12,966 matches
-
un micropoem), sunt expresii ale dualismului carne-spirit, ireconciliabil. Se verifică aici opinia lui Proust (Contre Sainte-Beuve): agentul creator e altcineva decât omul biologic! Putem vorbi deci de un Nichita înseninat, epurat de anxietăți, dedramatizat, analog Eminescului din Odă (în metru antic); neașteptat, el e în ton cu Marele romantic, cel sistematizat într-o "nepăsare tristă": "Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!..." Flancat de personaje răsunătoare în lumini reci, antice, biblice ori din lumea medievală -, îl urmărim în demersuri
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
de anxietăți, dedramatizat, analog Eminescului din Odă (în metru antic); neașteptat, el e în ton cu Marele romantic, cel sistematizat într-o "nepăsare tristă": "Ca să pot muri liniștit, pe mine / Mie redă-mă!..." Flancat de personaje răsunătoare în lumini reci, antice, biblice ori din lumea medievală -, îl urmărim în demersuri cognitive pluriforme: "Evul mediu s-a retras în mine" (A patra elegie); renascentiștilor le face reverențe; peregrinul (atât de repede dispărut), exponent al continuităților temporale, se vrea apropiat păstorului mioritic și
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
muzica, numită cea mai abstractă, sunt reductibile, în ultimă instanță, la cuvânt..." Puterea unui poet mare e comparabilă cu aceea a lui Amfion constructorul, la a cărui cântare inspirată pietrele, fascinate, se așezau singure unde trebuia, clădind ziduri. În modul anticului cântăreț, iată viziuni stănesciene demonstrative: "Pe ape s-aștern curcubeie / și se fac viaducte și poduri, curând, / peste căi ferate lucind, / peste trenuri trecând..." Titani, Beethoven, Bach și alții inițiază și propun conexiuni sonore într-un timp cosmic, timp în
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
ca model existențial era însă în admirația lui Vasile Pârvan, stâlpul acesta expresie austeră a "curăției" -, motiv de eseu liric, ulterior dedicându-i Elegia a doua, Getica. Câte un fâlfâit angelic (Nichita zicându-și "poet al îngerilor"), câte ceva din miturile anticilor, ori provenind de la alexandrini și întreținând sublimul, acestea se citesc în ipostazele lui de smerenie sinceră, ori de jubilație candidă. Dimensiunea zglobie (înșelătoare), exuberantă, deși frapează, nu exclude deloc așteptarea a ceva nelămurit, neliniștitor. 56 de ani voi trăi, asemenea
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
tăiate", "sori măcinați în nori de cafea, / cascade de cretă, / vulturi ciocnindu-se în spațiu / de vărsăturile nopților" configurează expresionistic delirul, iregularul, în registre sugerând tenebrosul, marcând căderea în impur și macabru. Infernul lui Ioan Alexandru, oripilant, e totuna cu anticul ad inferos, cu ceea ce la Baudelaire fusese obsedantul gouffre, prăpastia. Configuraționism similar la Al. Philippide. Infern în toate și pretutindeni: "Cât infern e în fiecare cuvânt / Îmi crapă zmalțul de pe dinți de fierbințeala lor, / Cât miraj / Cenușa Domnului e ghemuită
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
năluciri ale comentatorului ardent savurând minunea, asediat însă de întrebări. Nu desenul primează, nici cromatica, nici, ca la alții, atracția ochilor, ci tentația de a surprinde acel nu știu ce ori nu știu cum al partenerei, misterul cu care adoratorul tinde să se întregească. Anticul androginism paltonician funcționează la el ca nostalgie a unei completitudini ideale, de substanță interioară. Dacă trei inși compun o treime, contopirea cu partenera dorită nu devine duo ci doime. "Noi de-atunci suntem doime / și în tine și în mine
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
cu Rilke, cu Klabund și Brecht ori cu Okudjava. Enumerarea nu e completă lipsind Bacovia, Miron Radu Paraschivescu și alții. Nicicând ajuns la unitate interioară, bântuit de neliniști (apăsătoare psihic, fecunde în plan creativ), introvertit și clocotitor, admirator al armoniilor antice și modern spontan, în poetul Baaad-ului se topesc iluminări și enigme, accente de superbie și pâlpâiri de asceză, enstaza și ekstaza. Niciodată stări neutre, plate! Poezie de circularități, spectacol de lumini și umbre, de tipic și atipic; lui De profundis
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Adeodatus. În Zidirea e multă mitologie personală. Revine, ușor modificată, o constatare ca: Res intensissima, res realissima. Clasificările în poezie "clasică, romantică, modernă, post modernă, șaizecistă, nouăzecistă etc." irită. Câte ceva din toate acestea, tentații din toate unghiurile, grefe din marii antici, din Eminescu și alții, plus consonanțe cu unii contemporani (români și străini) pledează pentru înscrierea poetului în post-modernism, însă "postmodernismul a devenit la noi un fel de febră (după ce s-a cam răsuflat în Occident)"; textualiștii din epocă "scriu niște
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
scindate cu amintiri de război poetul din Țara de Sus își aliază sistematic cervideele ca antidot imaginar la teroarea existențială, refugiindu-se într-un timp al originilor. Munții "veșnici" și "codrii merei" configurează o rezervație naturală eternă; cântări în lumină antică, Rapsodia pădurii și Odă soarelui, se înscriu într-o simbolistică dionisiacă, supratemporală, forțând limitele concretului. Un poem cu titlu sadovenian, Locuri și întâmplări, introduce într-un "frunziș de-aramă"amintitor de Eminescu: "Eu m-am desprins din munții vineții, / Cascade
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
demonul timpului" incită la "rătăcire pe drumul drept". Într-o peisagistică seacă, oarecum philippidiană, ideile dobândesc o subțire corporalitate; la modernul Liviu Ioan Stoiciu, cel din Glasuri în labirint, sentimentul tragic al vieții devine temă de partitură panoramică între repere antice și prezent: douăsprezece scenarii în totul, fiecare subliniind câte o altă dimensiune a fluxului ființial. Retrospecția, aliaj de oniric (Adormirea. Visurile ei anxioase) și trezie, are analogii în Dante din Infernul, de unde: Drumuri pline de obstacole; Peregrinarea sufletului; Misterul firii
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
1950. La Liviu Ioan Stoiciu, sub inscripții ca Întâiul glas mai ridicat ori Al șaptelea glas mai ridicat ori altele de același tip, urmează repetitiv Descrierea labirintului; subsecvent, de fiecare dată intervine CORUL în rol de comentator sagace; ca la antici, Strofa, Antistrofa și Epoda configurează liric presiunea unui moment. În tentativa ajungerii în centru (focar al gnozei), individul din labirint trece prin încercări totdeauna terorizante; întocmai ca în mitologia elină, iată "Caverna"; Dansul sacru" evocă simbolic pășirea zigzagată prin labirint
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
care, alături, contemplă (în felul unui Pillat de final) armonia templelor eline: "Pe friza cerului, mai nou, / în neclitire de cocori / fetele-astre în apus / duc amforele către zori". Și erotica (fără nimic senzual) își asumă ecouri arhetipale, dimensiuni luminiscente, comune anticilor și, deopotrivă, modernilor. Selenara fantomă din Tu treci (eminesciană parcă) vine dintr-un cer etern și trece suavă în altă eternitate: Lin prin puzderia de greieri tu treci și noaptea mi-o cutreieri. Nostalgic iarba se-mpreună la glezna ta
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
Apropierea de limbajul expresionistic, vizibilă dintru început, e constantă, deși muza lui George Vulturescu s-ar putea numi Bendis, Sabazis sau Cotyso, deși îl țin în loc figuri novo testamentare, Varlaam, Ioachim, Ioan, Timotei. Intelectualismul, datele livrești (în exces), aluziile la antici și moderni, acestea și altele devin însemnele unui mental cu nostalgii de integralitate de unde trimiteri la Homer, la Enkidu (invocat de Nichita Stănescu), la neoplatonicianul Marsilio Ficino, la Goethe și Dostoievski, la Rilke și Borges; modernul eruptiv, "nebun după pictură
[Corola-publishinghouse/Science/1545_a_2843]
-
nesfârșită a apei de un albastru verzui, întotdeauna la fel, parcă întotdeauna indiferentă la tot și la toate și te contaminezi cu infinitul, cu lipsa oricăror repere temporale degajate de acel loc. Râul Borta Mare Barelis Maior, cum îl cunoșteau anticii reprezintă, de secole, granița dintre Regatul Tumaku și Republica Tumaku. Odată, demult, cele două state au fost unite sub același sceptru, dar Regele Kokobort'u, pentru a nu exista rivalități în legătură cu succesiunea, a împărțit țara între cei doi fii ai
[Corola-publishinghouse/Science/1518_a_2816]
-
parte, după ce acestuia i s-a confecționat un portret atât de mizerabil de către scriitorul Bruno Vasel și de către filmul lui Werner Polacek, atunci nici originalul nu pare fără pată. De unde s-a deschis o nouă discuție: păi, mai toți autorii antici n-au fost decât niște copiști mai mult sau mai puțini fideli. Copiști ai unor originale corupte și ele! O comisie de arbitraj a răsuflat ușurată și a încurajat noua polemică născută pe teritoriul celor două republici surori Vandana de
[Corola-publishinghouse/Science/1518_a_2816]
-
acțiunile, ne veghează, judecă și apreciază faptele. Poți să minți pe alții, să fugi oriunde, Dar de tine nu te poți ascunde. Conștiința - ea e vajnic păzitor Și, totodată, martor și judecător. Conștiința este zeu pentru toți muritorii, afirmă dramaturgul antic grec Menandru și, totodată, infailibilul și incoruptibilul judecător, care hotărăște în fiecare clipă, când vrem să-l ascultăm și a cărui voce ajunge chiar și la acela care nu vrea să o asculte, oricât de mult s-ar împotrivi - susține
Lumina Educaţiei by Vasile Fetescu () [Corola-publishinghouse/Science/1635_a_3037]
-
EDITURA JUNIMEA, IAȘI ROMÂNIA (c) TIBERIU BRĂILEAN Tiberiu Brăilean Teomeconomia De la economosofie la geoeconomie EDITURA JUNIMEA IAȘI 2013 De același autor: * Monetarismul în teoria și politica economică, Ed. Institutul European, Iași, 1998 * O istorie a doctrinelor economice (vol.I). De la antici la neoclasici Ed. Institutul European, Iași, 1999 * Noua economie. Sfîrșitul certitudinilor, Ed. Institutul European, Iași, 2001 * Globalizarea. Nenumele nimicului, Ed. Institutul European, Iași, 2004 * Economie generală, Ed. Institutul European, Iași, 2005 * Grădinile lui Akademos, Junimea, Iași, 2005 * Politici economice conjuncturale
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
ponoase și să reaprindem în noi scînteia aceea de divinitate pe care o experimentăm între ordine și haos și care e tot farmecul pe care îl purtăm, ajungem rapid într-o explozie de Lumină. Și-atunci ne întoarcem la îndemnurile anticilor de a ne cunoaște, pentru că ceea ce căutăm este în noi. Cum spunea rabinul Bunam, în relatările lui Heinrich Zimmer și Mircea Eliade: "există ceva care nu e de găsit nicăieri în lume, nici chiar lîngă cel Drept și Sfînt (Zaddik
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
și "să te scufunzi în mișcarea vieții", cum spunea Bergson. La rîndul său, W. James, renumit pentru pragmatismul său, ne cerea să mergem mereu "prea departe". Nu văd nimic pragmatic în asta și nici foarte înțelept. Nu ne-au învățat anticii măsura ? "Meden agan" spuneau grecii, sau "Măsura în toate". Trebuie să știi și cînd și unde să te oprești. Iar W. James, fiul unui discipol al lui Swedenborg, nu a știut și, în Principles of Psychology (1877), a reîntemeiat psihologia
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
îl complică. De aceea tot rătăcim, iar progresul este foarte lent. Sau poate că lumea e doar o poveste în care adevărul e doar o frază, reperele nefiind foarte clare... Am mai observat în ultima vreme o întoarcere la înțelegerea antică a filosofiei ca mod de viață (Pierre Hadot) și la impunerea fericirii ca preocupare a gînditorilor, în peisajul secolului al XXI-lea. Apoi, filosofia nu mai este o poveste strict occidentală. Se scrie filosofie și în sanscrită, chineză, tibetană, japoneză
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
și chiar cu elemente din alte regnuri sau cu obiecte și pe această cale putem obține informații la care nu am avea acces altfel și care ne vor ajuta în optimizarea comportamentului nostru, în orice domeniu, inclusiv în economie. Popoarele antice și-au sculptat zeitățile în granit pentru a le sugera nemurirea și starea imperturbabilă a conștiinței. De pildă, hindușii vedeau în munții Himalaya imaginea lui Shiva culcat. Universul este însuflețit. Există la toate popoarele această credință în mituri și personaje
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
mai vizibil, supozițiile fundamentale care reprezintă cheile de boltă ale monismului materialist nu mai sunt susținute cu date științifice, dimpotrivă. Încet-încet, se formează un metacadru mult mai larg pentru fenomenele care constituie realitatea consensuală. De fapt se revine spiraloid la anticii care aveau cunoașterea. Căci, așa cum spunea Seneca: "Credeți-mă, fericite au fost vremurile de dinaintea epocii arhitecților, de dinaintea epocii constructorilor". (Epistola 90). Vor veni alte vremuri fericite, zei ai viitorului trecut, care să ne reînvețe ceea ce am uitat: cunoașterea și trăirea
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
7, p. 294). Un mesaj asemănător a dat cam in acelasi timp și marele economist J.M. Keynes. Oricît nu i-ar fi plăcut lui Roosevelt, a trebuit să-i urmeze ideile în politica sa New Deal. Pornind de la o fabulă antică, I. Berlin distingea între gînditorii din familia ariciului și cei din familia vulpii. Cum arată Vl.Tismăneanu, primii sunt obsedați de o idee grandioasă, în timp ce următorii sunt mai puțin ambițioși, însă încearcă pe mai multe direcții și planuri. Poziția epistemică
[Corola-publishinghouse/Science/1559_a_2857]
-
pus pe răstignirea lui Iisus. Creștinismul va respinge, desigur, vechea viziune a suferinței ca pedeapsă, însă aceasta nu va înceta să domine credințele populare, în cadrul cărora va rămâne întrebarea ce a putut face omul pentru a merita suferința. În iudaismul antic, în centrul pedepsei stătea încă certitudinea promisiunii. Biblia oferă un zid de apărare împotriva deznădejdii. Dar această încredere nu conduce la utopism și nu neagă o concepție tragică dominantă a vicisitudinilor umane și naționale, străbătute de distrugere, calamități și suferință
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]
-
nici nenorocirile care-l lovesc pe omul bun, ci mai degrabă faptul că respectarea poruncilor însăși devine cauză de suferință și moarte. O moarte la care, după unele surse midrashice târzii, Roma ar fi trimis zece personalități eminente ale iudaismului antic, printre care Rabbi Akibaqq. Când vestea martiriului acestuia ajunge la discipolii săi, aceștia își încing mijlocul cu pânză de sac și își sfâșie hainele în semn de doliu, considerând execuția un simbol. Învățătura lui Akiba constă în acceptarea suferinței cu
Suferinţa ca identitate by Esther Benbassa [Corola-publishinghouse/Science/1430_a_2672]