52,956 matches
-
fiind vîrtejul politic, nu a luat nici o măsură împotriva acestuia. După apariția dlui Cocoș la ziar, orice mituitor evreu, orice evreu prins cu un pașaport fals, orice falsificator evreu descoperit și orice manifestare antisemită din România (sau de peste hotare) se bucurau de atenție în paginile acestuia, în ciuda faptului că Iorga era foarte nemulțumit de acest fapt. Dincolo de jurnalismul politic, Iorga a continuat să editeze "Revista istorică" și "Revue Historique du Sud-Est Européen" și a jucat un rol de frunte în editarea
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Deși goga-cuziștii vor juca ulterior un rol decisiv în regimul Antonescu, la momentul respectiv acestuia îi era imposibil să-i dea Legiunii peste nas. Nu putea deocamdată nici să apeleze la sprijinul armatei române, deși nici un alt ofițer nu se bucura de prestigiul său. O armată își poate permite să fie bătută și să rămînă totuși o forță de temut; există antecedente în sprijinul acestei afirmații, de exemplu, Republica de la Weimar. Dar o armată care se retrage fără să tragă un
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
și s-a repezit să-l sfîșie pe Iorga, aflat acum fără apărare. Iorga devenea acum "nu numai autorul moral al persecutării Legiunii, ci și un partizan entuziast al crimei, al uciderii fără judecată... Iorga este un profesor care se bucura atunci cînd studenții lui cădeau morți sub grindina de gloanțe etc." Referirile la Iorga ca dascălul neamului erau întotdeauna puse în bătaie de joc între ghilimele și tot mai disprețuitoare. Rădulescu își amintea cît de mîrșav fusese el persecutat de
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
vieții impuse ei de Acordul de la Yalta, ar fi existat atunci șansa ca problemele actuale să fi fost rezolvate. Rezolvate așa cum a fost rezolvată și aparent insolubila problemă a Alsaciei și Lorenei. Dar mulțumită Yaltei, regiunea aceasta nu s-a bucurat nici de libertate, nici de democrație, nici de prosperitate. Iorga istoricul a devenit politician "ca să împiedice să i se facă rău" României 5. Trebuie oare ca un istoric să coboare din turnul de fildeș al școlii în arena brutală a
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
Dragomir, Nicolae 437, 438, 444 Dragomirescu, Mihail 146, 284 Dreyfus, Alfred 89 Duca, I. G. 165, 170, 183, 280, 290, 296, 309, 310, 365, 385, 387, 412 Duchesne 59 Dulles, John Foster 213 Dumas, Alexandre (Tatăl) 25, 45, 59 Dumbravă, Bucura 122 Dumitrescu, Puiu 260, 283 Dumitrescu, Vladimir 324 Eckermann 13 Eckhart, Ferenc 340 Eckhardt, T. 226 Eichmann 335 Einstein, Albert 90, 304, 371 Elefterescu 436 El Greco 422 Eliade, Mircea 18, 114, 255, 256, 257, 271, 445 Emerson, Ralph Waldo 125
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
În perioada 1945-1946. Iar aceasta era media. În iunie 1945, În zona americană de ocupație, rația zilnică oficială a consumatorilor germani „normali” (În afara anumitor tipuri de muncitori) era de numai 860 de calorii. Cifre care ilustrează din plin gluma nemțească „Bucură-te cât e război - va fi mai greu pe timp de pace”. Situația nu era cu nimic mai bună În Italia și chiar mai rea În anumite zone din Grecia și Iugoslavia 2. De vină erau În parte fermele devastate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
străină a fost, de fapt, un autentic război civil, cu numeroși italieni implicați În ambele tabere Între 1943 și 1945. Fasciștii de la Salò erau, Într-adevăr, colaboratorii atipici ai unei forțe de ocupație brutale, dar susținerea internă de care se bucurau pe atunci nu era deloc neglijabilă - și același lucru se poate spune despre adversarii lor cei mai virulenți, mișcarea partizană condusă de comuniști. Rezistența antifascistă a fost, În realitate, una dintre taberele unui conflict civil, a cărui amintire s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
britanicii se temeau nu atât de un atac sovietic - politica britanică era construită pe ipoteza că agresiunea sovietică putea lua orice formă În afară de război -, cât de o retragere americană. O facțiune din Partidul Laburist aflat la putere s-ar fi bucurat să-i vadă pe americani plecând și s-ar fi bazat mai degrabă pe o alianță defensivă europeană, tinzând spre neutralitate. Dar prim-ministrului Clement Attlee nu-și făcea astfel de iluzii și explica de ce, Într-o scrisoare adresată colegului
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nejustificate. Comuniștii polonezi din așa-numitul Comitet de la Lublin (creat În iulie 1944 de autoritățile sovietice, pentru a dispune de un guvern gata constituit când aveau să intre În Varșovia) nu se puteau mândri cu o masă electorală, dar se bucurau de o anumită simpatie populară, mai ales În rândul tinerilor, și puteau să invoce câteva avantaje reale ale „prieteniei” sovietice: o garanție certă Împotriva revanșismului german (preocupare reală În acel moment) și o politică de schimburi prin care polonezii din
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Noii Ordini din timpul războiului - ordine ale cărei ineficiență și rea-credință sunt grav subestimate de Kennan. Interesul pentru cooperare economică intraeuropeană era neclintit: Jean Monnet, de pildă, continua să creadă după război, ca și În 1943, că pentru a se bucura de „prosperitate și progres social... statele din Europa trebuie să formeze o «entitate europeană», care le va transforma Într-un monolit”. Iar Mișcarea pentru Unitatea Europeană creată În ianuarie 1947 la sugestia lui Churchill avea entuziaștii săi. Winston Churchill a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dictatorul sovietic. Comuniștii „naționali” Însă, cei care rămăseseră pe pământul natal, au fost considerați suspecți. Adesea ei avuseseră o activitate mai eroică În rezistență decât confrații de la Moscova (care s-au Întors abia după război, grație Armatei Roșii) și se bucurau, prin urmare, de o popularitate mai mare. Erau, de asemenea, Înclinați să aibă păreri proprii despre „calea spre comunism”, pe care o voiau locală sau națională. Din toate aceste motive, comuniștii „naționali” au fost mai mereu principalele victime ale proceselor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
brutală cum avea să pară ulterior - și nu ne referim la speranțele reale pe care câțiva tineri din Praga sau Varșovia și le puneau În viitorul comunist. Dar așa cum brutalitatea naziștilor alienase simpatia locală de care s-ar fi putut bucura În teritoriile „eliberate” de la ruși În 1941-1942, la fel și Stalin a risipit curând iluziile și așteptările din statele-satelit. Am notat deja ce efect a avut impunerea, În țările mai dezvoltate dinspre vest, a păguboasei istorii economice a Uniunii Sovietice
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
criteriile europene tradiționale. În Franța, când războiul s-a terminat, Jean-Paul Sartre avea 40 de ani, Simone de Beauvoir 37, iar Albert Camus, cel mai influent dintre ei, doar 32. Din generația veche, numai François Mauriac (născut În 1885) se bucura de o influență comparabilă, tocmai pentru că nu fusese pătat de colaborarea cu Vichy. Dintr-o generație anterioară de personalități italiene rămânea doar filosoful napolitan Benedetto Croce (născut În 1886). În Italia postfascistă, Ignazio Silone, născut În 1900, era printre cei
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nici fasciștii, nici comuniștii n-au reușit să transforme În Marea Britanie nemulțumirea socială În revoluție politică. Fasciștii nu au răzbătut În afara cartierelor nevoiașe ale Londrei, unde exploatau În anii ’30 antisemitismul popular; Partidul Comunist al Marii Britanii (CPGB) nu s-a bucurat niciodată de prea mult sprijin În afara unor vechi nuclee electorale din industria navală scoțiană, unele comunități de mineri și câteva uzine din West Midlands, În Anglia. Chiar la efemerul său apogeu electoral, În 1945, partidul a obținut doar 102.000 de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
riguros și să impună norme staliniste. Acest lucru a stârnit protestul public al unor intelectuali din partid, liberi până atunci să distingă Între autoritatea politică a partidului - pe care nu o puneau sub semnul Întrebării - și terenul „culturii”, unde se bucurau de autonomie. Vittorini, editorul revistei culturale comuniste Il Politecnico, Îi amintise deja lui Togliatti, Într-o scrisoare deschisă din ianuarie 1947: cultura nu poate fi subordonată politicii decât În detrimentul propriu și cu prețul adevărului. Togliatti, care Își petrecuse anii ’30
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Păcii, lansat la Stockholm În martie 1950, a obținut milioane de semnături În Europa de Vest (pe lângă zecile de milioane de semnatari fără voie din blocul sovietic). Strângerea de semnături era chiar activitatea principală a mișcării, mai ales În Franța, unde se bucura de cel mai important sprijin. Dar, sub umbrela Mișcării pentru pace, alte organizații diseminau același mesaj: Uniunea Sovietică era de partea păcii, În timp ce americanii (și prietenii lor din Coreea, Iugoslavia și guvernele occidentale) urmăreau războiul. Janet Flanner, corespondenta la Paris
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
propuseseră, nu mai puteau protesta, deși Germania de Vest a obținut termeni mai avantajoși prin tratatele din 1954 decât conform Planului Pleven. Franța era din nou propriul său dușman În disputele internaționale privind Germania. Evident, Tratatele de la Paris s-au bucurat În Franța doar de o susținere moderată. Ele au fost ratificate de Adunarea Națională la 30 decembrie 1954, cu o majoritate de numai 27 de voturi: 287 pentru, 260 Împotrivă. Dacă francezii ezitau, rușii erau de-a dreptul indignați. Pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Prin urmare, ambele părți aveau interes să uite trecutul - am văzut ce s-a Întâmplat cu primele tentative de denazificare În Austria postbelică. Socialiștii reprezentau partidul majoritar În Viena (care cuprindea un sfert din populația țării), În timp ce Partidul Popular se bucura de fidelitatea electoratului rural și din micile orășele alpine. Politic, țara era Împărțită aproape simetric În două: În alegerile din 1949, Partidul Popular i-a depășit pe socialiști cu 123.000 de voturi; În 1953, socialiștii conduceau cu 37.000
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu ca pe niște pământuri străine, ci drept anexe administrative ale Franței Înseși. Astfel, „Algeria” era doar o expresie cu utilitate geografică: regiunea cu acest nume acoperea, În ordine administrativă, trei departamente franceze (În care Însă numai rezidenții europeni se bucurau de drepturi civile depline). Francezii, ca și britanicii și olandezii, Își pierduseră În timpul războiului prețioasele colonii din Asia de Sud-Est În favoarea japonezilor. Dar, În cazul Franței, ocupația japoneză a Început târziu (până În martie 1945, Indochina franceză rămăsese sub tutela autorităților de la Vichy
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
accentuat importanța simbolică a imperiului său de peste mări: dacă francezii nu fuseseră reduși, În propriii lor ochi, la o „masă de protoplasmă neajutorată și fără speranță” (cum Îi descria Eisenhower În 1954), acest lucru se datora credibilității de care se bucurau În continuare ca mare putere colonială. De Gaulle restabilise prezența franceză În Africa la Conferința de la Brazzaville din februarie 1944. Acolo, În capitala Africii Ecuatoriale franceze, peste râu de Congo-ul belgian, conducătorul Francezilor Liberi și-a exprimat emblematic viziunea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
producătorilor din sectorul public, iar pe plan extern, de dovada clară că statele socialiste din blocul sovietic sufereau de represiune politică și disfuncții economice severe. Dar acest moment nu sosise Încă. La apogeul statului asistențial european, când aparatul administrativ se bucura Încă de o autoritate vastă și o credibilitate indiscutabilă, se ajunsese la un consens remarcabil. Opinia generală era că statul era de preferat, sub toate aspectele, pieței libere: nu numai pentru a Împărți dreptatea, a apăra teritoriul sau a distribui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
funcționat timp de 55 de ani. Ce ne spune această poveste tristă despre social-democrație nu e clar - alte societăți și guverne clar nesocialiste și nedemocratice au făcut lucruri mult mai rele, pe scară mult mai largă. Legitimitatea de care se bucura statul În Scandinavia postbelică, autoritatea și inițiativa pe care cetățenii i le-au cedat fără probleme Îi permiteau să acționeze nesupravegheat Întru ceea ce tot el decreta că este interesul comun. Nici un ombudsman nu s-a gândit să investigheze abuzurile celor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
dacă nu votau cu partidul corect; legătura dintre autoritățile bisericești și partidele catolice sau creștin-democrate din Olanda, Belgia, RFG, Austria și Italia a Încetat să mai fie foarte strânsă 8. Chiar În Spania lui Franco, unde ierarhia catolică locală se bucurase de puteri și privilegii neobișnuite, Conciliul Vatican II a provocat schimbări dramatice. Până la jumătatea anilor ’60, conducătorul spaniol condamnase orice manifestare care contravenea fățiș credinței sau practicii religioase catolice. Dar În 1966 el s-a simțit constrâns să promulge o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să urmeze. Europa de Vest compensa În domeniul artistic puterea și prestigiul politic pierdute. Anii ’50 au fost chiar apogeul nesperat al artei „elitiste” În Europa. Circumstanțele erau neobișnuit de favorabile: „calitatea europeană” (sintagmă ce nu avea deocamdată o conotație ironică) se bucura pentru prima oară de finanțare publică de anvergură, dar nu era Încă expusă la cererea populistă de „accesibil”, „relevant” sau „responsabil”. Cu premiera pariziană la Théâtre de Babylone a piesei lui Samuel Beckett En attendant Godot (Așteptându-l pe Godot
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
ca În Divorzio all’italiana (Divorț În stil italian, 1961) sau Matrimonio all’italiana (Căsătorie În stil italian, 1964). Primul rol al lui Mastroianni, mult mai sobru, a fost În La dolce vita (1960) lui Federico Fellini - regizor care se bucura de multă apreciere din partea acelorași spectatori care Îi admirau pe Godard și Truffaut, mai ales după 8 ½ (Opt și jumătate, 1963) și Giulietta degli spiriti (Giulietta și spiritele, 1965). O generație mai veche de regizori italieni de valoare nu părăsise
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]