentru a indica sursa împrumutului, ci pentru a contura specificul limbii române în contextul general de evoluție a limbajului uman și de constituire a limbilor. Perceperea limbii române ca fenomen viu
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
pentru fenomene imaginare precum româna comună și slava comună se caută locuri restrânse pentru constituire, de unde apoi să poată fi dedusă răspândirea dialectelor lor; în aceeași idee maghiara este adusă, ca ramură ugro-finică, din zona golfului Finic, iar pentru elementele turcice din română sunt invocate dialecte turcice din nordul Mării Negre și chiar limba turcă de mai târziu. Deficiențele etimologiei tradiționale pot fi constatate dacă se analizează modul în care autorii de dicționare etimologice își definesc obiectul. Astfel A. Meillet, care a
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
și slava comună se caută locuri restrânse pentru constituire, de unde apoi să poată fi dedusă răspândirea dialectelor lor; în aceeași idee maghiara este adusă, ca ramură ugro-finică, din zona golfului Finic, iar pentru elementele turcice din română sunt invocate dialecte turcice din nordul Mării Negre și chiar limba turcă de mai târziu. Deficiențele etimologiei tradiționale pot fi constatate dacă se analizează modul în care autorii de dicționare etimologice își definesc obiectul. Astfel A. Meillet, care a elaborat partea etimologică a dicționarului limbii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Balbel este raportată și istoria numelui etnic bulgar (bălgarin) care ar proveni din limba turcă a bulgarilor lui Asparuh, veniți la sud de Dunăre în a doua jumătate a secolului al VII-lea. Astfel Mladenov susține legenda potrivit căreia bulgarii turcici, legați mitic de Babilon, trăitori într-o vreme pe Volga, s-ar fi suprapus peste slavii din Balcani, s ar fi amestecat cu aceștia dându-le numele bălgari care ar însemna „amestecați, răzvrătiți“ (p. 53). Continuitatea materialului lingvistic în diversitatea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
paradigmatică, de sintetizare a acestuia. În acest sens se poate vorbi de „împrumuturi” latine în lexicul limbii române, la fel cum se vorbește de împrumuturi grecești în latină și cum putem vorbi de împrumuturi lexicale autohtone (nu slave, albaneze, maghiare, turcice) în limba română. Științific însă, lexicul de bază al limbii române reprezintă prelucrarea fonetică și gramaticală specifică a tot ce experiența lingvistică autohtonă și latină aducea în simbioza celor două popoare. Eliberați de copleșitoarea încărcătură fonematică, morfematică și semantică pusă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Astfel, pentru vlah se face trimitere la tribul celtic volcae menționat de Caesar în De bello gallico, pentru slav, la pârâul Sluia din zona Smolensk, pentru bulgar, la o populație turco-mongolă venită de la Volga, pentru ungur, la un nume etnic turcic, etc. Pentru a înțelege antichitatea ca popoare și limbi, trebuie avut în vedere faptul că numele de populații vechi și de zone locuite de ele nu redau etnii sau zone etnolingvistice anume în sensul de astăzi. Traci erau și în
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
filozofie a limbii. Nivelul cunoașterii științifice a limbii nu a permis până acum abordarea evoluției traci > maghiari în întrepătrundere cu constituirea etniilor română, albaneză și slavă și cu luarea în considerație a suprapunerii pe parcursul istoriei a câtorva grupări de populație turcică, de aceeași factură lingvistică, venite din vasta zonă aglutinantă euro-asiatică. Ceea ce s-a putut face pentru istoria populației maghiare, în constrângerile gândirii tradiționale, au fost încercările de identificare a rădăcinilor etnolingvistice ale acestei populații în antichitatea ugro-finică și turco tătară
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
traco-iliro albaneză), substrat îndeaproape înrudit cu mediul ugro finic, scito-sarmatic și mongolo-tătaro-turcic din care s-au revărsat mai multe valuri migratoare. După imigrația pomenită vor urma cumanii, tătarii. Înainte de această dată, cronica vechilor ruși menționează două valuri succesive de populație turcică în timpul împăratului Heraclius (610-641): unul al hazarilor numiți bulgari, altul al ungurilor albi: „Când poporul slav locuia, cum am mai spus, la Dunăre, au venit de la hazari cei cărora li se zice bulgari și s-au așezat la Dunăre și
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
că aceste „izbucniri” războinice și cuceritoare, de obârșie hunică, au fost imprimate „smeritelor neamuri fino-ugrice” care, „ocupate cu vânătoarea și pescuitul”, ar fi rămas prea puțin cunoscute în istorie dacă nu ar fi optat pentru „rudenia și obârșia strălucitoare hunică (= turcică)” (p. 10). Tocmai prin această obârșie, crede autorul, maghiarii au intrat în istorie sub numele de ungri, ungari, hungri, hungari, care confirmă apartenența la rasa hunică, la semințiile turcești și rudenia huno maghiară. În Faptele ungurilor, de secretarul anonim al
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
împărăția Romanilor” (HVR, p. 317 urm.). În Enciclop. rom. a lui Diaconovich, sub numele de anți „scriitorii elini și latini ai secolului IX amintesc un popor slav, care locuia între Nipru și Don”. Sunt de menționat și uzii, populație considerată turcică, din secolele XI XII. Pentru sensul de „legare, unire” și pentru existența lui n se poate vedea pol. węzel „legătură, nod”, lat. ango „a strânge, a presa, a concentra, a încinge”. În extremitatea estică a spațiului indoeuropean, cuvântului vend îi
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
pentru ullus era olos „întreg, dintr-o bucată, plin, tot, perfect, adevărat, autentic”. A se vedea și engl. all (tot, complet, orice), germ. all „ib.”. Pe aceeași linie a devenirii expresiei pentru unitate din cea de întreg se înscrie și turcicul ulus „popor”, atestat în rusa veche cu sensul de „așezare, localitate tătărească”, apoi „loc de staționare a nomazilor”, „câmpii care se țin una de alta”. Vechii greci denumeau prin Alai, cu spiritul aspru în deschidere, care se poate interpreta prin
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
limbii române „fură de strămoșii românilor aduse din unele ținuturi ale Italiei, unde (ulterior ele) au fost date uitării, iar la români până astăzi vecuiesc”. În felul acesta Maior face ca tot ceea ce etimologia ulterioară va considera împrumuturi slave, maghiare, turcice sau albaneze în limba română să apară din contra, ca împrumuturi latine populare în limbile respective, slavii fiind considerați principalii beneficiari ai acestor împrumuturi, ei fiind veniți mai timpuriu în spațiul romanic al Daciei: „Slovenii n-au fost cunoscuți oamenilor
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
vreo mie de ani undeva între Nipru și Vistula până să explodeze în secolul al VI-lea și să acopere jumătatea de est a Europei, că maghiara a venit gata făcută din zona ugro-finică cu un popas îndelungat în spațiul turcic de pe Volga etc. Simțul limbii române l-a determinat pe Hasdeu să formuleze, cum se putea atunci, imaginea profilului nou și aparte al limbii române față de latină, dar la identificarea concretă a acestui profil cercetătorul și-a frânt elanul inițial
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
1) Limba română nu are constituire și viață proprie, ea fiind imaginată izolat de fenomenul etnic românesc; 2) Ea este latina populară invadată, începând din secolul al IX-lea, parțial chiar mai devreme, de elemente nefirești de origine slavă, maghiară, turcică; 3) Teritoriul unde latina populară și a perpetuat existența pură timp de cinci, șase sau chiar mai multe secole a fost limitat și izolat, ferit de infiltrații heteroglote. Imaginea hasdeeană a limbii române rezultă din trei studii consacrate agriculturii, viticulturii
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
mânză. Hasdeu mai analizează etimologic cuvintele dulău, mosoc; țurcă, iele, a ademeni. Asupra cuvintelor din cele două serii se pot face următoarele observații, dacă le analizăm prin baza traco latină: Cioban este prezentat ca dacic (ulterior va fi perceput ca turcic) pentru motivul că el există în albaneză (çoban) și pentru că aceste limbi se raportează la „marea gintă tracică” originară din Asia Mică unde perșii îl aveau pe șuban. În realitate cuvântul este preindoeuropean pe întreg spațiul euro-asiatic cucerit parțial de
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
Negru în Ugrin... Deosebirea între numirea de Negru și Ugrin nu provine de aiurea decât numai de la diferența dialectală dintre limba română și cea maghiară” (Ib., p. 670). Pentru originea acestei denumiri trebuie să ne raportăm la limbile și dialectele turcice, în care Moldova este pronunțată Bogdan, moldovenii sunt bogdanlî, țara Moldovei este kara Bogdan, iar țara Munteniei, kara Iflak, adică Valahia. Cuvântul kara din sintagmele care denumeau cele două țări a fost interpretat prin “negru”, care este doar unul dintre
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
au constituit bazele etnice autohtone, 5) după un trai îndelungat într-un spațiu geografic restrâns și unitar politic românii se revarsă pe spații largi constituind dialectele actuale ale limbii române, 6) în urma expansiunii, neamul românesc vine în contact cu slavii, turcicii, maghiarii etc., dacă nu cumva vor fi fost în contact, cel puțin cu slavii, mult mai devreme. În toată această istorie doi factori acționează în manieră determinantă: limba latină și străvechea rasă mediteraneană care, prin baza ei de articulație, transformă
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
aceea că în timp ce Maior ducea aceste elemente pe teren italic, Philippide le caută o explicație mai târzie, în spațiul cucerit de romani în est. Totodată Philippide este nevoit să respecte eșalonarea temporală a contactelor romanității orientale cu slavii, maghiarii și turcicii, așa cum aceste contacte au fost acceptate de știința europeană căreia gândirea istorică românească îi este tributară. În aceste condiții Philippide caută să raporteze cât mai multe elemente nelatine la perioada latinei balcanice fiind sigur că va găsi pentru aceasta sprijin
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cum s-a putut vedea mai sus. Slavii sunt nominalizați aici nu ca bază de articulație, ci ca donatori de cuvinte, dintre care unele au aspect arhaic și pot fi duse în perioada latinei din sudul Dunării. În rest, slavii, turcicii etc. sunt tratați ca barbari, contactele cu aceste neamuri, indiferent când au început și când s-au terminat, nu pot fi discutate la capitolul contactelor culturale, drept care despre aceste neamuri se va vorbi separat: tot ce a urmat după constituirea
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
târziu după epoca străromână și după presupusa dispersare a dialectelor limbii române. În această privință S. Pușcariu afirmă că „dacă un cuvânt ca cioban se găsește și în alte dialecte decât cel dacoromân, aceasta nu însemnează că e un cuvânt turcic împrumutat în epoca străromână. El e de origine turcească (čoban) și a pătruns în toate limbile balcanice: bulg. čoban, čobanin, sârb. čóban, čóbanin, alb. tshoban, n. grec. τζοβάνις. De la sârbi l au împrumutat istroromânii, la care țobån e mai rar
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
cum acest termen a trecut, adus de păstori în transhumanță, din Țara veche în Ardeal, unde totuși se păstrează vechiul termen păcurar” (p. 313). Am subliniat în citat faptul că cioban ar fi de origine „turcească”, adică osmanlâie, și nu „turcică”, ceea ce înseamnă că S. Pușcariu îl raportează la secolele XV-XVII când românii s au aflat în contact cu turcii. Pentru perioada mai veche istoricii limbii vorbesc de contacte cu diverse neamuri turcice, care s-ar fi petrecut în secolele X-XIII
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
fi de origine „turcească”, adică osmanlâie, și nu „turcică”, ceea ce înseamnă că S. Pușcariu îl raportează la secolele XV-XVII când românii s au aflat în contact cu turcii. Pentru perioada mai veche istoricii limbii vorbesc de contacte cu diverse neamuri turcice, care s-ar fi petrecut în secolele X-XIII. Pușcariu îi menționează în acest sens mai întâi pe pecenegi, care însă nu sunt turcici. Toponime ca Peceneaga, Pecenegul, Beșineu, Beșinou, Beșinova, răspândite pe teritoriul dacoromân, provin de la rădăcina autohtonă vesǐ, echivalentul
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]
-
aflat în contact cu turcii. Pentru perioada mai veche istoricii limbii vorbesc de contacte cu diverse neamuri turcice, care s-ar fi petrecut în secolele X-XIII. Pușcariu îi menționează în acest sens mai întâi pe pecenegi, care însă nu sunt turcici. Toponime ca Peceneaga, Pecenegul, Beșineu, Beșinou, Beșinova, răspândite pe teritoriul dacoromân, provin de la rădăcina autohtonă vesǐ, echivalentul lui vicus, la fel ca uzii, iazigii menționați de autor în continuare ca neamuri turcice (Ib.). Nici cumanii de la noi nu sunt turcici
Istoria cuvântului românesc by Mihai Lozbă () [Corola-publishinghouse/Science/1262_a_2207]