5,553 matches
-
a absorbi Bulgaria Într-o Federație Balcanică (Între Kostov și Tito exista o antipatie reciprocă). Cu toate acestea, Stalin Îl suspecta - imprudent, Kostov criticase acordul economic sovieto-bulgar ca fiind defavorabil țării sale. Era candidatul ideal pentru pedepsirea exemplară a crimelor naționaliste. El și grupul său („Grupul Trădător de Spionaj și Sabotaj al lui Traicio Kostov”) au fost acuzați În decembrie 1949 de colaborare cu mișcarea fascistă antebelică, spionaj pentru serviciile secrete britanice și conspirație cu Tito. După ce a cedat În cele
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
denunțată de Pravda la 13 ianuarie 1953. Acești medici evrei - o „bandă de teroriști sioniști” acuzați de asasinarea lui Andrei Jdanov, de conspirație cu „burghezia anglo-americană” și de susținerea „naționalismului evreu” alături de Comitetul Mixt de Distribuție Americano-Evreiesc (precum și cu răposatul „naționalist burghez evreu” Solomon Mihoels) - urmau să fie judecați la trei luni după pronunțarea verdictelor În procesul Slánský. În ochii Kremlinului, se pare că acest proces era, la rândul său, un preambul și o scuză pentru arestarea În masă a evreilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
insidios și mai durabil. Aceste vederi au câștigat teren după izbucnirea războiului din Coreea, când Statele Unite au Început să pledeze pentru reînarmarea vest-germanilor. Comuniștii puteau combina acum atacurile asupra ex-naziștilor din Bonn cu acuzația că America sprijină „revanșismul fascist”. Ostilitatea naționalistă față de „anglo-americani”, Încurajată În timpul ocupației, dar Înăbușită după eliberare, a fost scoasă de la naftalină și repusă În circulație În Italia, Franța și Belgia, precum și În Germania, de către Brecht și alți scriitori est-germani. Vrând să profite de teama nelămurită - dar generalizată
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
reînarmate În cadrul unei armate europene) era mort. Într-o discuție privată cu ministrul de Externe belgian Paul-Henri Spaak și prim-ministrul luxemburghez Joseph Bech, un Adenauer frustrat afirma că „evreitatea” lui Mendès-France Îl face să compenseze aliniindu-se la sentimentele naționaliste franceze. O explicație mai plauzibilă pentru eșecul CEA a fost oferită de Însuși Mendès-France: „Prea multă integrare și prea puțină Anglie”. Europenii și aliații lor americani se găseau așadar din nou la linia de start. Dar circumstanțele erau complet schimbate
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
potrivit opiniei generale, minimaliza pierderile Germaniei și În același timp Îi exagera În mod deliberat „crimele”. În primii ani ai Republicii Federale existaseră semne că aceste sentimente s-ar putea transforma Într-o resurgență periculoasă. Diversele partide populiste ale dreptei naționaliste câștigaseră deja 48 de locuri În parlament la alegerile din 1949 - de trei ori mai multe decât comuniștii și aproape la fel de multe ca liber-democrații. Îndată ce refugiaților li s-a dat dreptul la organizare politică a apărut Blocul Expulzaților și Dezmoșteniților
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tot restul imperiului olandez din Pacific, Caraibe și America de Sud. Războiul de gherilă care a rezultat a durat patru ani și a costat Olanda peste 3.000 de militari și civili - morți, răniți sau dispăruți. Independența Indoneziei, proclamată unilateral de liderul naționalist Sukarno la 17 noiembrie 1945, a fost În cele din urmă recunoscută de autoritățile olandeze (și de regina Juliana, Înlăcrimată) la Conferința de la Haga din decembrie 1949. Un val constant de europeni (de fapt, mulți dintre ei se născuseră În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
3. Era ușor să vorbești, ca de Gaulle, despre reforme În Africa francofonă izolată și săracă, când Franța metropolitană Încă nu era ea Însăși eliberată. În Asia de Sud-Est lucrurile erau Însă mai complicate. La 2 septembrie 1945, Ho și Min, liderul naționalist vietnamez (și membru fondator al Partidului Comunist Francez, fiindcă participase În tinerețe la Congresul din decembrie 1920 de la Tours), a proclamat independența națiunii sale. După două săptămâni, forțele britanice au Început să sosească În Saigon, urmate de francezi o lună
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
terorism În toată regula. În decembrie 1956, după o serie terifiantă de asasinate comise de arabi și răzbunări ale europenilor, Robert Lacoste, reprezentantul politic al lui Mollet, i-a dat mână liberă colonelului de parașutiști Jacques Massu să elimine insurgenții naționaliști din Alger prin orice mijloace. În septembrie 1957 Massu a Învins, după ce spărsese o grevă generală și Îi zdrobise pe insurgenți În bătălia pentru Alger. Populația arabă a plătit un preț Îngrozitor, Însă reputația Franței a fost terfelită iremediabil. Iar
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu se regăseau În ea nici ca scopuri, nici ca mijloace. Mulți nici nu erau cu adevărat basci. Transformările economice suferite de Spania În anii ’60 și marile migrații În țară și În afara ei au antrenat schimbări pe care bătrânii naționaliști (și mai tinerii fanatici care le urmau exemplul) pur și simplu nu le sesizau. La jumătatea anilor ’80, mai puțin de jumătate din populația regiunii avea părinți, și cu atât mai puțin bunici, de etnie bască. Acești oameni vedeau pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
respectabil, „utilizabil”, și de Republica Federală, ai cărei șefi americani impuseseră țării o imagine de sine falsă. În cuvintele regizorului de film Hans-Jürgen Syberberg, nația fusese „dezmoștenită și deposedată spiritual... trăim Într-o țară fără patrie, fără Heimat”. Tenta clar naționalistă a terorismului german de extremă stângă - faptul că viza ocupantul american, corporațiile multinaționale și ordinea capitalistă „internațională” - atingea o coardă sensibilă, ca și afirmația teroriștilor că germanii erau acum victimele manipulării și intereselor altora. Un val de filme, discursuri, cărți
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
vietnamezilor, de exemplu. Un „nou patriotism” Înflorea În Germania de Vest: ca o ironie a sorții, Baader, Meinhof și prietenii lor, a căror revoltă violentă viza inițial patriotismul narcisiac al generației părinților lor, au fost recuperați de reverberațiile aceleiași moșteniri naționaliste. Nu-i deloc surprinzător că Horst Mahler, unul dintre puținii teroriști de stânga din RFG care au supraviețuit, a sfârșit trei decenii mai târziu la extrema dreaptă a spectrului politic. La suprafață, terorismul italian contemporan nu era foarte diferit de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
XX, stânga și dreapta aveau amândouă cluburi de ciclism, restaurante vegetariene, cercetași și Wandervogel, arondate visului socialist, respectiv naționalist de eliberare și reîntoarcere. Nostalgia nemților pentru peisajele specific germane, pentru munții și râurile din Harz și Pfalz, pentru Heimat; visul naționalist francez de armonie rurală dintr-o France profonde, nepătată de urbanizare și cosmopolitism; reveria engleză a unei armonii trecute și viitoare, Ierusalimul pierdut al lui Blake: toate acestea aveau mai multe În comun decât erau dispuși să admită adepții lor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
fraudă electorală masivă. Din punct de vedere ideologic, Karamanlis nu era anticomunist și nici extrem de apropiat forțelor armate. Dar, detaliu semnificativ, se născuse În Macedonia greacă și era profund antislav. De origine țărănească și rit ortodox, el era instinctiv provincial, naționalist și conservator - un reprezentant perfect al țării și o investiție sigură În ochii diplomaților americani și ofițerilor greci deopotrivă, fiindcă nu dădea semne că intenționează să subordoneze armata autorităților civile sau să investigheze zvonurile despre rețele și conspirații antiparlamentare la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
distragă atenția publică și să-și consolideze sprijinul popular reafirmând dreptul Greciei la insula Cipru. Generalul Ioannides, un „dur” care l-a Înlocuit pe Papadopoulos la conducerea juntei după demonstrațiile de la Politehnică, a complotat cu Ghiorghios Grivas și cu alți naționaliști greco-ciprioți pentru Înlăturarea lui Makarios și „reunificarea” insulei cu Grecia. La 15 iulie 1974, trupe ale Gărzii Naționale cipriote și ofițeri greci aleși pe sprânceană au atacat palatul prezidențial, l-au Îndepărtat pe Makarios (care a fugit În străinătate) și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
l-au făcut pe Salazar să Îngăduie cu reticență investițiile străine (printre care compania americană Gulf Oil); În cursul anilor ’60, teritoriul devenise un atu economic pentru Portugalia. Dar și un teritoriu cuprins de revoltă deschisă. Pentru a strivi mișcarea naționalistă În expansiune din Angola, Lisabona a inaugurat În 1967 o strategie de „contrainsurecție” bazată pe transferul populației În sate mari și ușor de controlat: până În 1974 au fost strămutați peste un milion de țărani. Deși a avut efecte nocive de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Konstantinos Karamanlis, António de Spínola și Adolfo Suárez - asemenea lui Mihail Gorbaciov câțiva ani mai târziu - erau produse specifice ale sistemului pe care l-au demolat. Karamanlis, ce-i drept, fusese În exil pe durata regimului coloneilor, Însă era la fel de naționalist și de obtuz ca oricare altul. Mai mult, el era direct responsabil de fraudarea alegerilor din 1961, care au discreditat sistemul postbelic și au permis venirea armatei la putere. Dar fiindcă inspirau Încredere vechiului lor electorat, ei au reușit să
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de soldați a ieșit la lumină abia mai târziu. La Începutul anilor ’90 se estima că unul din cinci veterani ai războaielor afgane era alcoolic; mulți alții, incapabili să găsească slujbe stabile În Rusia postsovietică, au intrat pe orbita organizațiilor naționaliste de extremă dreaptă. Dar liderii sovietici au realizat mult mai devreme că făcuseră o gafă monumentală. Pe lângă costurile umane și de echipament, războiul de uzură În munții afgani timp de un deceniu a reprezentat o umilință internațională. El excludea o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
se limita la probleme ecologice sau proteste față de tratamentul la care era supusă minoritatea maghiară din România - o cauză pentru care puteau conta pe aprobarea tacită a comuniștilor. Din acest motiv a fost tolerat oficial Forumul Democrat Maghiar, organizație vădit naționalistă Înființată În septembrie 1987. Ungaria rămânea o „republică socialistă”, așa cum o descria În mod oficial Constituția revizuită În 1972. Diferențele de opinie și criticile erau În mare parte posibile doar În cadrul partidului, deși În alegerile din iunie 1985 autoritățile au
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
anumită măsură confecționată de facțiunile comuniste disidente, În interes propriu. Cu toate acestea, schimbările erau reale. Bulgaria a evitat o catastrofă În genul celei care a lovit ulterior Iugoslavia: pe 29 decembrie 1989, pe fondul unor furioase proteste cu caracter naționalist, musulmanii și turcii au primit drepturi depline, egale cu ale celorlalți cetățeni. În 1991, Mișcarea pentru Drepturi și Libertate, un partid predominant turc, avea deja suficientă susținere electorală pentru a influența formarea unei majorități În parlamentul țării. De ce s-a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
colectivă. În țările baltice, glasnostul lui Gorbaciov, care În restul Uniunii Sovietice a dus la solicitări privind extinderea drepturilor economice și civile, a deschis În mod inevitabil chestiunea independenței. În această regiune, samizdatul a avut dintotdeauna și negreșit o tentă naționalistă. Un alt motiv a fost problema „rusească”. În 1945, populația celor trei state baltice era destul de omogenă: majoritatea locuitorilor aparțineau etniei dominante și vorbeau limba locală. Dar, din cauza expulzărilor forțate din timpul războiului și de după, ca să nu mai vorbim despre
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
a reapărut ca un substitut util al socialismului. Tocmai din acest motiv, era și cea mai simplă și mai puțin periculoasă formă de opoziție politică. În Rusia sau În RDG, ca și În Ungaria, erau persecutați criticii intelectuali, dar manifestările naționaliste În surdină nu erau neapărat reprimate sau descurajate - ele puteau fi canalizate În folosul autorităților. În această lumină trebuie Înțeleasă revitalizarea „șovinismului Rusiei mari” În presa scrisă și audiovizuală din URSS (o sursă suplimentară de Îngrijorare pentru minoritățile naționale vulnerabile
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cele două sunt identice. Mai mult, muntenegrenii scriu cu caractere chirilice (ca sârbii), dar pronunță În stil „iekavian” (ca bosniacii și croații); la fel și locuitorii sârbi din Bosnia. Numai populația istorică din Serbia propriu-zisă folosește varianta „ekaviană”; când liderii naționaliști ai sârbilor bosniaci au Încercat după 1992 să le impună pronunția tradițională sârbilor din enclava creată În Bosnia, ei s-au lovit de o rezistență generală. Astfel, „croata”, recunoscută În 1974 ca limbă oficială a Republicii Croate - ca răspuns la
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Est apelul la naționalism și invocarea aferentă a amintirilor naționale puteau stârni cel mult neliniștea străinilor, În Iugoslavia riscul era mult mai mare. Pentru a-și consolida poziția În republica sârbă, Miloševiæ a Început să Încurajeze fățiș În 1988 mitinguri naționaliste În care erau arborate În public, pentru prima oară după patru decenii, simbolurile cetnicilor din timpul războiului: Însemn al unui trecut refulat de Tito și manevră menită să-i sperie pe croați. Naționalismul era pentru Miloševiæ o tactică pentru acapararea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de ascensiunea autoritarismului sârb. În alegerile din Slovenia din aprilie 1990, s-a văzut că majoritatea votanților preferau rămânerea În Iugoslavia, dar Îi favorizau pe candidații necomuniști, care se opuneau fățiș aranjamentelor federale În vigoare. Luna următoare, un nou partid naționalist a câștigat cu o majoritate zdrobitoare În Croația Învecinată, iar liderul său, Franjo Tudjman, a devenit președintele republicii. Picătura care a umplut paharul a fost În decembrie 1990, când (la ordinul lui Miloševiæ) conducerea sârbă din Belgrad și-a Însușit
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu reușise să obțină suspendarea tuturor sancțiunilor (acesta e motivul pentru care cooperase atât de prompt cu trupele americane În Bosnia), Iugoslavia nu mai era o paria. Dar, cum numele său era legat de o serie de eșecuri și politicienii naționaliști din Belgrad Îi reproșau compromisul cu „dușmanii”Serbiei, Miloševiæ a revenit la Kosovo. În primăvara anului 1997, raportorul ONU pentru drepturile omului din regiune, Elisabeth Rehn, semnala un dezastru iminent În provincia Kosovo: Belgradul persecuta majoritatea albaneză, respingând toate solicitările
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]