KorAP: Find »[drukola/base=apleca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...211 212 213 ...443 >

11,066 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366

Totodată, nu pot uita că în trecut, atunci când ți-am încredințat misiuni, m-ai slujit cu credință. A tăcut. Cântărea totul în minte și m-am ferit să-l întrerup, deoarece îl simțeam că înclină spre clemență. Șeful cancelariei se aplecă spre el, cu intenția vădită de a-l influența, dar monarhul îi impuse tăcere, sec, după care decretă: — Nu vei suferi soarta ucigașului, Hassan, ci pe aceea a victimei. Ca și Zeruali, ești condamnat la surghiun. Vreme de doi ani

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
de ziduri înalte, iar sultanul a interzis vizitarea ei spre a ocroti o minune a naturii: unicul arbore din lume care produce balsam, adevărata rășină parfumată. O monedă de argint strecurată în palma paznicului ne-a îngăduit să pătrundem înăuntru. Aplecată deasupra arborelui de balsam, Nur își dădu vălul la o parte și stătu astfel vreme îndelungată, fără să se miște, fascinată, visătoare. Repetă, parcă doar pentru ea însăși: — În lumea întreagă nu există decât tulpina asta. E atât de subțire

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
triburile din Anatolia. Doar el va putea aduna în jurul lui pe mamelucii circazieni și pe safavizii din Persia pentru a-l doborî pe Marele Turc. Doar el. Asta numai dacă nu cumva agenții sultanului Selim nu-l sugrumă. Nur era aplecată peste leagănul fiului ei, fără să știe la ce tortură mă supuneau vorbele ei. Imperiul ăsta căruia îi prezicea astfel distrugerea, rugile mele îl invocau înainte chiar să fi știut să mă rog, deoarece de la el așteptam dintotdeauna eliberarea Granadei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
1517) Eu, care peregrinam prin lume ca să-l pun la adăpost pe Bayazid de răzbunarea otomanilor, m-am pomenit în anul acela, cu tot cu nevastă și copil, chiar în inima Constantinopolului și, încă, făcând un gest tare greu de crezut: mă aplecam spre mâna întinsă a cumplitului Selim, care mă răsplătea dând protector din cap și afișând o umbră de zâmbet. Prada, se spune, este adesea atrasă de colții care se pregătesc s-o sfâșie. Poate că asta era explicația nebunei mele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
mari pentru restul feței și ușor oblici. Pe turban, care era mic și înfășurat strâns, se afla un rubin încrustat într-o floare din aur. La urechea dreaptă atârna o perlă în formă de pară. Odată recitat poemul, m-am aplecat deasupra mâinii auguste, pe care am sărutat-o. Selim purta pe deget un inel din argint, cu o lucrătură grosolană, dăruit, mi s-a spus, de către un astrolog. Când m-am ridicat, un paj m-a înveșmântat într-o robă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Dar cu siguranță că aș putea să te ajut chiar eu. Mi-am lăsat cu regret pana și am făcut câțiva pași spre omul acela. Mi-a aruncat însă nervos: N-am nevoie de nimeni. O să izbutesc și singur! Stătea aplecat peste bord, ținând în mână o frânghie cu care încerca să agațe scândura plutitoare, când deodată o coadă lungă a țâșnit din apă, s-a înfășurat în jurul lui și l-a aruncat în Nil. Am început să strig, smulgând brutal

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
care îi dădea fiecăruia impresia că era vinovat, că era fugar și că fusese recunoscut. Deodată, fiul lui Nur se desprinse de Khadra, care-l ținea lângă, și fugi drept spre militar. — Bayazid! strigă dădaca. Auzind numele ăsta, otomanul se aplecă spre copil, îl ridică la înălțimea lui ținându-l cu brațul întins, și începu să-l învârtă, examinându-i stăruitor părul, mâinile, gâtul. — Cum te cheamă? întrebă el. — Bazid. — Al cui ești? Nefericito, ți-am spus doar, strigam în sinea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
cuvintelor ce aveau să urmeze. Stătea pe unicul scaun din încăpere și avea pe cap o tichie roșie care se mula pe forma capului, dându-i aerul unui conspirator. Eu eram așezat pe cufăr, la un pas de el. Se aplecă în față, țintind spre mine un nas cu înfățișare prădalnică. — Messer Hassan, venirea dumitale aici este importantă, nespus de importantă. Nu îți pot spune mai mult, căci taina aparține Sfântului Părinte și doar el o va putea dezvălui când va

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
mare grijă asupra ta. În ochii săi, am văzut că știa că într-o bună zi aveam să plec. Părea atât de emoționat, că nu m-am putut împiedica să-mi las lacrimile să curgă. S-a ridicat. M-am aplecat ca să-i sărut mâna. M-a lipit de el și m-a strâns la piept ca un adevărat părinte. Jur pe Dumnezeu, l-am iubit din clipa aceea, în ciuda ceremoniei pe care tocmai mi-o impusese. Faptul că un om

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
a văzut, papa a încetat să mai strige. Însă a rămas încruntat, iar buza de jos încă îi mai tremura. Cu degetele-i netede, care băteau febril darabana pe masă, mi-a făcut semn să vin mai aproape. M-am aplecat spre mâna lui, apoi spre cea a personajului care stătea în picioare în dreapta sa. — Leon, îl cunoști pe vărul Nostru, cardinalul Giulio? — Cum aș fi putut trăi la Roma fără să-l cunosc? Nu era cel mai bun dintre răspunsuri

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
năpădesc peninsula, trupele lor fiind acuzate că aduc cu ele epidemii și distrugere. Mai trebuie să convingem Veneția, Milano și Florența să-și dea uitării disputele, pentru a face front comun împotriva imperialilor. Își luă o voce învăluitoare și se aplecă în față, așa cum făcea de fiecare dată când voia să facă o confidență: — Am socotit de asemenea că trebuie începute negocieri cu otomanii. În ce mod? Nu știm. După cum nu știm nici ce am putea obține. Să încetinim năvala ienicerilor

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
utilă, deoarece florentinul a fost primit chiar în ziua aceea de către rege. În ce mă privește, eu n-am fost admis la discuție, dar i-am putut săruta mâna monarhului, gest pentru care abia de a fost nevoie să mă aplec, căci mă domina cu cel puțin o palmă. Ochii i-au alunecat pe deasupra mea ca umbra unei trestii, înainte de a se risipi în mii de scântei imperceptibile, în vreme ce ai mei fixau fascinați un punct precis de pe chipul lui, acolo unde

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2041_a_3366]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

și un trident. Valerius îi întâlni privirea limpede, de nepătruns; avea chipul plin de cicatrice. Cercetă calm trupul acela care se înălța amenințător, gândindu-se unde să lovească. Ridică daga la timp pentru a evita o lovitură de trident; apoi, aplecându-se, o îndreptă repede spre genunchiul adversarului, înfipse lama în carne, apoi o împinse hotărât până la os. Scoase rapid arma. Impasibil, își privi adversarul prăbușindu-se în nisipul îmbibat de sânge. Impasibil, îi ascultă strigătele de durere. Ridică din nou

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
se refugiase; era în inima codrilor, nu departe de Rhenus. Zorii începeau să sclipească palid. Era singur. Din nou glasul acela, cuvintele acelea: „Nu-l omorî“. Le auzise ca și cum cineva - un spirit, o zeitate, o creatură infernală - s-ar fi aplecat deasupra lui și le-ar fi rostit în timp ce el dormea. Glasul acela răsuna în coșmarurile sale de când părăsise Roma și străbătuse drumurile care, traversând Alpii, îl duseseră spre ținuturile înzăpezite din miazănoapte și până la pădurile de pe Rhenus, în căutarea lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
ce se roteau încet pe cerul senin. Înainte de a sări în șa, luă o mână de zăpadă și își frecă fața. Intră în umbra pădurii și străbătu câteva mile la pas, pe o cărare ce abia se zărea printre copaci, aplecându-și adesea capul ferindu-se de crengi. Lurr mergea în fața lui, adulmecând pământul de parcă ar fi luat urma cuiva. Valerius zâmbi, trăgând în piept aerul rece, în care se simțeau mirosul pătrunzător al pinilor și acela, mai dens, al rășinii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
colții. Valerius dădu ocol unui pin și deodată, la rădăcina unui tufiș, zări un chip schimonosit de groază și privirea teribilă a unor ochi larg deschiși, de un albastru spălăcit. Se opri; inima începu să-i bată cu putere. Se aplecă încet, însă tresări brusc și se dădu câțiva pași înapoi: era un cap tăiat. Își înfipse degetele în blana lui Lurr. — Taci, șopti înspăimântat, taci! Simțea mirosul înțepător al sângelui care încă nu se uscase. Privi în jur și hotărî

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
continua călătoria... După cum ai văzut, nu sunt curajos și aș vrea să știu ce mă așteaptă în ținuturile pe care le am de străbătut. Dacă vrei să-mi zici... Nu voi spune un cuvânt nimănui. — O să-ți zic. Tarosh se aplecă spre Valerius și îi vorbi îndelung la ureche. Când Valerius părăsi satul, știa de ce soldații romani se luptaseră cu celții. Știa de ce se aflau pe pământurile acelea. 2 Valerius merse câteva mile prin pădure, trecu prin luminișuri pline de zăpadă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Am aflat că ești medic. Grăbește-te. Rănitul se mișcă și gemu. — Moare? — Luminează aici. Valerius îndepărtă cu grijă veșmintele rănitului. Celălalt bărbat aprinse un opaiț și-i lumină chipul chinuit și slăbit, acoperit de o barbă neîngrijită. Valerius se aplecă deasupra tânărului și îl pipăi din cap până-n picioare. Observă repede rănile. Văzu cicatricele de pe piept, de pe șolduri și de pe coapse. Se aplecă din nou deasupra lui și îi ascultă bătăile inimii. Îi apucă încheieturile puternice, căutând pulsația venelor. Urmări

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
aprinse un opaiț și-i lumină chipul chinuit și slăbit, acoperit de o barbă neîngrijită. Valerius se aplecă deasupra tânărului și îl pipăi din cap până-n picioare. Observă repede rănile. Văzu cicatricele de pe piept, de pe șolduri și de pe coapse. Se aplecă din nou deasupra lui și îi ascultă bătăile inimii. Îi apucă încheieturile puternice, căutând pulsația venelor. Urmări ritmul respirației. — Nu moare. Privi în jur. Luă o mână de cenușă dintr-un vas aflat lângă cămin, își frecă mâinile cu ea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
frunze uscate, ceru un vas, le mărunți și turnă peste ele apă caldă. — Mai întâi să punem capăt durerii. Dintr-un flacon adăugă câteva picături, pe care le numără cu grijă. Turnă încet poțiunea printre buzele uscate ale rănitului. Se aplecă să-i observe chipul. Trăsăturile crispate din cauza durerii se relaxară. „Acum pot să-mi încep treaba“, se gândi. Nu privi spre fata care se învârtea pe acolo. Nici măcar nu observase când intrase în încăpere. Era gata să se supună poruncii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
îi era scăldată în sudoare, din cauza luptei îndârjite pe care o dădea împotriva morții. Nu se iviseră încă zorii. Valerius bandajă cu grijă toate rănile. Fata îi aduse o pătură de blană și Valerius o întinse peste trupul gladiatorului. Se aplecă încă o dată să-l privească. Ridică pătura și îi descoperi picioarele, pe care le masă îndelung, energic, cu un unguent din arnică și sănătoase, apoi îi masă mâinile și brațele, fiind tot timpul atent să nu atingă bandajele. În cele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
fiind tot timpul atent să nu atingă bandajele. În cele din urmă îl înveli pe rănit și îi observă din nou chipul. Nu mai era crispat, iar respirația era profundă, regulată. — O să se facă bine, nu-i așa? Fata se aplecă și ea să se uite la chipul gladiatorului. — E mai bine decât înainte. Valerius își adună instrumentele chirurgicale și, așezându-se în fața focului, le trecu pe rând prin flăcări. Le puse apoi în traistă și se așeză lângă cămin. Fata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mârâie. Cum l-ați luat din grajd? N-am auzit nimic. Nici un străin nu se poate apropia de noi. Bărbatul arătă spre fată. — Tu? întrebă Valerius, uimit. Cum ai făcut? Dormea lângă mine... Și cum se apropie cineva... Fata se aplecă să ațâțe focul. — Am aflat că la tavernă a sosit un călător... Un medic... Oamenii spuneau că ești foarte priceput. Nimeni nu trebuia să-și dea seama că aveam nevoie de tine. Nimeni nu știe - se uită spre gladiatorul adormit

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
pâine și i-o întinse lui Lurr. Bărbatul văzu gestul lui și se încruntă. — Pâine... Eu nu dau pâinea animalelor! — Eu împart totul cu el. Valerius se revăzu pe sine și pe Velunda în pădure, în ziua aceea de demult, aplecați deasupra puiului de lup. Ea îl învățase cum să scoată din șoldul animalului săgeata care-l străpunsese și cum să vindece rana. Când Valerius hotărâse să plece la Roma, Velunda șoptise ceva la urechea lui Lurr. Din clipa aceea, Lurr

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
gât, vârî amuleta sub haină și o strânse la piept. Dădu pinteni calului și, precedat de Lurr, o porni în trap mărunt pe o potecă ce se pierdea printre copaci. Se întoarse. Sub fulgii care cădeau deși, gladiatorul îl urma, aplecat pe calul său, cu gluga trasă pe ochi. În spate, atât cât reușea să vadă, drumul era pustiu. Nu-i urmărea nimeni. 4 — Deci tu ești noul ajutor de bucătar. Nu oricine ajunge ajutor de bucătar la un personaj de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]