KorAP: Find »[drukola/base=acasă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...2110 2111 2112 ...2620 >

65,481 matches

Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655

povestiți o Întâmplare din perioada când ați simțit cât de grav este... DAVIDOVICI: A, nu ne-am dat seama nici o clipă, pentru că tot timpul speram ca părinții să se Întoarcă. - Deci este o stare pe care v-ați... ADLER: Abia acasă ți-ai dat seama că nu mai este nici o speranță... Sigur, sigur... Ce vârstă aveau părinții tăi? DAVIDOVICI: Vreo 40-41... ADLER: Ca și ai mei... DAVIDOVICI: Mi se părea că sunt bătrâni. ADLER: Dă-mi voie să-ți mai pun

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
nu știu dacă ne vom mai vedea: „Tată, dacă nu ne vom vedea, unde ne Întâlnim?”. Niciodată nu m-am gândit la moarte. Cred că asta a și fost marea mea șansă: Încrederea. Zice: „În Palestina”. Nu era Israelul. Deci „acasă” nu mai era pentru el... - nu mai aveam ce face acasă. Au fost ultimele cuvinte Între mine și el, că acolo ne vom vedea, ne vom găsi. A doua zi dimineața, el a rămas, iar pe mine, cu grupul ăsta

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
vom vedea, unde ne Întâlnim?”. Niciodată nu m-am gândit la moarte. Cred că asta a și fost marea mea șansă: Încrederea. Zice: „În Palestina”. Nu era Israelul. Deci „acasă” nu mai era pentru el... - nu mai aveam ce face acasă. Au fost ultimele cuvinte Între mine și el, că acolo ne vom vedea, ne vom găsi. A doua zi dimineața, el a rămas, iar pe mine, cu grupul ăsta de copii, ne-au luat și ne-au dus În lagărul

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
În lagărul de țigani. Țiganii nu mai erau. Ne-au dus pe toți copiii Înapoi acolo. - Cât ați stat În lagărul D nu vi se spusese că părinții au fost uciși? - Nu. Eram sigur că tata trăiește, până când am venit acasă. Altfel nici nu mai veneam. - Cum se desfășura o zi obișnuită În această baracă a copiilor? - Nu făceam nimic. Aveam un prieten foarte bun... A fost selectat și lichidat... Îl știam de acasă, din Târgu-Mureș... Aici, În lagărul D, aveai

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
sigur că tata trăiește, până când am venit acasă. Altfel nici nu mai veneam. - Cum se desfășura o zi obișnuită În această baracă a copiilor? - Nu făceam nimic. Aveam un prieten foarte bun... A fost selectat și lichidat... Îl știam de acasă, din Târgu-Mureș... Aici, În lagărul D, aveai și fanfară - În anumite zile cânta fanfara... - Era alcătuită din deținuți? - Sigur că da. Făcea impresie. Erau și echipe de fotbal, formate tot din ăștia, din conducători. Era o alee cu flori... Vreau

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
ce se Întâmplă apare și În documente. Pe mine m-au găsit În arhivele germane - sunt meticuloși, și pe morți i-au Înregistrat. Noi suntem mai balcanici... Aici cred că nu mă găseau... Eu nu pot spune acum că, venind acasă, m-am integrat În societatea românească. Am avut o anumită pregătire, o anumită poziție socială, dar te marchează pentru toată viața, nu se poate. - A existat vreo experiență frumoasă În șirul acesta de drame? - La Auschwitz am avut un prieten

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
Înroleze chiar În armata americană - și mi se pare că după doi ani se putea obține și cetățenia. Cei care am supraviețuit În lagăr eram toți tineri. Majoritatea nu s-au mai Întors. Eu, cu mintea mea de copil, voiam acasă. Și am hotărât să mergem acasă. Am trecut granița, linia de demarcație de la Linz. Era podul - Dunărea. Am plecat din lagăr ca să trecem granița. - S-a organizat transportul? - Pentru români nu. Cehii, sârbii, ăștia organizau și dacă erau niște autobuze

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
mi se pare că după doi ani se putea obține și cetățenia. Cei care am supraviețuit În lagăr eram toți tineri. Majoritatea nu s-au mai Întors. Eu, cu mintea mea de copil, voiam acasă. Și am hotărât să mergem acasă. Am trecut granița, linia de demarcație de la Linz. Era podul - Dunărea. Am plecat din lagăr ca să trecem granița. - S-a organizat transportul? - Pentru români nu. Cehii, sârbii, ăștia organizau și dacă erau niște autobuze te luau. Din cauza asta mulți au

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
aia”... Veneau fel de fel de oameni: unii Înghițeau lame de ras, alții cuie, ca să scape, să moară sau ca să se interneze În spital. Atunci făceam radioscopia - pentru radiografie nu aveam filme - și pregăteam totul pentru operație și-l sunam acasă pe medicul-șef. „Dar, să știi, să nu mă păcălești, ești sigur?” - „Sigur, domnule medic-șef” - „Bine, văd eu”, dar, așa, furios. Se Îmbrăca și venea... Domnule, nu am dus-o rău, adică mâncare aveam, de lucrat puteam să lucrez

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
el, ajunsese avocat. Mai era micuțul Ceanca, român-român; fusese muncitor forestier dincolo de Reghin și aveam grijă de el, pentru că era mai muncitor: „Măi, Ceanca, uite, ți-am adus o bucată de pâine. Îți mai trebuie ceva?” - „Mi-e dor de acasă” - „Lasă că mergem noi și acasă”. Adică erau niște condiții În care nu puteai să-i detești pe unii sau să fii supărat pe alții, chiar dacă făceau niște boacăne... - Care au fost lucrurile de care deținuții În general erau Înspăimântați

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
Ceanca, român-român; fusese muncitor forestier dincolo de Reghin și aveam grijă de el, pentru că era mai muncitor: „Măi, Ceanca, uite, ți-am adus o bucată de pâine. Îți mai trebuie ceva?” - „Mi-e dor de acasă” - „Lasă că mergem noi și acasă”. Adică erau niște condiții În care nu puteai să-i detești pe unii sau să fii supărat pe alții, chiar dacă făceau niște boacăne... - Care au fost lucrurile de care deținuții În general erau Înspăimântați sau scârbiți? Dacă unul fura de la

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
poezii că nu știai de unde dracu’ le mai scot... Pe urmă bancuri... - Vă aduceți aminte niște bancuri de atunci? - Nu mai știu. - Îmi spunea cineva că se „gătea” - de fapt mi s-a spus că vorbeau despre cum mâncau ei acasă. Și toți Începeau să spună că uite, pe vremea asta mama sau soția făcea nu știu ce... - De mâncare nu prea Îi lăsam să vorbească, pentru că eram flămânzi, rupți de foame... Ce să mai vorbim? Nu aveam nici apă de băut. Să

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
spital); iar al doilea, din Timișoara, a avut tuberculoză galopantă - l-am trimis la dispensar sau, mă rog, la sanatoriul de la Blankenheim, nu departe de Buchenwald, și a murit acolo. Dar ceilalți, circa o sută, au scăpat și au ajuns acasă. Dar eu și ai mei colegi stăteam zi și noapte. Eu nu mai știu nimic ce s-a Întâmplat. Știu că un clujean s-a dus la Weimar și s-a Întors cu o motocicletă ultimul răcnet: „Nu-ți este

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
mașină din asta...?”. În sfârșit, aveam și noi o ideologie, așa, de oameni care trebuie să facem numai bine, să nu facem rău... Am stat cu ei până s-au vindecat toți, până s-au Înzdrăvenit. Și i-am adus acasă până la Cluj. Unii s-au oprit la Oradea, alții la Satu Mare... Am ajuns la Cluj, că nu mai aveau nici mamă, nici tată, nici casă, nici... și am discutat cu primăria și am primit o vilă enormă, cu sute de

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
enormă, cu sute de locuri. Și i-am băgat acolo - cu masă, cu casă... - Dar dumneavoastră spuneți că ați mai stat În lagăr. Adică nu ați plecat de la Început? - Acolo am stat ca medic. - Până când? - La 1 iulie am ajuns acasă. - Deci... trei luni. - Aproape trei luni. N-am ieșit din spital. - Nu știați ce se Întâmplă În restul lagărului? Nu veneau colegi? - Veneau și spuneau. Dar nu m-a interesat. La o sută de bolnavi, nu poți. Mi-au dat

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
În venă picătură cu picătură. Perfuzii... Domnule, era o minune. Își revenea omul. Îți plăcea să vezi cum Își revine copilul ăsta. Erau tineri, În general; erau și bătrâni. Era un medic bătrân din Reghin, Weiss Baci. Și a ajuns acasă, dar era prăpădit. Și a venit la mine, la infirmerie, Învelit În hârtie igienică. „Ce-i cu tine, măi?” - „Mi-am pus fașă să creadă că sunt bolnav, că sunt rănit” - „Du-te naibii, stai acolo”. S-a căsătorit, a

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
În anii ’70. Și-au făcut avere, casă, masă și m-au invitat. Și am dat de doi din ăștia care atunci, la eliberare, au mers spre vest. Bineînțeles că amândoi au ajuns capitaliști. Noi am spus: „Domnule, Întâi veniți acasă să vedeți ce-i cu casele voastre, acolo or să vină și părinții, dacă mai trăiesc, frații voștri...”. Și unii au venit și și-au găsit frați, surori, veri... Așa că nu le pare rău. Ălora care au rămas aici nu

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
care ne-au dus la Pilsen, În Cehia. Și de acolo ne-am dus la guvernul praghez, la Primăria din Pilsen, de fapt, ne-a dat legătura, o locomotivă și câteva vagoane pentru noi. Eram vreo 200. Și am venit acasă. Însă În Ungaria ne-a dispărut locomotiva: ne-au furat-o Într-o noapte. Am staționat undeva Într-o gară. Dimineața trenul stă, nu mai pleacă. Păi, nu are locomotivă (râde). Atunci am luat un marfar care m-a dus

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
râde). Atunci am luat un marfar care m-a dus până la Budapesta și am rugat primăria din Budapesta și asociația aia care-i primea pe ăștia, foștii deportați, și ne-au dat o locomotivă (râde)... - Dumneavoastră ce sperați să găsiți acasă, la Întorcere, că nu mai văzuserăți casa de patru ani de zile? - Păi, eu deja știam de surorile mele că au murit, una la Auschwitz, una la Bergen-Belsen... - De unde știați? - Mi-au povestit. - Cine? - Păi, În alea trei luni tot

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
În transporturi. - Dar spuneați că mama era româncă. - Mama era româncă. Doar tatăl era... Dar nu conta. - Ați ajuns la Budapesta și acolo ați făcut rost de o locomotivă... - Acolo n-am stat decât o zi, parcă, și am venit acasă. Voiam să ajung la Cluj, unde știam că am niște cunoștințe: Vasile Pogăceanu, Cleja Ștefan, aveau funcții acolo, și de partid, și de stat. Primarul era ungur. Și pe el Îl știam. Imediat mi-au dat o vilă părăsită, cu

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
a II-a Maghiară a fost la Cotul Donului - acolo a fost repartizată. La retragere, la Budapesta, am fost preluat de nemți și deportat la Dachau, unde am fost Închis aproximativ 11 luni. Am fost eliberați de americani. După Întoarcerea acasă mi-am reluat studiile și am lucrat ca inginer de automobile mai Întâi la autobază, apoi la Întreprinderea auto și apoi la minister. Cam asta ar fi, pe scurt, viața mea. Deci Bistrița - prima etapă, a doua - detașamentul de muncă

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
au Început să se manifeste, unii dintre nemți, primind vizite din Germania, tot sași, au adus și ăia mentalitatea din Germania. Și a Început o atmosferă foarte-foarte stresantă, ca să zicem așa, dar Încă tolerabilă. Pentru mine, care nu mai eram acasă când s-a produs deportarea evreilor din Ardealul de Nord, fiind plecat de doi ani, această deportare s-a produs ca un trăsnet. Adică nu s-a așteptat nimeni la așa ceva. Deportarea a avut loc pe fundalul Întoarcerii politicii pro-germane

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
nu erau... - Corespondați cu familia? - Da, dar e un fel de a spune, pentru că poșta era foarte dezorganizată: trimiteam regulat, dar nu primeam regulat. Așa era pe front... Luni de zile nu am avut nici o știre. - Ce vești veneau de acasă? - Cred că era cenzurat, că prea multe nu se scriau. - Referitor la partea germană? - Asta e cel mai important. O dată cu debarcarea regentului Horthy Miklós și arestarea lui de către Gestapo s-a instalat guvernul Szálasi, care imediat i-a cedat pe

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
acești kapo, conducătorii dintre noi, să Îi caute și să-i aducă pe targă, pe mâini, să fie la număr, că nu plecai de acolo până nu era numărul complet. Asta Însemna o jumătate de oră, o oră... două. Ajungeai acasă, altă numărare, vorbesc de interiorul lagărului. Când ajungeai să-ți iei mâncarea, era deja rece. O mai luai cum o luai și nu mai ajungeai să dormi, că ziua nu puteai să dormi ca noaptea. De bine, de rău, noaptea

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]
nu mai ajungeai să dormi, că ziua nu puteai să dormi ca noaptea. De bine, de rău, noaptea dormeai cinci-șase ore, ziua te mai chema iar la un apel... Erau foarte dese. Avioanele americane zburdau pe cer ca la ei acasă. Și de câte ori era o alarmă toată lumea intra În șanțuri, În gropi antiaeriene - și noi. Și iar te deranjau și dormeai puțin. Era foarte greu. Acum, sigur, se pune Întrebarea: cum am supraviețuit? Aici este cheia pe care vreau să o

[Corola-publishinghouse/Journalistic/2330_a_3655]