6,807 matches
-
să mai respir aer de biserică și de omenie, Doamna va aduce dulceața aromată de gutuie. Acum stau amândoi acolo sus, cerul verde ca iarba urcă, boaba de mercur neliniștită ca sufletele lor sfioase, tescuite în cercuri uriașe, ostenite-n veșnicie. Când voi muri și eu cine-l mai caută, cine-l mai știe? 2. Amintiri închipuite Antiques shop scria pe o vitrină colorată și încărcată cu lumini. Între pereții ei, plini de scântei, era așezată lumea mea. Alunec printre obiectele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1534_a_2832]
-
ta și pentru cei dragi ție. Dimineața am plecat mai departe spre casă. La ora 9 seara descărcam bagajul la scara blocului în Iași. Era 29 iunie 2007. Erau exact 11 zile de când plecaserăm la drum, dar parcă trecuse o veșnicie. A doua zi dimineața plecam spre Frasin. Această misiune era încheiată. Toată vara aceea și încă mult după aceea, am avut o senzație de Bine, de plutire, am avut senzația trăirii într-o altă densitate (vibrație, dimensiune) a vieții. Cred
Povestea unei reîntrupări by LEOCADIA GEORGETA CARP () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1268_a_1896]
-
în timpul vieții, a acelor fapte făcute cu știință și a acelora săvârșite fără știință, și aceste fapte rele se plătesc într-un singur fel: prin chinurile cele veșnice ale iadului. Și, atunci, dacă știu că nu vor avea scăpare în veșnicie, de ce mai fac rău, aici, pe pământ? Sunt atâția oameni care, chiar daca ar trăi și 120 de ani, se încăpățânează să facă rău semenilor lor. Trebuie să iubim viața din prima clipă, când simțim căldura luminii, trebuie să ne învățăm
Şoapte by Svetlanu Iurcu () [Corola-publishinghouse/Imaginative/101016_a_102308]
-
ntr-adevăr, o priveliște mai frumoasă ca aceea nici că se putea imagina. Piatra Domniței răsărea nu numai din visul fiecăruia ca o împlinire meritată, dar în acele clipe părea mai degrabă un strigăt al pămîntului, o chemare spre albastru și veșnicie... Rămaseră cu toții încremeniți, nemaiștiind cum să se manifeste. Se temeau ca nu cumva, strigînd sau rîzînd, minunea din fața lor să dispară. Razele soarelui cuprindeau întregul perete într-un joc feeric de lumini și umbre, iar totul din jur părea că
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
poezie de debut a unui atît de tînâr condei. Iată, de pildă, cum arăta strofa I scrisă de Bărzăun: Îți voi culege nuferi albi din constelații Să-ți jac din ei cununi, frumoasa mea, Și voi săpa comorile din lutul veșniciei Să-mpodobesc potecile-așteptării Pe care vei veni tu, Mireasă a zorilor din primăvara mea... Și iată cum arăta aceeași strofă publicată în revistă: Îți voi culege flori din constelații Să-ți fac din ele cununi, comuna mea, Că-n lutul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
cioplite în stîncă, spre inima întunericului nesfîrșit. Cîteva clipe rămaseră cu toții mai încremeniți ca pietrele din jur, cu ochii deschiși mari spre acea poartă de taină care le făcea semne tot mai insistente către lumea miraculoasă a trecutului înmărmurit în veșnicia muntelui. Bărzăunul închise ochii, cuprins de-o beție fără seamăn, cu buzele arse parcă de-o sete nedefinită. Izbîndise!... Marele lui vis se împlinise mai repede decît se așteptase!... Iar alături de el se afla Ilinca!... Întoarse capul spre ea, convins
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1501_a_2799]
-
certăndu-se ca la ușa cortului și m-am trezit din calvar. M-am spălat cu apă rece și m-am privit îndelung în oglindă care mi s-a părut puțin strămbă și cam opacă. și m-am hotărăt: nu vreau veșnicia Iadului și nici nemurirea morții. Rămăn un muritor ca toți muritorii Pămăntului; te naști, trăiești căt poți și mori. Asta-i cea mai simplă ecuație obligatorie din viația unui om. Evelin: Vedeți, nici în coșmaruri omul nu vrea nemurirea. Atunci
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
stabilitatea spațiului extraterestru cu multiple alte complicații de destabilizare în Cosmos. Aurora: Deci experimentul tău putea fi în pericol? Evelin: Exact. și apoi deviza Academiei este stabilitatea indiferent unde să o putem influența și controla. Aurora: Evelin, tu vorbești de veșnicia sufletului dar nu uiți de paranormalul meu: eu nu sunt o ghicitoare despre trecut și viitor, senzațiile, percepțiile mele sunt doar la timpul prezent. Și cele mai incredibile sunt cele care au fost înainte de a muri mama. S-a trezit
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
Deci cănd Universul nostru avea doar trei miliarde de ani, s-a născut galaxia care se află la 10,5 miliarde de ani lumină de Pămănt. Desigur nu știu ce să răspund la întrebarea căte Universuri sunt în spațiul Cosmic? Revenind la veșnicie, oamenii de știință spun că peste 15-16 miliarde de ani lumină Universul se va naște iar. După nașterea, moartea, iar nașterea și iar moartea, într-un ciclu Cosmic continuu, cred că Universul este veșnic pentru că timpul este doar o iluzie
Invazie extraterestră Volumul 1 by Ion Bălan () [Corola-publishinghouse/Imaginative/1245_a_2206]
-
numește gânditorul german, în acel "tot complet cuprins în opere momentane" de care vorbește M. Brisson. Transa poetică ne îngăduie să atingem "unitatea infinită", nemărginirea făcută prezentă, momentul divin auto creator, conform viziunii lui Hölderlin; ea este "experiența unificatoare a veșniciei", scrie Paul Richard, comentând lirica lui Rimbaud. Experiența poetică este călătoria la capătul posibilului pentru om, suprema sa aventură existențială. Cea mai înaltă evaziune spre propriul său adevăr, spre propria-i autenticitate. Evaziunile metafizice ale filozofilor sunt elaborate, fabricate. Din
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
și metafizice răsfrânte asupra poeziei. După cele mai multe surse tradiționale, Orfeu era de origine tracă, fiul al regelui Oeagru și al zânei Caliope. Adoptat de greci, Orfeu aduce aici ideea de nemurire, inexistentă anterior în patria lui Homer; pentru că muzica desfășoară veșnicia. Apollo, zeul artelor (muzica este însumarea metafizică a tuturor artelor) îi dăruiește lui Orfeu lira, iar cântecele sale erau atât de vrăjitoare, încât îmblânzeau sălbăticiunile, furtunile mării, clinteau până și stâncile. Soția sa, nimfa Euridice, moare mușcată de o viperă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
autorul Dialogurilor. În poezia Peste vârfuri, incantația ritualică este efectuată de mișcările din natură alunecarea lunii pe cer și bătaia frunzelor codrului, mișcări continuate de sunetul cornului, deci mișcarea muzicală ca atare, care transferă și amplifică ritualul mișcării indefinite a veșniciei, pregătind în modul acesta inițierea în negrăitul unei morți inițiatice, pierdere de sine într-o beatitudine fără de nume: ...Dintre ramuri de arin Melancolic cornul sună. Mai departe, mai departe, Mai încet, tot mai încet, Sufletu-mi nemângâiet Îndulcind cu dor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
în lacrimi". În eminesciana Pe lângă plopii fără soț, există o gradație a incantației care poartă progresiv iubita până la intrarea inițiatică în a deveni lumină din lumină, Dumnezeu din Dumnezeu, raza din ochii ei putând aprinde o stea ce poartă până în veșnicie, astfel că "Ai fi trăit în veci de veci"; pentru că iubirea poetului vine samsaric din cealaltă vecie, cea trecută, culminația inițierii fiind aprinderea candelei iubirii cu flacăra farmecului ei sfânt. În lirica profund amară a lui Giacomo Leopardi, poemul Infinitul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
fie mereu întrecută. Fiecare sunet, fiecare clipă poartă acel impuls suitor care străbate prin moarte către o mai înaltă treaptă de ființare. Și astfel, purificați prin cânt, ne menținem pe orbita eternității. Terțina finală a sonetului rezumă ideea poetică a veșniciei umane: suiș sincopat, energizat de chemarea către inexprimabil; clipa ta, care este număr, fărâmă, adaug-o "totalității inefabile" a naturii, pentru a ne pierde, a ne absorbi în Unul universal, idee hindusă, idee goetheană și nietzscheană, idee din finalul operei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Liber să fie co-dumnezeiesc. Poezia, crearea sa, este o experiență solitară, unică, intransmisibilă, incomunicabilă. Nici poetul nu o poate trăi coincident a doua oară. Unde se înscrie ea în totalitatea spirituală cosmică ? Ne vom reîntâlni cu ea vreodată în istoria veșniciei ? Ochiul transcendental Trebuie să mergem din creastă în creastă. Empedocle Eminescu consideră geniul o entitate care nu face parte din lumea noastră, nu se află în planul genezei, astfel că, fiind "scrieri străine", Dumnezeu nu-l poate descifra. Este gând
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
mișcarea elementelor: valurile, vânturile, stelele, trecerile toate. Deseori infinitul devine interior ca în Peste vârfuri. Aici unduirea, începută de freamătul frunzelor și continuată de sunetul cornului, se prelungește cu tensiunea infinită a dorului care trece de pe orbita timpului pe vectorul veșniciei. Lirica lui Eminescu participă la universul din Miorița în primul rând prin afinitatea pentru macrocosmos. Și participarea la mitic apare de la primele poeme. În Venere și Madonă poetul visa o lume care să gândească din perspectiva basmului și să trăiască
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
înveșnicire feerică a realului, transformându-l în prezent etern. * Se poate contura mai bine viziunea cosmică eminesciană referindu-ne la lirica lui Tudor Arghezi și Lucian Blaga. Autorul Cuvintelor potrivite, manifestă o pregnantă tendință de a reduce dimensiunile mari. Infinitul, veșnicia, azurul, stelele devin apropiate, intime, pe măsura micilor lucruri. Calea pe care o urmează Arghezi este inversă celei a lui Eminescu. Acesta pleca de la elementul limitat și-i conferea nemărginire. Arghezi pleacă de la marele orizont pentru a-i restrânge în jurul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a Infernului, în arta lui Brâncuși retrăim Ziua Dintâi a formelor originare, a Începuturilor. De cealaltă parte a lumii, statuile lui Buddha ne insuflă pacea nirvanică a unei a treia stări, dincolo de ființă și neființă. Amintim acea "lacrimă de pe obrazul veșniciei", cum a denumit Rabindranath Tagore templul iubirii Taj Mahal de la Agra, India, replică sublimată a efervescențelor erotice de pe pereții exteriori ai diverselor temple hinduse, iar pe de altă parte, seninătatea solemnă, augustă pe care o degajă Parthenonul, chiar în forma
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
al suferinței sanctificate, eterna voință de renaștere, de eternă întoarcere. * Așa cum afirmă în autobiografia sa, Ecce homo esența cărții Așa vorbit-a Zarathustra, este ceea ce Nietzsche consideră marea sa descoperire, Eterna întoarcere. Ideea revenirii, a renașterii iterative de-a lungul veșniciei, este de origine indiană. Omul revine în aceeași formulă ontică, iar pentru Eminescu, în același spațiu și același timp. Dar dacă pentru Eminescu eterna întoarcere este forma supremă a tragicului, în sensul că omul, care confiscă întreaga posibilitate de a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
reveni pururi și noi cu ele: și noi am existat deja de o infinitate de ori, și toate lucrurile odată cu noi. În fiecare clipă începe Existența; în jurul fiecărui aici se rotește sfera pe pământ. Centrul este pretutindeni. Curb este drumul Veșniciei !" Pentru Nietzsche, Eternitatea este cea a Devenirii prin care viața se perfectează neîncetat, o muzică infinită ce renaște mereu din ea însăși purtând existența la cea mai de sus frumusețe, la transfigurare. "Vreau să dau eternitate celui mai umil lucru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
Spinoza, pentru Nietzsche, nu există transcendență, totul este aici, imanent. Din acest motiv, nu trebuie să amânăm bucuria de a trăi într-un dincolo imaginar. Imanența este în același timp Devenire, Viață, Natură. Unica realitate este Devenirea și aceasta este Veșnicia. Viața este o continuă preschimbare creatoare, o ridicare mai sus de ea însăși. Această viață prezentă, este viața ta eternă". Haec vita, non aliam sempiterna. Imanentul este acea bucurie și acea eternitate în care încape tot ce este, a fost
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
instituie justiția supremă în eliberarea omului de servituțile vieții de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiric în inefabil, într-un dincolo al încântării pure. Structura ei trifazică: sunet, stingerea sunetului, nașterea sunetului nou din energia celui dispărut, constituie acea "veșnicie în mișcare" de care vorbea Platon, o veșnicie poetică, transfiguratoare, contracarând magic "vremuirea" ruinătoare. Poezia reinstituie primordialitatea Există în noi ceva mai mult decât noi înșine. Este un dincolo purificator și eliberator. Este geniul etern al poeziei. Poezia nu este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
vieții de fiecare zi, prin dizolvarea eului nostru empiric în inefabil, într-un dincolo al încântării pure. Structura ei trifazică: sunet, stingerea sunetului, nașterea sunetului nou din energia celui dispărut, constituie acea "veșnicie în mișcare" de care vorbea Platon, o veșnicie poetică, transfiguratoare, contracarând magic "vremuirea" ruinătoare. Poezia reinstituie primordialitatea Există în noi ceva mai mult decât noi înșine. Este un dincolo purificator și eliberator. Este geniul etern al poeziei. Poezia nu este o pură gratuitate, un joc facultativ, ci un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
ne deschide monada singurătății noastre și ne dă aripi pentru a ajunge la noi înșine: un poem ne dă elementele din care să construim propria noastră interioritate ireductibilă la oricare alta: o stare existențială al cărei unic conținut este o veșnicie aflată în exil, dar oricând putând locui pe cel care am putea fi, eliberat spre împlinire. Poezia întoarce fața clipei tale către frumusețea pe care tu i-o dăruiești. Fără poezie, clipa trece pe alături de tine. Poezia este eroism, este
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]
-
a mea simțire Și fiecare gând lucrară Ca-n cele mai frumoase inimi, Să ardă-a poeziei pară. Nu un nedemn alegi în mine. Dă-mi mâna ta, ca zi de zi Pe degetele tale fine Să pot să număr veșnicii. Alte hipostaze ale justiției poetice Există o justiție poetică a iubirii al cărei țel ultim este refacerea unității primordiale. Eminescu a trasat cel mai înalt parcursul singurătății în doi: restabilirea anteriorității absolute. Are loc mai întâi contopirea cu natura: Adormind
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1515_a_2813]