5,382 matches
-
anii 1945 și 1918. În mai multe privințe decât ne amintim, cele două ere postbelice semănau izbitor. În anii ’20, americanii Îi Încurajau deja pe europeni să adopte tehnici de producție și relații de lucru americane. În anii ’20, numeroși observatori din SUA vedeau salvarea Europei În integrarea economică și investiția În capital. și tot În anii ’20, europenii priveau și ei peste Atlantic, căutând soluții de viitor și sprijin practic pentru prezent. Marea diferență este că, după primul război mondial
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
grăbeau să-și adjudece funcțiile de președinte, prim-ministru sau ministru de Externe, preferând să le lase colegilor de coaliție din partidele socialist, țărănesc sau liberal. Se menținea astfel structura inițială a guvernelor postbelice - comuniștii fiind În minoritate -, Întru liniștea observatorilor occidentali. Mai greu de păcălit, populația locală și-a luat măsuri de precauție (spre sfârșitul anului 1945, Partidul Comunist Român a ajuns la 800.000 de membri), dar În multe privințe strategia comunistă era realmente liniștitor de moderată. Partidul nu
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
lung. Situația era la fel de limpede pentru nemți: când naziștii au ocupat Franța În 1940 și au semnat cu Pétain un acord stipulând plăți și livrări ce echivalau cu punerea silită a resurselor franceze În slujba economiei de război germane, mulți observatori din ambele tabere au văzut În această „colaborare” franco-germană nucleul unei noi ordini economice „europene”. Pierre Pucheu, un membru de vază al guvernului de la Vichy care avea să fie excutat de Francezii Liberi, imagina o ordine europeană postbelică fără bariere
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Niciodată În istoria modernă, cred, o nație și un popor nu s-au dovedit atât de secătuite, atât de lipsite de inspirație și chiar de talent”. Contrastul cu efervescența culturală anterioară a Germaniei explică În parte dezamăgirea Încercată de mulți observatori interni și internaționali la contemplarea noii republici: Raymond Aron nu era singurul care Își amintea că, În urmă cu câțiva ani, secolul XX păruse a fi unul german. O mare parte din moștenirea culturală a Germaniei fiind pătată și compromisă
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de autori ale căror scrieri erau puse la index se aflau nu numai suspecții evidenți - John Dos Passos, Arthur Miller, Dashiell Hammett, Upton Sinclair -, ci și Albert Einstein, Thomas Mann, Alberto Moravia, Tom Paine și Henry Thoreau. În Austria, mulți observatori au remarcat că, În „Bătălia Cărții”, America Își făcea singură probleme. Din fericire pentru Occident, cultura populară americană exercita o atracție pe care inepția politică nu reușea să o eclipseze. Condamnând oficial cinematograful american și jazzul decadent, comuniștii aminteau de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
le indusese multora un scepticism amar. Înainte de primul război mondial, Europa era un continent optimist: politicienii și jurnaliștii priveau cu Încredere spre viitor. Treizeci de ani și două războaie mondiale mai târziu, oamenii fixau cu anxietate un trecut teribil. Mulți observatori anticipau o nouă criză postbelică, alt val de extremism, un al treilea război mondial. Dar uriașa nefericire colectivă pe care europenii și-au provocat-o singuri În prima jumătate a secolului a avut un efect profund depolitizant: departe de a
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
surprinzător. În momentul aderării la NATO În 1955, Republica Federală Germană era de mult pe drumul miracolului economic (Wirtschaftswunder) cu care se mândrea. Dar Republica de la Bonn era și mai de apreciat pentru faptul că infirmase cu succes previziunile numeroșilor observatori din ambele tabere, care prevestiseră ce putea fi mai rău. Sub conducerea lui Konrad Adenauer, Germania de Vest navigase În siguranță Între Scylla neonazismului și Charibda neutralității filosovietice și era acum trainic ancorată În alianța vestică, sfidând parcă Îndoielile criticilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Jorge Semprún, pe atunci un tânăr comunist spaniol care lucra clandestin În Paris, „cuvântarea secretă ne-a rupt lanțurile; ne-a dat măcar șansa să fim eliberați din... somnul rațiunii”. Clipa de speranță a luat sfârșit odată cu invadarea Ungariei. Câțiva observatori din Occident au Încercat să justifice intervenția sovietică sau măcar s-o explice, acceptând versiunea oficială comunistă potrivit căreia Imre Nagy condusese sau fusese corupt de o contra-revoluție. În stilul său caracteristic, Sartre insista că revolta ungară fusese marcată de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de materie primă și producția de bunuri primare a generat inițial o creștere rapidă În producția brută și În PIB-ul per capita. Pe termen scurt, caracterul industrial al economiilor comuniste de comandă a părut astfel impresionant (inclusiv pentru mulți observatori occidentali). Dar nu prevestea nimic bun pentru viitorul regiunii. Declinul agriculturii ar fi justificat singur mare parte din dezvoltarea Europei, așa cum saltul de la țară la oraș și de la agricultură la industrie Însoțise, cu un secol În urmă, supremația britanică. Mai
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
au publicat primul ghid al consumatorului apărut vreodată În Europa. Titlul ales este grăitor: nu What? (Ce?), ci Which? (Care?). Aceasta era minunata lume nouă pe care romancierul britanic J.B. Priestley a decris-o În 1955 ca „admasă”. Pentru mulți alți observatori contemporani era vorba, foarte simplu, de „americanizare”: adoptarea În Europa a tuturor practicilor și aspirațiilor Americii moderne. Deși multora le părea o deviere radicală, de fapt, nu era o experiență nouă. Europenii erau „americanizați” - și se Înspăimântau la acest gând
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era forța motrice a Europei, expansivă și prosperă, În timp ce Marea Britanie era Întârziată și neperformantă, cu o rată de creștere mult În urma celorlalte țări occidentale 1. În 1958, economia vest-germană era deja mai prosperă decât cea a Marii Britanii. În ochii multor observatori, Regatul Unit avea toate șansele să devină oaia neagră a Europei. Sursele acestei răsturnări ironice de situație sunt instructive. Premisa „miracolului” economic german al anilor ’50 a fost revirimentul din anii ’30. Investițiile naziștilor - În comunicații, armament și producția de
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
cu experiența anterioară. În trecut, inflația era asociată creșterii economice, adesea o creștere accelerată. Marile crize economice de la sfârșitul secolului al XIX-lea și din anii ’30 fuseseră Însoțite de deflație: căderi precipitate ale prețurilor și salariilor, provocate, după părerea observatorilor, de valute excesiv de rigide și cheltuieli cronic scăzute, din partea guvernelor și cetățenilor deopotrivă. Dar În Europa anilor ’70 modelul convențional nu mai părea valabil. Europa Occidentală se confrunta acum cu un fenomen inedit, botezat neelegant stagflație: inflație a prețurilor și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
de fotolii parlamentare de creștin-democrații aflați la putere - scor fără precedent pentru un partid comunist occidental. PCI era credibil În tentativa lui de a se prezenta ca un partid „din sistem”, poate chiar (cum se temeau Henry Kissinger și alți observatori din străinătate) ca o alternativă la guvernare 6. Noua abordare a Partidului Comunist Italian și eforturile mai puțin convingătoare ale comuniștilor francezi de a imita succesul, dacă nu ideile lor au devenit cunoscute sub numele eurocomunism: termen lansat la o
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
avut nici măcar o Constituție, iar puținele drepturi și proceduri respectate erau praf În ochii țărilor occidentale. Dictatorul, care era oficial „regent” al monarhiei suspendate, Îl desemnase ca succesor pe tânărul Juan Carlos (nepot al ultimului rege spaniol), dar pentru cei mai mulți observatori monarhia juca un rol insignifiant În treburile Spaniei. Chiar și Biserica, o prezență majoră În viața cotidiană a spaniolilor, avea doar un rol limitat În politică. Deși rolul tradițional al Spaniei ca bastion al civilizației creștine și pavăză În calea
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și dictaturile militare sau clericale. După atâția ani de Întâlniri, negocieri, planuri sau simple schimburi economice cu omologii lor nealeși, nord-americanii și vest-europenii nu mai erau de mult scandalizați de realitățile locale din Madrid, Atena sau Lisabona. Astfel, pentru cei mai mulți observatori - inclusiv pentru opoziția locală -, regimurile ingrate din sudul Europei nu erau falimentare din perspectivă morală, cât anacronice din punct de vedere instituțional. Economiile lor semănau, În aspectele esențiale, cu cele ale altor națiuni occidentale și erau deja bine integrate În
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
naționale cu euro. Apariția unei monede europene unice a fost, astfel, efectul unor replici pragmatice la problemele economice, și nu o calculată mișcare strategică În vederea unui obiectiv european stabilit În avans. Cu toate acestea, reușind să-i convingă pe mulți observatori - În special pe social-democrații până atunci sceptici - că revirimentul economic și prosperitatea nu mai puteau fi atinse prin politici la nivel național, colaborarea monetară de succes a statelor occidentale a funcționat ca o trambulină inedită pentru alte forme de acțiune
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
așteptau ca Husák sau Honecker (și cu atât mai puțin sovieticii Înșiși) să admită logica „drepturilor” și să ia În serios litera propriei Constituții. Discuția teoretică despre drepturi avea exact scopul de a ilustra absența lor În practică, reamintindu-le observatorilor de acasă și de peste hotare cât de puțin libere erau, de fapt, aceste societăți. În loc să Înfrunte autoritățile comuniste, noua opoziție vorbea În mod deliberat pe deasupra lor. Pentru disidenți ca Haraszti sau polonezul Adam Michnik, al cărui eseu Un nou evoluționism
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1989, prim-secretarul Erich Honecker se lăuda că economia RDG se află Între primele zece din lume (oaspetelui Mihail Gorbaciov i-a scăpat un pufnit sonor). Un domeniu În care regimul excela era fabricarea și exportul de date false: mulți observatori occidentali Îl credeau pe Honecker. Cei mai entuziaști admiratori ai RDG se aflau chiar În Germania Federală. Succesul vizibil al Ostpolitik În dezamorsarea tensiunilor și Înlesnirea comunicațiilor interumane și economice dintre cele două jumătăți ale Germaniei a făcut ca Întreaga
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
1968 sau salvarea „părților bune” ale RDG. Noua generație nu voia să ofere alternative radicale la guvernare sau să provoace puterea la dialog, ci să scape pur și simplu de ea. De unde aerul de carnaval remarcat În 1989 de unii observatori În Polonia și Cehoslovacia; din același motiv, revoluționarii nu se temeau de riposte violente. Comunismul nu mai era o stavilă, cât un regim irelevant. Limbajul În care au fost formulate obiectivele revoluțiilor din 1989 este o dovadă În plus. Tema
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
răzbunare. Cum spunea În septembrie 1992 secretarul de stat american Lawrence Eagleburger, „cei din afară nu pot face nimic până când bosniacii, sârbii și croații nu se hotărăsc să nu se mai omoare Între ei”. La polul opus, unii istorici și observatori străini au emis ipoteza că, dimpotrivă, tragedia balcanică e În mare măsură vina celor din afară. Pradă intervențiilor străine și ambițiilor imperiale, teritoriul fostei Iugoslavii fusese În ultimele două secole ocupat, ciopârțit și exploatat În folosul altora: Turcia, Marea Britanie, Franța
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
400). Soldații olandezi s-au Întors teferi acasă. Srebrenica era cel mai grav caz de omucidere În masă din Europa după al doilea război mondial: o crimă de război de factura celor de la Oradour, Lidice sau Katîn, săvârșită sub privirile observatorilor internaționali. În câteva zile, În lumea Întreagă au fost difuzate informații despre ce se petrecuse la Srebrenica. Dar singura replică promptă a venit din partea NATO, care a avertizat că va relua bombardamentele dacă sârbii violau alte „zone sigure”. Abia pe
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
despre administrarea acordurilor balcanice sau despre Înțelegeri comerciale (atât cele bilaterale, cât și cele Încheiate prin Organizația Mondială a Comerțului): nu fiindcă deciziile luate În absența Rusiei Îi prejudiciau interesele, ci ca o chestiune de principiu. Istoria europeană, constatau mulți observatori, făcuse o buclă. În secolul XXI, ca și În secolul al XVIII-lea, Rusia era și În Europa, și În afara ei: nation d’Europe după Montesquieu, „sălbăticie scită” pentru Gibbon. Pentru ruși, Occidentul a rămas ce era de veacuri: un
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
nu și pentru cei musulmani, mai cucernici. Slăbiciunea americanilor pentru arme personale (categorie care nu exclude puștile semiautomate cu accesorii multiple) făcea ca viața În SUA să pară riscantă și anarhică, iar recursul frecvent la pedeapsa capitală era pentru cei mai mulți observatori europeni un semn că America e complet străină de civilizația modernă 7. La acestea se adăuga disprețul vădit al Washingtonului pentru tratatele internaționale, perspectiva sa originală asupra Încălzirii globale sau asupra dreptului internațional și, mai ales, atitudinea părtinitoare În criza
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
și interesului colectiv. Nu era ceva nou: doar o versiune mai substanțială a „economiei sociale de piață”, elaborată de Ludwig Erhard În anii ’50. Dar politica, mai ales cea ideologică, este o chestiune de formă: așa i-a sedus pe observatori „a treia cale”, articulată mai ales de Tony Blair și modelată după „triangulația” lui Bill Clinton Între stânga și dreapta. Blair se bucura de circumstanțe deosebit de avantajoase. În Marea Britanie, Margaret Thatcher mutase obiectivele politice mult spre dreapta, În timp ce predecesorii lui
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
undeva la mijloc Între invizibilitatea instituțională și reglementarea În exces 11. Însă politica primenită a lui Blair a fost curând victima deciziei dezastruoase de a-și asocia țara și reputația cu invazia irakiană din 2003 - gest care le-a amintit observatorilor străini că a treia cale a noilor laburiști era strâns legată de incapacitatea Regatului Unit de a alege Între Europa și Statele Unite. Iar faptul că În Marea Britanie, ca și În SUA, numărul săracilor a crescut mult (spre deosebire de restul Uniunii Europene
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]