12,966 matches
-
cântare..."236 În prefața sa, Baronzi identifică două vârste ale poeziei cea antică și cea modernă. Maniera în care sunt conturate coordonatele primei vârste este una evident admirativă, sugerându-se implicit o anumită nostalgie a Antichității, specifică viziunii clasice: "Poezia antică, naintea cristianis-mului, are meritul de a fi singura neimitatoare, ca întâia născută, neprofană, ca locul în care s-a născut, simplă ca morala poeților de atunci, entuziastă, profetică." Celălalt text, aparținând lui Radu Ionescu, este mult mai explicit subsumat ideologiei
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
deșteaptă admirațiunea și entuziasmul? Cari sunt principiile și regulele ce au urmat ca să ajungă la un asemene grad de perfecțiune și sublimitate?" răspunsurile la aceste întrebări ar putea fi echivalate cu justificările clasicilor francezi, privind importanța modelelor și a imitației anticilor. De altfel, în partea a V-a a articolului autorul discută despre principiul imitației, înțelegându-l exact în sensul clasic care nu presupune reflectarea totală și detaliată a naturii umane, ci esențializarea prin prisma unor criterii estetice: "....aceste forme nu
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
clasicismului cu tradiția, relație destul de pragmatică în măsura în care admirația față de modelele anterioare nu este una gratuită, ci care vizează utilitatea acestora pentru generația actuală. Se ating de fapt aici două aspecte, care au constituit puncte de divergență în faimoasa Dispută a Anticilor și a Modernilor, și anume imitația Antichității greco-latine și instituirea regulilor. Amândouă au fost justificate prin subsumarea la criteriul rațiunii care devine principiu ordonator. În acest sens, libertatea absolută văzută deopotrivă ca desprindere de trecut și ca desprindere de orice
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
sa. Pentru a clarifica această afirmație, Hulme face apel la o analogie, echivalând intelectul uman cu un burete care poate fi uscat sau plin de apă fără a-și schimba totuși capacitatea. Ceea ce susține aici Hulme se aseamănă cu principiile Anticilor din faimoasa Dispută care își sprijineau ideea necesității regulilor și a adoptării modelelor pe această constanță a firii umane. Hulme sugerează în mod lucid că doar capacitatea intelectuală umană este constantă, nu și conținutul minții, numărul de concepte pe care
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
la dimensiunea temporală Shakespeare e la fel de genial ca Homer sau Molière. Acest punct care presupune o divergență de perspectivă a percepe sau nu arta sub semnul progresului a constituit, de altfel, și unul din aspectele esențiale ale faimoasei Dispute dintre Antici și Moderni. Aceștia din urmă susțineau, după cum s-a sugerat într-un capitol anterior, că evoluția științelor poate fi transpusă și la nivelul artei, mai ales în domeniul literaturii, proclamând, astfel, superioritatea prezentului față de trecut. Pe de altă parte însă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
și Moderni. Aceștia din urmă susțineau, după cum s-a sugerat într-un capitol anterior, că evoluția științelor poate fi transpusă și la nivelul artei, mai ales în domeniul literaturii, proclamând, astfel, superioritatea prezentului față de trecut. Pe de altă parte însă, Anticii susțineau ideea imuabilității ființei și ca urmare și a artei, justificând, în acest fel, aplicarea în prezent a unor modele din trecut. Este o perspectivă ce se apropie mai mult de adevăr așa cum îl concepe și Eliot, de altfel deoarece
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
ilustrativă în ceea ce privește acest raport cu trecutul, sugerându-se că fiecare generație are datoria de a aduce ceva nou, fără însă a distruge construcțiile deja ridicate, căutând astfel originalitatea și individualitatea în continuitatea trecutului, nu prin anularea acestuia: "Scotocirea mea printre antici și semi-antici a reprezentat de fapt o luptă de a descoperi ceea ce fusese deja realizat, odată pentru totdeauna, mai bine decât ar mai putea fi realizat vreodată, și de a afla ceea ce ne-a rămas nouă de făcut, pentru că încă
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
Revoluția Franceză a fost dominată în ceea ce privește actanții ei de viziunea clasică. Aristocrații nu au fost surprinși de ghilotină, preferând în continuare să converseze, să delibereze. De cealaltă parte, revoluționarii "aveau o satisfacție într-un fel livrescă de a repeta momente antice." Este desigur o viziune îngroșată, specifică lui Călinescu. A transpune Revoluția Franceză în cheie clasică pare un paradox pe care însă savoarea persuasivă a stilului călinescian îl atenuează. Ca peste tot în scrierile sale, ceea ce rămâne în memoria cititorului este
[Corola-publishinghouse/Science/1558_a_2856]
-
În faptă, predominarea intrigantului și răutăciosului element grecesc în Orient ar fi o nenorocire și mai mare decât supremația turcească. Demosul grecesc din antichitate și până astăzi s-a arătat incapabil de-a construi un stat ca oamenii. În lumea antică, caractere nobile și mari erau răsplătite de acest demos desculț și palavragiu cu ostracismul; imperiul bizantin venit în urmă, e cuibul vicleniei, deșertăciunii și corupției în toate; noul regat grecesc e o jertfă a celei mai obraznice și mai ignorante
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
în urmă, e cuibul vicleniei, deșertăciunii și corupției în toate; noul regat grecesc e o jertfă a celei mai obraznice și mai ignorante demagogii..." Că Eminescu avea dreptate în privința incapacității elenismului modern de a se mai ridica la înălțimea grecității antice, stă dovadă și mediocritatea statului de astăzi, ajuns în pragul falimentului financiar. Panslavismul venea, la rându-i, cu geopoliticienii lui, între care N.I. Danilevski, autorul unei cărți de răsunet: Rusia și Europa, tipărită la Petersburg, în 1871. Danilevski se dovedea
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
genială a lui Eminescu, rezultată din teoria dublului binom, al datoriilor și al drepturilor, subliniată de amintiții specialiști în drept, C. Jornescu și C. Petrescu. El observă că propaganda rusească se slujește de imaginea simbolică a balanței lui Themis, zeița antică a justiției. Pe un taler, ei pun "onoarea" a optzeci de milioane de ruși, iar pe celălalt a celor cinci milioane de români din Principatele Unite. Evident, sugerează preopinenții, că greutatea de pe un talerul cu 80 de milioane este strivitoare
[Corola-publishinghouse/Science/1562_a_2860]
-
în dialogurile lui Platon, în încercarea de a elucida noțiunile utilizate, cercetarea este împinsă către o analiză a semnificațiilor cuvintelor (deci, către realitățile lingvistice), în vreme ce, prin tentativa de a delimita adevărul de falsitate prin analiza limbii -efort specific unor filozofi antici și medievalise producea o supralicitare a raporturilor dintre structurile logice și cele ale limbii. Dar, dacă elementele principale în constituirea filozofiei limbii țin de această perspectivă interioară (Coșeriu are în vedere numai această perspectivă) nu se poate neglija faptul că
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
au zone de interferență, dar aceste discipline, deși cooperează, își păstrează autonomia și se dezvoltă pe baza unor principii și scopuri ce țin, în primul caz, de domeniul filozofiei, iar, în celălalt, de domeniul științei limbii. Statutul filozofiei limbii Filozofii antici și premoderni considerau că filozofia trebuie să trateze toate problemele ce vizează realitatea, cunoașterea ei și trăsăturile acestei cunoașteri. Este drept că Aristotel a scris ceea ce urmașii au denumit Metafizica, ceva "după", "dincolo" de Fizică, dar el nu spune că
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
s s u r e. Cuvintele care desemnează obiecte sensibile sînt proporționate în principiu universului și, din acest motiv, sînt echivalente în limbi diferite în măsura în care obiectul reprezentat este același, dar această reprezentare este afectată de particularitățile fiecărei limbi. În filozofia antică și în cea medievală s-a discutat mult dacă există sau nu o legătură necesară între numele lucrului și esența lui, în cazul unei astfel de legături, nominația fiind procesul de aflare a acestei esențe și de determinare a numelui
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
oficială, a cultului și a științei, ea rămînea obiectul exclusiv al interesului filozofic și științific. De aceea, subtilitățile metafizice și teologice, care caracterizează dezbaterile de atunci, privesc analize, detalieri și îmbogățiri ale cuvintelor latine. Pe de altă parte, în literatura antică, la fel ca în literatura populară, nu se pune problema existenței unor convorbiri între eroi în afara limbii proprii, care apare astfel ca singura posibilă. În aceste condiții, se poate observa că, pentru o lungă perioadă din istorie, identificarea limbii materne
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
Kant. Limba și delimitarea adevărului de falsitate Cînd s-a studiat limba din perspectivă filozofică și s-a încercat explicarea existenței și funcționării ei, a apărut și necesitatea de a se cerceta în ce măsură limba redă sau nu adecvat cunoașterea. Gînditorii antici și medievali se străduiau chiar să descopere modul în care limba se raportează la esența lucrurilor. Treptat, s-a delimitat o altă problemă, legată direct de cealaltă, și anume, aceea a măsurii în care limba redă adevărul. S-a ajuns
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
la alte fenomene sociale. Ca atare, lingvistica limbilor populare este expozitivă și analitică, ea nu face decît să constate fapte și să le dea explicații de diferite tipuri. Mult înainte însă de secolul al XIX-lea, o dată cu începerea scrierii limbilor antice și, mai evident, o dată cu crearea limbilor literare ale popoarelor romanice occidentale (secolele XIV XVI), au existat numeroase lucrări care propuneau forme, metode și practici de realizare a aspectu-lui cult al limbilor, în perioadele tîrzii luîndu-se ca model de excelență unele
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
mai evident, o dată cu crearea limbilor literare ale popoarelor romanice occidentale (secolele XIV XVI), au existat numeroase lucrări care propuneau forme, metode și practici de realizare a aspectu-lui cult al limbilor, în perioadele tîrzii luîndu-se ca model de excelență unele limbi antice (îndeosebi limba latină). O lungă perioadă de timp, în Europa, s-a crezut chiar că limbile populare, cu mobilitatea și cu segmentarea lor, sînt de fapt aspecte corupte, decăzute ale limbilor literare, interesul pentru crearea unor limbi de cultură (naționale
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
latinești în perioada tîrzie care a dus la dezorganizarea sistemului desinențial și a favorizat o serie de modificări la nivel morfologic). Mulți lingviști din prima jumătate a secolului al XIX-lea credeau că, de la faza primitivă și pînă la civilizațiile antice, evoluția limbilor s-a făcut în direcția constituirii flexiunii, iar simplificarea sau reducerea ei reprezintă un semn de degradare. Ca atare, superioritatea unei limbi ar rezulta din complexitatea ei morfologică, încît evoluția de la antichitate la modernitate este văzută ca o
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
de degradare. Ca atare, superioritatea unei limbi ar rezulta din complexitatea ei morfologică, încît evoluția de la antichitate la modernitate este văzută ca o trecere de la o stare perfectă la o stare mai puțin perfectă 166. Admirația acelor învățați pentru limbile antice pornea desigur de la stările lingvistice constatate în textele grecești și latine, deci de la aspectul literar al limbilor greacă și latină, încît ei nu au putut ști dacă și aspectul popular al limbilor respective prezenta aceeași organizare și precizie paradigmatică. Treptat
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
a dialectului dacoromân) are cauze istorice și socia-le, iar nu cauze psihologice sau abisale cum crede Blaga, fiindcă deplasările de populație și lipsa unor orașe-state explică în mare parte situația 379. Determinarea filozofiei imanente a limbii Între analizele concepțiilor filozofice antice și moderne, B l a g a își exprimă opiniile și în legătură cu fenomenologia (numită de el fenomenologism). Ca efect al determinării formei abstracte a esenței fenomenelor conștiinței, fenomenologia întrunește aprecierea gînditorului român, dar, prin reducerea filozofării la investigarea unei singure
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
triadic (teză-antiteză-sinteză) în unul tetradic (temă-antitemă-teză-temă) în care extremele se ating 401. Dintre lucrările lui Hegel, Fenomenologia spiritului, pare a-l fi atras în mod deosebit pe Noica 402, dar formația sa include și elemente din alte sisteme, de la cele antice, pînă la cele contemporane. Sub raport ontologic, gînditorul român este însă tributar în mod deosebit concepției lui M. Heidegger, aflate sub dominanța ființării și orientate spre temeiurile limbii. De altfel, Noica se dorește "un filozof al limbajului și al ființei
Elemente de filozofia limbii by Ioan Oprea () [Corola-publishinghouse/Science/1424_a_2666]
-
Eschyl, o odă de Pindar, dialogurile lui Platon ilustrează, fiecare cu alte instrumente, starea de veghe a omului vechimii față cu destinul. Modernii de ieri și de astăzi, martori ai specializărilor tehnice extreme (care fragmentează privirea spre întreguri),descoperă la antici o exemplară conștiință a universalului. Un puternic sentiment al grecității emană din poemele lui Paul Valéry Amphion, Orphée, Naissance de Vénus, Hélène, Pythie, La Jeune Parque și celelalte. Un Călinescu, impetuos și personalist îi declara lui Ion Biberi: "Eu sunt
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ritm universal. Deși acceptă teza logocentrică mallarméană potrivit căreia un cuvânt cheamă imprevizibil pe altul (dictând asupra fluxului poematic), Doinaș supraveghează lucid devenirea textului punându-l în serviciul ideii. Fie încordat, fie elegiac ori senin, masca sa, precum fața statuilor antice tăiate în marmură, pare de o fixitate definitivă. Impersonalismul său e al unui cugetător care își ia (programatic) distanțe de lucruri pentru a le estima în lumina proporțiilor drepte. Admirator al unui Blaga frământat (ardent, vitalist și îmbibat de mituri
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
doar unda vibratorie, simbolistica, modurile alegorice; frecvent, în textele stănesciene se adună, în apariții meteorice, figuri istorice și figuri mitice cu precădere helenice: Ptolemeu, Euclid, Amfion, Nemesis, Artemis, Galateea, Hypnos, Euridice, Orfeu, Dedal, Ulisse et alii. Din partituri în genul anticului encomion se constituie materia unui volum: Laus Ptolemaei; un altul se va numi semnificativ: În dulcele stil clasic. Repere universalizante, ideologeme orientând din uman în cosmos devin titluri de poeme-meditații: Inimă, Somn, Vis, Miraj, Contemplare, Cântec, Labirint, Armonizare, Timp; toate
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]