KorAP: Find »[drukola/base=păși & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...211 212 213 ...346 >

8,628 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544

furtună. Omar a profitat de confuzia generală ca s-o caute din ochi pe Djahane; aceasta stă rezemată de o coloană, cu fața Îngropată În mâini. Oare pentru el tremură așa? În cele din urmă, hanul se ridică În picioare. Pășește hotărât spre Omar, Îl Îmbrățișează cu putere, Îl ia de mână și Îl trage după el. „Stăpânitorul Transoxianei“ spun cronicarii, „căpătase o asemenea prețuire pentru Omar Khayyam, Încât l-a proftit să se așeze alături de el pe tron.“ — Iată-te

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
roșu, i se adresează: — Dacă khwaje Omar binevoiește să mă urmeze, este așteptat! După ce bărbatul l-a condus de-a lungul unui labirint de tuneluri și de scări, Khayyam ajunge Într-o grădină a cărei existență nu o bănuia. Acolo pășesc țanțoș, În libertate, păuni, Înfloresc caiși, cântă o fântână. În spatele fântânii, au dat de o poartă joasă, Încrustată cu sidef. Eunucul a deschis-o. Îl invită pe Omar să Înainteze. E o Încăpere Întinsă, cu pereții tapisați cu brocart, având

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
cel mai Înțelept, cel mai curat dintre oameni, mă Îndur să revin o dată mai mult asupra hotărârii mele. Hasan Sabbah este, așadar, condamnat la surghiun, va fi exilat Într-un ținut Îndepărtat până la capătul vieții. Nu va putea să mai pășească vreodată pe pământul imperiului. Dar bărbatul din Kom avea să se Întoarcă, spre a Împlini o răzbunare exemplară. CARTEA A DOUA Paradisul Asasinilor „În tine se găsesc toate: Paradisul [și calamaă, [tăblița de ceară cuă Infernul”. Omar KHAYYAM XV Au

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
asasinate se va arăta mai Îngăduitor În privința Alamutului; iar În rândul privitorilor vor exista zece, douăzeci, patruzeci de convertiți. S-a spus adesea, la vederea acestor scene neverosimile, că oamenii lui Hasan erau drogați. Cum altfel să explici faptul că pășeau În fața morții surâzând? S-a acreditat teza conform căreia acționau sub efectul hașișului. Marco Polo a răspândit această idee În Occident; adversarii lor din lumea musulmană i-au numit uneori haschichiyoun, „fumători de hașiș”, pentru a-și arăta disprețul; anumiți

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
aici, avem nevoie de dumneavoastră. M-am apropiat. — Lipsește un bărbat În barca asta; știți să vâsliți? Am făcut-o, ani În șir, În golfulețul Chesapeake. Mulțumit, mă invită să iau loc În barcă și o ajută pe Șirin să pășească peste bord. Acolo se găseau vreo treizeci de persoane, și tot atâtea locuri Încă goale, dar ordinele erau să nu se Îmbarce decât femeile. Și câțiva vâslași experimentați. Am fost coborâți până la nivelul oceanului, Într-un mod cam brusc pentru

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2219_a_3544]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695

strângea, pleoapele îmi erau ca de plumb, nu mai puteam ține ochii deschiși. Locuiam la o pensione aflată pe Via Cesare Balbo, nu departe de biserica Santa Maria Maggiore. Stăteam acolo de două luni. Intrarea avea pardoseală de piatră, când pășeai înăuntru era ca acasă în umbra copacilor, în parcul cu Monumentul Eroilor, cel de culoare albă. Monumentul înfățișa niște soldați ca aceia micuți cu care ne jucam noi, copiii, în gropile și în iarba din spatele blocului. Nici unul nu voia s-

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
cracul pantalonului. Avea mătreață pe umeri și eu mă foloseam de prilej ca s-o scutur. Mă prefăceam că îl bat pe umeri. După ce termina cu legatul șireturilor, răsfrângea marginea pantalonilor peste pantofi. În fața casei, tata mă lua de mână. Pășea fără să se grăbească. Tații știu ce au de făcut. Porneam în direcția Via Nazionale, străzile erau tăcute. O tăcere largă și înaltă, iar noi umblam prin mijlocul ei. În vitrine vedeai tot ce-ți trebuia ca să fii fericit. Tata

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
spre ieșire. Când ne-am aflat aproape de ele, ușile s-au despărțit și s-au tras în lături, ca și cum ar fi știut ce aveam noi de gând. Asta se cheamă tehnică și așa ceva se găsește din belșug în America. Am pășit dincolo, în lumină. Când au construit America, pesemne că uitaseră să-și ia metrul la ei, așa că toate au ieșit cum s-a întâmplat, în general foarte mari. Mergeam cu mașina pe o stradă care arăta ca pista de aterizare

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
nu lângă gard, ci aproape de ușa de la intrare. Pusesem un picior peste altul și le tot legănam. Le urmăream cu privirea, pantofii aveau pielea roasă la vârf, asta se întâmplă când nu poți să ridici vârfurile picioarelor cum trebuie. Când pășești, le lovești de pământ, iar tata trebuie să facă rost de cremă de ghete. Sau de pantofi noi. Doamna Sanowsky spusese: „Nu mai departe de gard”. Își făcea griji de prisos. Eu n-aveam chef să mă ridic de pe scaun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
când se încumetau, o făceau cu capul tras între umeri, de parcă s-ar fi ascuns. Apoi, dacă tot izbutiseră să ajungă acolo, rămâneau cât mai mult. Asemenea baruri puteai să vezi și în filmele western, cele cu John Wayne. El pășea în încăpere și se auzea o melodie cântată la pian. Stătea la tejghea și niște bărbați din cei obosiți începeau să-l sâcâie. De ei scăpa el repede. Probleme mai mari îi făceau însă alții, care îl urmăriseră și veneau

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
atât îl reducem noi, fiindcă depunem armele și ne căutăm justificări,” a repetat mama. „Dacă aveam de gând să depun armele, n-aș fi pornit la drum cu copilul. Când am coborât din tren în gara din Roma, când am pășit într-un loc așa de mare și zgomotos și am privit într-o altă lume, pe care o știam doar din filmele de la televizor și de la un post de radio interzis, am simțit cum îmi scade curajul și crește în

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
era anemică. Asta are legătură cu sîngele, ne-a explicat iarăși Pintea. Se pare că n-avea destul. Probabil de aceea era mereu albă ca varul și așa de subțirică și moale, că ai fi putut s-o frămânți. Enăchescu pășea cum ar fi pășit o salcie plângătoare, bineînțeles, dacă așa ceva ar fi fost posibil. Era minunat de frumoasă și vorbea abia susurat, pesemne ca să nu-și pună sângele în pericol. Când trebuia să răspundă, se scula în picioare, deși profesorii

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
legătură cu sîngele, ne-a explicat iarăși Pintea. Se pare că n-avea destul. Probabil de aceea era mereu albă ca varul și așa de subțirică și moale, că ai fi putut s-o frămânți. Enăchescu pășea cum ar fi pășit o salcie plângătoare, bineînțeles, dacă așa ceva ar fi fost posibil. Era minunat de frumoasă și vorbea abia susurat, pesemne ca să nu-și pună sângele în pericol. Când trebuia să răspundă, se scula în picioare, deși profesorii, după ce îi puneau întrebarea

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
un suflet la vestiar, unde uniforma aștepta pregătită, mă dezbrăcam, mă spălam, mă îmbrăcam, verificam dacă și cravata îmi stătea cum trebuie, făceam câțiva pași de probă prin încăpere și, când mă simțeam sigur pe mine, mă arătam la vedere. Pășeam tacticos și semeț prin tot câmpul de zbor, întorcându-mă la avioane, iar când ajungeam acolo, lucrurile se petreceau de fiecare dată în felul următor. Fetele se așezau pe un trunchi de copac, aruncând înspre noi priviri nerăbdătoare, elevii se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
iar scrisorile sosite din lagărul de muncă silnică i-ar fi trimise înapoi tatei. Se vede ceva mișcându-se la căsuța vămii. O ușă se deschide și iese tata, mic de tot. Pe drum înspre noi se face din ce în ce mai mare, pășește fără să se grăbească. În urma lui se ivește în prag un ofițer îmbrăcat în uniformă, cu șapcă și armă la șold. Se uită după tata, cu brațele duse la spate. Din când în când, se ridică pe vârful picioarelor. Tatei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
aceea apare pe ecran marca ciorapilor. Eu știu că la mine trebuie să sară în ochi înainte de toate pantofii, așadar prelungesc cât mai mult coborârea. Când în sfârșit stau lângă mașină, am grijă să se observe ce greoi și anevoios pășesc. Ofițerul mă măsoară din creștet până în tălpi cu privirea și vine spre mine. Când a ajuns foarte aproape, trebuie să las ușor capul pe spate ca să-l privesc, atât e de înalt. El îmi atinge obrazul cu mâna și-mi

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2370_a_3695]
Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685

de pe vremea când eram foarte tineri, când era chiar mai micuț decât trupul meu, micuț ca un bobocel, eu obișnuiam să merg pe stradă, iar el pe trotuar, pentru a evita să ne rușinăm până și de vecinătatea umbrei celuilalt, pășeam aplecată de greutatea gândurilor, cu privirile ațintite asupra punctului de întâlnire dintre stradă și trotuar, iar cu coada ochiului îl vedeam pe el încordat și roșu ca racul, până într-o seară când m-a tras lângă el pe trotuar

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
mă liniștește puțin, orice, numai să nu rămân singură cu el, mă învârt de colo până colo prin casă, îndes în geanta mea veche chiloți și șosete și un halat, exact cum am făcut atunci când m-am dus să nasc, pășind încovoiată de durere și contracții, care îmi frângeau trupul în două, și o perie și un sutien, dar deodată mă uit stupefiată în geantă, ce fac eu aici, împachetez lucrurile mele, nu pe ale lui, răstorn totul pe pat și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
ai spus? Dar el se ridică în tăcere și se reazemă de fereastra aceea mare, trăgându-mă după el, stau în picioare lângă el, sprijinindu-mi de el brațele slăbite, privim de la fereastră acoperișurile și strada îngustă și șerpuitoare, oamenii pășesc pe ea grăbiți, bine înfofoliți în haine de ploaie. Începe să plouă torențial deodată, apa biciuiește asfaltul și un bărbat tânăr se oprește, privește uimit norul care s-a spart exact deasupra capului său, nu are nici măcar o geacă pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
vei însănătoși, iar el încuviințează printr-un gest al capului, pierzându-și răbdarea, părul lui uscat îmi umple palmele de electricitate. În cadrul ușii îmi pun o mână pe umărul ei și îl privim amândouă cu durere, părea că adormise deja, pășim înfrânte împreună de-a lungul coridorului, iar lângă camera asistentelor, ne face cu mâna, plin de entuziasm, Ieremia. Ai o țigară, urlă el, iar eu spun, nu, nu am, apoi se apropie de noi, încă este aproape gol, sunt liber

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
atunci când tata se va însănătoși. În fața școlii împrejmuite asemenea unei închisori, mă despart de ea, de buclele ei care se micșoraseră de foame, încadrându-i fără vlagă fața, în ochii strălucind ca două flăcări ardeau încăpățânarea și slăbiciunea, o văd pășind singură, prin fața ei trec grupuri-grupuri de copii, împărtășind hohote de râs și secrete, nici unul dintre ei nu se oprește lângă ea, nici unul nu îi alină îngrijorarea. Cu inima grea, plec spre spital, iată din nou, la dreapta mea, cafeneaua distrusă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
întind pe marginea patului și să adorm, văd șnițelul de pe farfuria ei ridicându-se și crescând, întreg, nemușcat, amintind prin forma sa de o țară îndepărtată, aproape golită de populație, o țară cucerită și subjugată, și mi se părea că pășesc pe șnițelul acesta uriaș și fierbinte cu picioarele goale, zi după zi, fără să văd țipenie de om, până când întâlnesc un călugăr în robă roșie, care îmi șoptește cu buzele sale arse, fugi de aici, salvează-ți sufletul, toți cei

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
îl fur din brațele bolii, el încă mă preferă pe mine în defavoarea ei, mă simt invadată de o mândrie prostească, îmi cufund plină de entuziasm mâna în apă și încep să îmi plimb două degete pe trupul său, ca și când aș păși, el încearcă să mă tragă înăuntru, dar reușesc să scap, hai să așteptăm până ce ajungem acolo, dar el chicotește, putem și acum, și după ce ajungem acolo. Geanta veche pe care o pregătisem pentru spital, cu numai două zile în urmă

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
fereastra noastră, învelindu-i partea inferioară a trupului, ca și când i-ar fi crescut blană, ca și cînd ar fi acoperit-o pământul acela arat de la marginea satului, care întotdeauna, după prima ploaie, se acoperea cu o pătură verde, iar eu pășeam cu mare atenție printre firele bebelușe de iarbă, privind spre șosea. La fiecare oră venea câte un autobuz gol la capăt de linie și pleca la fel de gol, uneori mi se părea că era unul și același autobuz care pleca și

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]
cu limbile lui micuțe, este focul unui legământ antic, dureros, legământul pe care ar fi trebuit să îl facem cu mulți ani în urmă, care transformă în cenușă toate ezitările, toate temerile, lăsând în urma sa doar liniște, cel care va păși pe această cale de rele va fi ferit. Cadavrele îndoielilor noastre zac ciopârțite printre cearșafuri în fața ochilor noștri, ca niște ofrande, eu mă ridic în genunchi în mijlocul patului uriaș, care se întinde în jurul meu asemenea unei plantații de bumbac, alb

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2360_a_3685]