5,591 matches
-
unul din motivele care ne-au determinat să scriem această carte - perenitatea lui Buddha. Desigur, despre Buddha și învățătura lui s-a scris enorm, și aproape că nimic nou nu se mai poate spune. Cu toate acestea, viața Iluminatului este învăluită în legendă, atât în textele canonice cât și în lucrările numeroșilor exegeți. Ne-am propus să facem o distincție, pe cât posibil clară, între cele două paliere: istoric și legendar, atât de necesară la noi, credem, unde literatura buddhistă este mult
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
meditația nu poate dura la nesfârșit. E nevoie și de altceva pentru izbăvirea totală de suferință. Vorbele frumoase pe care i le-au adresat cei doi maeștri n-au avut pentru viitorul Buddha „decât răsunetul aceleiași găunoase retorici ce a învăluit ignoranța și neputința omenească dintotdeauna”. Prin urmare, el i-a părăsit și a ales singurătatea pădurilor, încercând să găsească propria sa cale spirituală. Urmat de cinci discipoli, Gautama a descoperit un loc liniștit, în apropierea satului Sena, din districtul Uruvelă
BUDDHA REALITATE ŞI LEGENDĂ by EMIL VACARIU () [Corola-publishinghouse/Science/463_a_1294]
-
sălile Universității era instalată școala preparatoare de bacalaureat. Într-o bună dimineață un coleg comunică elementelor militante, printre care mă număram, cum că se pune la cale dezvelirea statuii lui Mihai Viteazul. Statuia lui Mihai, așezată pe soclul ei, era învăluită într-un sac de pânză, iar ziua inaugurării, fixată de mai multe ori, fusese întotdeauna amânată. În public circulau mai multe versiuni: ba că guvernul nu îndrăznea să se împotrivească Turciei, care se opune categoric, ba că aliajul din care
Bucureştii de altădată Volumul I 1871-1877 by Constantin Bacalbaşa () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1327_a_2710]
-
publicistul Vasile Toporan, care n-a adus scrisorile la Muzeu; la fel a procedat cu scrisorile lui A. G. Stino către G. G. Ursu, pe care le-a cerut de la soția poetului bârlădean rezidentă În București. Din nou, Toporan s-a Învăluit În cea mai completă tăcere. Faptul mi-a fost confirmat de d-na Virginia Stino. Publicistul fălticenean era un acaparator, un om necinstit. 507 am reușit Încă până azi. În sfârșit, toate au acum mai puțină importanță din moment ce firul acestei
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1277]
-
lui 1975, epuizat, bolnav de nervi, cu ficatul debilitat și nu bănuiam că la Muzeul Județean, era atât de mult de lucru! Tânjeam Însă după puțină liniște. Căutam un răgaz, ca să mă orientez Încotro s-o apuc. Sufletul meu Îndurerat, Învăluit de tristețe, rămăsese la „Galerie”, marea pasiune a vieții mele. Amintirea clipelor frumoase, a unor Împliniri rodnice, Îmi aduceau mângâiere. Măcar la atâta, aveam dreptul! 988 71 Buftea, 5 mai 1975 Iubite domnule Dimitriu, Mai Întâi creștinescul „Cristos a Înviat
CORESPONDENŢĂ FĂLTICENEANĂ VOL.II by EUGEN DIMITRIU () [Corola-publishinghouse/Memoirs/700_a_1277]
-
idei sau regrete, ci cu mult mai mult decât s-ar crede. De aceea spun, zilele (anumite zile, firește) au pentru mine, pentru memoria mea, mirosuri. Așa, zilele premergătoare Crăciunului, când casa copilăriei mele, aproape toate casele din țară erau învăluite în mirosul aluatului de cozonac, al mirodeniilor, cel puțin, iar prin alte locuri, de rumenitul porcului abia sacrificat. Paștele venea și el cu miros de primăvară, de gunoaie arse în fața porților, cu pantofi noi, și ei miroseau a piele și
Ultimul deceniu comunist: scrisori către Radio Europa Liberă by Gabriel Andreescu, Mihnea Berindei (eds) () [Corola-publishinghouse/Memoirs/619_a_1376]
-
terțe persoane, de parcă s-ar fi plimbat Împreună prin același peisaj: copaci, pajiști, cer, simțind subit neputința de a ști de ce Într-un loc totul este albastru, iar În altul se adaugă norii. Simțeau toate aceste terțe persoane Înconjurându-i, Învăluindu-i ca acea sferă imensă care ne Împrejmuiește și ne privește uneori cu un ochi străin, sticlos, făcându-ne să tremurăm atunci când zborul unei păsări taie, de-a lungul, o urmă inexplicabil șerpuită. În camera slab luminată se simți deodată
Plicuri și portrete by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2122_a_3447]
-
nord-est, ne lumina din spate și în ultimele lui raze puteam fi ușor reperați, mai ales că urcam pe un deal golaș. În sinea mea, mă rugam lui Dumnezeu să-l ia cât mai repede de pe cer și să ne învăluie în mantia binefăcătoare a întunericului. Înainte de a ajunge pe culmea dealului, am coborât într-o depresiune, care nu se vedea de la poale, acoperită de o mică pădure. La o margine, o turmă de oi, care se pregătea să coboare. Ciobanii
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
și Rugul de la Aiud. Analizând Fenomenul Legionar și calitatea jertfei lui Nicolae Petrașcu, Omul, îmi stăruie acum din amintire și din eternitate. Dumnezeu să-l odihnească cu drepții lui în împărăția Sa cea cerească, și cete de îngeri să-i învăluie odihna în cântecele lor! Suferințele sale din lunga detenție din timpul regimului comunist, și mai ales uciderea sa mișelească în propriul spațiu de locuit, mă înfioară. De multe ori cad în prelungi meditații și plâng setos cu inima amară... „Omule
Un dac cult : Gheorghe Petraşcu by Gheorghe Jijie () [Corola-publishinghouse/Memoirs/832_a_1714]
-
lor blană a devenit de un auriu sclipitor. Ritualul nu a durat mai mult de o săptămână. Metamorfozarea a început și s-a terminat în același timp. Într-o săptămână, absolut toate animalele au devenit aurii. Când soarele dimineții a învăluit lumea într-un galben strălucitor, toamna era deja instalată pe pământ. Doar unicul corn ce le creștea în mijlocul frunții rămânea alb-alb. Pentru că era extrem de subțire, semăna mai degrabă cu o eschilă care a străpuns pielea, într-un anumit ritm, și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
o oră, făceam pauză jumătate de oră. Fix. Dacă nu aș fi procedat astfel, emisfera cerebrală dreaptă și cea stângă nu ar mai fi operat clar, fiecare pe partea ei, iar datele prelucrate de cele două emisfere ar fi rămas învăluite în ceață. În cele treizeci de minute de pauză vorbeam vrute și nevrute cu bătrânul. Era o modalitate excelentă de a odihni un creier obosit, așa că dădeam din gură întruna. — Ce naiba de cifre sunt astea? am întrebat. — Cifre obținute în urma unor măsurători
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Dacă o să te ții de meseria asta, o să tragi singur concluziile. Semnificațiile se dezvăluie de la sine. Oricum nu au nici o legătură cu ceea ce faci. Am pus craniul la loc pe masă și l-am mai privit o dată de la distanță. Era învăluit în cea mai profundă tăcere. Semăna cu neantul însuși. Tăcerea aceea stranie nu venea din afară, ci părea că izvorăște de undeva dinăuntru și iese la suprafață asemenea fumului ce fusese închis o vreme. Oricum, era o tăcere tare ciudată
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
ușoară chiar decât o pălărie. Aveam o senzație foarte ciudată din pricina asta. Mult, mult prea ușoară. Începuse să-mi dea târcoale intuiția mea de specialist, cu toate că n-aș fi avut motive. Mi-am rotit privirile prin cameră. Liniștea care mă învăluia mi se părea chiar stranie. Poate fuseseră scoase sunetele și de-acolo. Am încercat să-mi dreg glasul, dar a răsunat normal. Am luat briceagul și am bătut cu el în măsuță. Suna normal. După experiența pe care o avusesem
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
de mic ca să-l pot cuprinde cu privirea în întregime. Iată ce am constatat din vârful dealului: Zidul împrejmuiește orașul, râul îl traversează de la nord la sud, apusul face ca râul să capete o nuanță plumburie și va fi curând învăluit de sunetul goarnei și de copitele animalelor. Ca să-mi dau seama de forma Zidului, va trebui să parcurg tot drumul pe jos. Dar cum eu n-am dreptul să ies din casă decât după ce se înserează și în zilele înnorate
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
dar prea scurtă. A plecat prea brusc. După dispariția toamnei, rămâne un gol temporar care nu poate fi numit anotimp. Nu-i nici toamnă, nici iarnă. Animalele își pierd treptat strălucirea blănii, nuanța de auriu dispare și un alb spălăcit învăluie totul. Semn că iarna e aproape. Toate animalele din oraș stau cu capetele plecate și-și fac curaj s-o întâmpine. Nu numai ele. Absolut totul e gata să înfrunte anotimpul dur. Semnele iernii se lasă peste oraș ca o
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
și harta e gata. Norul de pe coama dealului de nord și-a întins aripile, plecându-se puțin în față, de parcă ar fi vrut să plutească deasupra orașului. Lumina soarelui a pălit repede. Cerul s-a întunecat de parcă l-ar fi învăluit o pânză cenușie. Lumina abia reușea să-l mai străpungă. Era anotimpul ideal pentru ochii mei noi. S-au dus zilele senine și nici măcar vântul nu mai avea puterea să lupte cu norii aceia. Ca să nu mă rătăcesc, am intrat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
privesc Zidul. Am luat-o spre poarta de est. Aveam mult de mers și bezna devenea tot mai adâncă. Nervii nu mă mai ajutau. Mă mai opream din când în când să-mi trag sufletul și să-mi adun forțele. Învăluit în beznă, am simțit ceva apăsând greu deasupra capului meu. Am avut chiar impresia că auzeam goarna în pădure, dar nu m-a afectat cu nimic. A trecut doar prin subconștientul meu. Am ieșit în cele din urmă din pădure
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
nici un rost pe lume. — Și eu cred că e imperfect. Dar lasă urme. Ca niște pași pe zăpadă. Îi putem totuși urmări. — Și unde ajung? — La persoana respectivă. Fără suflet însă, nu ajung nicăieri. Am privit luna. Plutea deasupra orașului, învăluind Zidul și aruncând în jur o lumină puternică. — Stai liniștită. Oricum, nu e vina ta. 19 În țara aspră a minunilor Hamburger, Skyline, termen limită Am decis ca mai întâi și mai întâi să mâncăm ceva. Nu prea aveam poftă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
A produs moartea. Cred că lucrurile sunt mult mai complicate, dar poate fi și asta o explicație pe înțelesul nostru. Și cum de-am supraviețuit eu? Cred că la tine a fost vorba de niște anticorpi naturali. Plus carapacea care învăluie sentimentele. Bunicul a încercat să le facă celorlalți o carapace artificială ca să-i protejeze, dar n-a mers. A fost prea slabă. — Și învelișul acela cum arată? Ca o coajă de pepene verde? — Hai să zicem că da. — Atunci, în
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
fel ca și cu dantura. Și ea se deteriorează o dată cu trecerea anilor. Nu sunt cinic, sunt sceptic. Atât. — Ți-e frică? — Da, mi-e frică. M-am aplecat și am mai privit o dată prin gaura aceea neagră. Era mică și învăluită în beznă. De mic copil am urât întunericul. — Nu te mai poți întoarce. Nu-ți rămâne decât să mergi înainte. Logic! am zis. Începeam să simt că trupul nu-mi mai aparține. Mai avusesem senzația asta în timpul liceului, când jucam
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
greutatea beznei care mă apăsa. Nici o adiere de aer proaspăt. Nici n-avea cum să nu fie stătut. Mă copleșea tot mai mult. Trăiam cu senzația că se îngreunează chiar propria-mi existență. Respirația, mișcarea mâinilor, a picioarelor... totul părea învăluit într-o mlaștină densă. Parcă nu eram în subteran, ci undeva pe o planetă spațială. Forța gravitațională, aerul, densitatea, timpul... toate erau altfel decât le știam eu. Am ridicat mâna stângă și am aprins lumina ceasului. Era ora două și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
care mă urmărea, ci Întunegri care băgaseră o frică incomensurabilă în sufletul meu. Mi-am amintit de filmul documentar din nou. Vedeam iar barajul arcuit și apa care se prăvălea necontenit. Camera de luat vederi surprinsese toate amănuntele, toate unghiurile, învăluind curentul acela uriaș din toate părțile: față, spate, sus, jos, lateral. Am văzut umbra curbată a apei lovindu-se de barajul de beton. M-am uitat mai bine și mi-am dat seama că era de fapt umbra mea. Propria
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
Ne-am rezemat de ea și am respirat ușurați. Mi-am șters cu palma sudoarea de pe față. O bună bucată de vreme nici unul din noi n-a scos vreun cuvânt. Vocile Întunegrilor s-au stins de tot și ne-a învăluit iar o liniște profundă. Se auzeau de undeva niște picături de apă lovind pământul. — De ce erau atât de furioși pe noi? am întrebat. — Nu pot suferi lumina și nici pe cei care trăiesc la lumină. Nu pot să cred că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
alteori e ușor și dansează pe aripile vântului ca niște păsărele, capabil să vadă până departe. S-a cuibărit chiar în această armonică. Aveam impresia că vâjâitul vântului din afara clădirii ajungea până la urechile mele. Vântul iernii dansează pe străzile orașului, învăluind turnul cel înalt, unduind crengile sălciilor de-a lungul râului, făcând să tremure crengile copacilor din pădure, măturând în calea lui iarba de pe câmp, făcând să răsune stâlpii de telegraf din cartierul fabricilor, lovindu-se de Poartă. Animalele au înghețat
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]
-
dar nu conta. Craniul unicornului pe care l-am adus din mașină. Deasupra lui, luminițe fosforescente. Luminițele erau mici de tot și nu prea puternice, dar pluteau deasupra craniului precum stelele pe cer. Albe și gingașe. Fiecare punct luminos se învăluia parcă într-o membrană și de aceea conturul părea încețoșat. Și poate tot din aceeași pricină, acestea luminau mai degrabă partea de sus a craniului decât cea frontală. Am stat pe canapea unul lângă altul și-am privit multă vreme
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2038_a_3363]