KorAP: Find »[drukola/base=nebun & drukola/pos=adjective]« with Poliqarp

<1 ...211 212 213 ...305 >

7,611 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914

viorie... Deodată ea văzu prin arbori o figură de om... gândea că-i o închipuire a ei, proiectată pe mrejele de frunze... și acel chip luă din ce în ce conture mai clare... era el. "Ah! gândi ea zâmbind, ce nebună sânt pretutindenea el, în frumusetea nopții, în tăcerea dumbravelor"... El s-apropie... El credea asemenea că are-o-nchipuire aievea înaintea lui... O privi lung, se priviră lung. Când îi luă mâna... ea țipă. - Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n brațele lui

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
lung. Când îi luă mâna... ea țipă. - Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n brațele lui... Cezara! ești o închipuire, un vis, o umbră a nopții zugrăvită cu zapada luminei de lună? Sau ești tu? tu? Ea plângea... nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ș-ar fi vrut numai ca vecinic să ție acel vis. - Tu ești? Chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide și doritoare de viață... Ea

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-nainte prin iarba care-i gâdila, mirositoare și caldă corpul ei, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă caldă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocali, gonită de fluturi și de albine... Era nebună ca un copil rătăcit într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se-nclinase, încît în acea insulă ferice începuse a-nnopta, ea se reîntoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
vis, o umbră a nopții zugrăvită în zăpada luminei de lună sau ești aievea, ești tu...? Ea uitase tot... "Eu, eu", murmură ea-ncet, îi trase brațul lui de- puse împrejurul gâtului ei... și râdea, râdea fără sfârșit... Se credea nebună... credea că nu poate fi nimic adevărat în această fericire ș-ar fi vrut numai ca vecinic să ție acest vis. El aruncă mantia sa neagră pe umerii ei frumoși... și astfel trecură, unul de gâtul altuia, în întunericul vioriu

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
rai! gândi ea. Ea merse-nainte prin iarbă, care, mirositoare, îi gâdila corpul, s-aruncă în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi și albine... Era nebună, ca un copil, rătăcind într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se înclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieșire. Ce să fac? Cu gândul

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
lui... O privi lung, se priviră lung. Când îi luă mâna... ea țipă încet. - Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n brațe... Cezara! ești o închipuire, un vis, o umbră a nopții? Sau ești tu? tu? Ea plângea... nu putea răspunde, se credea nebună, credea că-i vis, ș-ar fi vrut numai ca vecinic să ție acel vis. - Tu ești? chiar tu? întrebă ea cu glasul înecat, căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide și doritoare de viață. Ea

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
cu deosebire încîntat de mutrele ce le tăia Cezara.. contrazicătoare, turburi, desperate... {EminescuOpVII 169} Ea rămase-ntr-o confuzie. Privea la Ieronim. Ce frumos era... Inima tremura-n ea... l-ar fi omorât dacă ar fi fost al ei... Era nebună. Dar ce frumoasă, ce plină, ce amabilă era ea! Fața ei era de-o albeață chilimbarie, întunecată nu mai de-o viorie umbră, transparițiunea acelui fin sistem venos ce concentrează idealele artei în boltită frunte și-n acei ochi de-

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
toată noaptea. E o muzică eternă în tăcerea văratică a văiei și, prin depărtare, prin iarba verde, pe costișe de prund, le vezi mișcîndu-se și șerpuind cu argintul lor fluid, transparent și viu, aruncîndu-se în brațele bulboanelor în care se-nvîrtesc nebune, apoi repezindu-se mai departe, până ce, suspinând de satisfacere, s-adîncesc în lac. În mijlocul acestui lac, care apare negru de oglindirea stufului, ierbăriei și răchitelor din jurul lui, este o nouă insulă, mică, cu o dumbravă de portocale. În acea dumbravă este

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
puțin. Ea merse-nainte prin iarbă, care, caldă și mirositoare, îi gâdila corpul, s-arunca, în lacul limpede ca lacrima, a cărui apă o făcea mai să adoarmă, fugea apoi prin dumbrava de portocale, gonită de fluturi și albine... Era nebună, ca un copil rătăcit [rătăcind] într-o grădină fermecată de basme. În urmă, văzând că soarele se-nclinase, ea se întoarse pe calea pe care venise, dar care fu spaima ei când nu văzu nici o ieșire. Ce să facă? Cu

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
Când îi luă mâna... ea țipă [încet]. Cezara, strigă el, cuprinzînd-o-n brațele lui... Cezara! ești o închipuire, un vis, o umbră a nopții zugrăvită cu zapada luminei de lună? Sau ești tu? tu? Ea plângea... nu putea răspunde. Se credea nebună, credea că-i vis, ș-ar fi vrut numai ca vecinic să ție acel vis. - Tu ești? Chiar tu? întreba, ea cu glasul înecat, căci toată cugetarea ei se-mprospătase, toate visele ei reveneau splendide și doritore de viață... Ea

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
a murit pentru mine; și dacă mâna mea diletantă în pictură a putut să reproducă ochii ce ți se par încă frumoși, poți să-ți închipuiești ce frumoși trebuia să fie ei. Frumoși a-nmărmurit în sufletul meu întunecos, rece, nebun, precum ar rămânea pin nouri pe bolta cea brună a nopții două... numai două stele vinete. Tu, iubitule, mi se pare că ai să devii foiletonistul vre - unui ziari... După ce voi muri îți voi testa într-o broșurică romanul vieței

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
nimic? - Dar, pentru Dumnezeu, ce vrei tu cu bătrânul tău și cu îngerul tău murind? Ce vrei să fi văzut eu aici în câmp, când n-am fost nicăiri ca să putem vedea ceva din câte zici tu. - Bine zici! Sunt nebun! Am visat. Aide - acasă. Lumina la ei nu arde... ei dorm... ei dorm duși... va să zică sunt liniștiți, de vreme ce dorm și lumina-i stinsă... va să zică ea nu moare... din contra, e speranță să se-nsănătoșeze de vreme ce doarme. - Capul tău e ud, zic

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
perii argintii, presărați numai, erau sădiți de mâna unei ființe nedibace... Ochii săi erau uscați și necapabili de-a plânge... privirea țintea fixă asupra sicriului, încît părea că toată espresiunea durerei celei adânci se concentrase în capul său pe jumătate nebun și-n ochii săi turburi și fără samă. Înainte ca purtătorii să depună corpul în sân [ul ] său cel adânc de lut, bătrânul, ca prin instinct, făcu un semn, capacul se ridică, și din fundul sicriului prea mare vedeai pare-că

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
a camerei încălzite în timp de iarnă, un aer îmbălsamat, apăsat, familiar trecea prin noaptea cea pustie și rece a sufletului meu. De douăzeci de ori eram să mă repăd s-o strâng în brațe c-un amor copilăresc și nebun, de douazeci [de ori] zâmbetul ei mustrător și viclean, care părea că ghicește tot ce se petrece-n mine, își râdea de încercările mele. În fine ajunserăm la casă. Iute și grațioasă, ea sări nebunatec gardul și dispăru râzând prin

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
mi se păreau neroade, vorbele fără înțeles... orce vorbă ce nu o puteam referi la ea îmi părea o nerozie, și o nerozie să cuget asupră-le... mintea mea {EminescuOpVII 197} încetase de a-mi interpreta înțelesul vorbelor... uimit și nebun, vedeam în închipuința fiecărui concept numai palidele conture a divinei sale umbre. Dar acest amor timid ca al columbilor de argint cade în anul durerei 48. La ce trebuia să cadă atuncea? La ce? Oare [nu] putea anul acesta să

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
negru ca noaptea, despletit, ce flutura împregiurul gâtului ei alb ca marmura cea moartă... haina lungă și neagră de matase îi dădea aspectul unei furii a durerei, unei dureri înmărmurite. Ochii erau seci și priveau într-o disperare demonică și nebună asupra acelor oameni roșii de beție, cu ochii străluciți și murdari, cari, tăvălindu-se pe pământ, o priveau c-o ardoare sălbatecă și neumană. - Hoho!... răcni unul din ei, cu fruntea mică, cu fața grasă și roșie, cu ochii mici

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
săcurea cu tăișul în capul celui ce slobozise pistolul, astfel încît i l-am crepat drept în două ca pe-un trunchi de lemn. - D-zeul meu, mor! zise Ioan încet. Îl luai în brațe și fugii ca o nălucă, nebun, iute, înfuriat *, înaintea oamenilor mei ce fugeau și ei în dezordine urmăriți de împușcături și de oameni călări. Mereu înainte, mereu spre munte. Pieptul sărmanului copil sângera cumplit, luna părea că se aprinsese-n cer și-mi ardea-n creștet

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
mei ce fugeau și ei în dezordine urmăriți de împușcături și de oameni călări. Mereu înainte, mereu spre munte. Pieptul sărmanului copil sângera cumplit, luna părea că se aprinsese-n cer și-mi ardea-n creștet, oamenii-mi păreau fantasme nebune ce zburau vâjâind alături cu mine, când deodată deterăm de-o potecă care ducea în munte. Aicea pașii noștri deveniră mai grei, urcarea mai nevoioasă, până ce - ajunserăm într-un deal plin de bolovani mari și risipiți. - Stați! strigă unul mai

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
Da, am fost criminală, inima mea, criminală cum a fost Maria Magdalena. Tomo, nu mai cer iubirea ta, căci când vei citi aceste șire, n-ai mai putea iubi decât cranul cel îngropat și ochii cei morți a unei fete nebune - nebune de amorul tău - zdrobite de iubirea ce i-o impusese natura, de iubirea pentru bătrânul ei tată. Tata bolea, eu nu puteam câștiga nimic. Ce eram să fac? Să cerșesc, aș fi roșit. M-am vândut dar. Cu - acest

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
mine de o grație, Tomo, repetă ea plângând, nu mă poți tu iubi pe mine? Eu dezbinai mînele ei, cari căzură în jos, o mână a mea îi coprinse gâtul ei de lebădă, iar cu cealaltă îi dezmierdam fruntea ei nebună de amor. - Sofia! zisei eu c-o milă nemărginită, Sofia, fii sora mea, *copilul meu, căci amorul tău, deși e amorul vergin a unui înger, totuși ar trebui să stingă în sufletul meu icoana unei alte, unei moarte, dar spre

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
furia unei tigrese ce-și mângâie copilul născut în pustiu. Nu știi tu cât te-aș iubi, scumpul meu, adoratul meu! Știi tu ce ești pentru această inimă sărmană și zdrobită, știi tu ce ești pentru acest cap sărman și nebun de amor? O, tu nu știi, căci tu n-o poți ști și eu nu găsesc cuvinte de-a ți-o spune. De-ai ști-o, amicul meu, tu ai avea milă de mine, ai minți cel puțin că mă

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
o cordeluță roșie. Femeia răzimată de stâlp era atât de albă încît părea o statuă și una cu stâlpul. Apoi deodată șezu. Luă copilul în poală și buzele ei vinete surâseră - ea [îi] vorbea lin cu glasul încet, uimit și nebun: - O, steaua mea, îngerul meu, frumosul meu înger, ascultă, ascultă. Pentru templul Sionului căzut în ruină, pentru zidirile Ierusalimului p[e] cari le-au dărâmat, pentru mărirea poporului lui Israil, pentru regii lui pe cari - i desprețuiră - stau în singurătate

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
ai uns, Doamne, cu untdelemnul tronului din Sion. Și Hagar a mea în turn, m-oi duce la ea ș-oi cânta un psalm al pruncilor lui Assaph si o voi bucura cu cântecul arfei Sionului". {EminescuOpVII 241} El era nebun. Luă un urcior plin cu apă în mână și merse pe ulițele strâmte ale mahalalei jidovilor. Dar drumul nu și-l greși. Ajunse la un loc gol, între murii cetății Sucevei și murii închisorii. În acest loc nu puteai ajunge

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
El se uită netot pe el: - Iscălitura mea, fără contestare, dar e falsă... - Ce fel falsă? - Eu n-am renunțat la mâna Donei Ana, nici i-am donat ceva... - Dar asară... adu - ți aminte, marchize... - Eei... dar eu nu sânt nebun, d-le conte... Vreți să vă bateți joc de un om în toate mințile. Caii mei... voi să plec!... Voi să văd unde veți ajunge cu donațiunea d-voastre. - Ce cai, zise portarul privindu-l din creștet până în tălpi. Trăsura

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]
-i asta, gândi marchizul speriat... Eu râd, și el se uită serios la {EminescuOpVII 256} mine!... El râse tare ca să se încredințeze că chipul din oglindă e umbra lui... și chipul râdea... dar cum... D-zeul meu! Un râs satanic, nebun... - Oh! Oh! strigă marchizul, aici e mai mult decât umbra mea... Apucă o spadă lungă și-ncepu să manevreze pe lângă oglindă. Și chipul manevra c-o spadă... Ieși dar, zise el vânăt de turbare, ieși, umbră, să mă lupt cu

Opere 07 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295585_a_296914]