KorAP: Find »[drukola/base=retorică & drukola/pos=noun]« with Poliqarp

<1 ...211 212 213 ...228 >

5,680 matches

Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260

română: opera unor oameni din două generații care, cu slabele mijloace de atunci ale limbii, au reușit să sară peste etape și să refacă un imens handicap istoric. Pentru că se discută, azi, despre problema priorității În literatură, trebuie spus că retorica acestor poeți de Început este, În parte, venită din poezia populară, parte luată de la modelele care circulau În epocă. „Examinarea scriitorilor din zona 1800 - zice G. Călinescu - va dovedi că ei cunosc cu de-amănuntul literatura occidentală a secolului XVIII

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Florile Bosforului duc gîndul la Orientalele lui Hugo, un episod din Primăvara amorului reproduce un fragment din Anacreon. Figurile cele mai răspîndite ale imaginarului sînt acelea folosite de romanticii europeni de nuanță latină. Originalitatea talentului nu trebuie căutată Însă În retorica de care el se folosește, ci În poezia Însăși care este opera unui spirit complex. Meritul extraordinar al acestor poeți de Început este de a fi utilizat o retorică sincretică pentru a crea o poezie În care spiritualitatea românească găsește

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
europeni de nuanță latină. Originalitatea talentului nu trebuie căutată Însă În retorica de care el se folosește, ci În poezia Însăși care este opera unui spirit complex. Meritul extraordinar al acestor poeți de Început este de a fi utilizat o retorică sincretică pentru a crea o poezie În care spiritualitatea românească găsește o expresie adeseori memorabilă. Trecută În poezie, valea devine o dimensiune a peisajului românesc, marea pe care Bolintineanu o descoperă intră Într-o geografie imaginară a spiritualității noastre, la

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de rolul lor În poezie. Metafora recreează, În genere, universul stabilind legături noi Între lucruri, imposibile pe altă cale. Ea poate zdruncina logica și poate impune o ordine nouă În univers: aceea a imaginației. Comparația și celelalte figuri ale vechii retorici confirmă (și, la poeții buni, adîncește) ceea ce deja există În planul realului. Nu este exagerat a spune că, Îndată ce metafora trece pe primul plan, Începe o nouă vîrstă a liricii. Iancu este printr-o parte importantă a sensibilității și culturii

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
și de la romantici, poetica lui este o adițiune de poetici. Omul și-a construit, negreșit, o ideologie, o estetică, o tehnică și, În articole și În poeme explicative, a Îmbrățișat mai multe atitudini. Greu, Încă o dată, de a descoperi În retorica lui compozită o figură originală, unică, un demers determinabil față de obiectul liric. Figura se constituie din rotația imprevizibilă a mai multor figuri. Scrisul este, cum ziceam, o datorie sacră, dar și un mare orgoliu, un act de trufie. Heliade crede

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Încă o dată, de desprins pe adevăratul, sincerul, profundul Heliade de spiritul harnic, inventiv care n-are sentimentul obstacolelor. Opera literară iese din tîmpla acestui Heliade sintetic, cu o ideologie care se Întinde de la socialismul utopic la umanitarismul evanghelic, cu o retorică formată din alte retorici, spirit complex și confuz, În același poem, În spațiul aceleiași scriituri. * Dificultatea de a-i desface discursul pentru a-i determina felul special de a se apropia de obiectul liric (care la Heliade se confundă cu

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
pe adevăratul, sincerul, profundul Heliade de spiritul harnic, inventiv care n-are sentimentul obstacolelor. Opera literară iese din tîmpla acestui Heliade sintetic, cu o ideologie care se Întinde de la socialismul utopic la umanitarismul evanghelic, cu o retorică formată din alte retorici, spirit complex și confuz, În același poem, În spațiul aceleiași scriituri. * Dificultatea de a-i desface discursul pentru a-i determina felul special de a se apropia de obiectul liric (care la Heliade se confundă cu obiectul cultural) vine și

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
des-mădula” obiectul liric. Heliade este mai cu seamă un poet al grandioasului ordonat. Aspirația (obsesia) lui este templul impunător. Cosmosul este văzut ca o suită de ierarhii. Se pune Întrebarea dacă un spirit care vede lumea prin sticla unei asemenea retorici are preferință sau nu pentru o realitate determinabilă, specifică. În orice poezie autentică există o fizică, o biologie, o geografie, o filozofie de existență care particularizează universul liric. Recitind din acest unghi poemele, observăm că Heliade n-are preferință pentru

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
se scrie, fie simplu or sublim” și că: „ceea ce cunoaștem bine se enunță lămurit, / Vorbele prin care-o zicem vin pe loc și lămurit.” O variantă În proză a acestor sfaturi aflăm În studiul Pentru stil (1834), o compilalție după retoricile clasice. Vorbind despre stilul „sublim În cele din afară” (sublimul, altfel zis, natural), poetul dă o listă de teme (subiecte) din geografia fizică și din istorie capabile să provoace imaginația lirică În direcția sublimului: „O Întindere nemărginită, precum nemărginirea tăriei

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
1. Heliade nu se fixează Într-un spațiu și n-are o simpatie specială pentru o zonă a realității. 2. Elementele materiale intră În poem după ce au trecut, Întîi, prin alte poeme. „Objectele” sînt deja obosite de literatură și efortul retoricii heliadești este să le dea o nouă semeție, un veșmînt proaspăt și solemn. Regimul temporal În care trăiește acest univers inconsistent, literaturizat, este oscilant: Heliade are, ca toți preromanticii, predilecție pentru vălurile nopții, iar, dintre ceasurile zilei, momentul cel mai

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
uscate. Nu-i fără interes să vedem cum se succed aceste accente În discursul unui poem. Luăm, ca exemplu, O noapte pe ruinele TÎrgoviștei unde imaginația este mai pozitiv terestră. Poemul, distrus de interpretările didactice, mi se pare caracteristic pentru retorica heliadescă. Cel puțin pentru partea ei potolită, constructivă, normal expozitivă, moralizatoare. Există Însă și altă retorică (aceea din poemele vizionariste) care este mai nebună, mai ambițioasă. Acolo căderile estetice sînt mai mari dar și zvîcnetul creației este mai puternic. Poemul

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Luăm, ca exemplu, O noapte pe ruinele TÎrgoviștei unde imaginația este mai pozitiv terestră. Poemul, distrus de interpretările didactice, mi se pare caracteristic pentru retorica heliadescă. Cel puțin pentru partea ei potolită, constructivă, normal expozitivă, moralizatoare. Există Însă și altă retorică (aceea din poemele vizionariste) care este mai nebună, mai ambițioasă. Acolo căderile estetice sînt mai mari dar și zvîcnetul creației este mai puternic. Poemul are o construcție limpede: Întîi cadrul general (peisajul, locul meditației), după care intră actorul (subiectul, cel

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Liberă voie, soartă nivilată, Verul, frumosul, marele și bunul, Eternă pace, viață socială, Propriul sacru, rizolvat comunul. Cetate! rezidență-imperială Mirelui-popol, d-angeli custodită, Tindă cerească și universală!” Imaginația lucrează, aici, prin acumularea de suavități. Suavitățile sînt luate, apoi, În primire de retorica ideologică și morală a poetului și, În multe cazuri, suavitățile, viziunile mari, armoniile pier În spuma frazelor goale. O energie aeriană extraordinară ascunde erosul heliadesc. O parte, o fază a erosului. Cea de Început, de dinaintea stabilizării lui. Căci, vom vedea

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
presupune, Întîi, surescitarea (mirarea, Înfiorarea) subiectului, urmată de agresiunea față de obiect. O exaltare, totuși, care nu duce la pierderea rațiunii, o agresiune care se ferește să „desfigureze” obiectul. Surescitarea este totdeauna controlată la Heliade, agresivitatea este luată În primire de retorica abundentă a poetului. Violența se transformă În seducție, limbajul o abstractizează, numeroasele referințe mitologice o dispersează Într-un spațiu vast. Numai În poemele satirice (Ingratul, Un mueroi și o femeie, Solcan, O festă În comemorară zilei de 23 septembrie 1854

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
le simți poci numai; a le descri mi-e greu”, „de-aveam cuvinte...”. Are, bineînțeles, cuvinte din belșug, are chiar mai mult decât alți poeți din epocă o coerentă și o fluiditate În notarea cuvintelor, dar o figură veche În retorica poeziei recomandă limbajul tăcerii. CÎnd limba rămîne mută, vorbesc ochii. Privirea devine mesagerul focului interior: „Și amorul cu mîhnire Te privește și suspină”. O privire mîhnită, menită nu să seducă „obiectul de iubit” (nu există o strategie a seducției În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
amintire, un minut pe care l-a Înghițit deja timpul și-l „muncește” la infinit sufletul Îndrăgostit. Numai așteptarea este descrisă de poet la prezentul indicativului. Un prezent În care introduce, totuși, trecutul (biografia, loviturile soartei...). La celălalt capăt al retoricii amoroase se află prieteșugul: figura renunțării cordiale, a eșecului acceptat cu resemnare. La Bruyere considera că nu există o posibilitate de Împăcare Între iubire și prietenie. Drumurile lor sînt diferite: „l’amour et l’amitié s’excluent l’un l

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
personificare, atribuirea de Însușiri morale abstracte unor noțiuni, concepte. Asta nu Înseamnă că poemele sînt fără valoare. Dimpotrivă, poemele se rețin mai ușor prin caracterul sentențios și muzical al versului. Versuri discursive: discursul liric se are pe sine ca obiect. Retorica elimină imaginația materială. În poem se instalează un climat de uscăciune și gravitate, alternat (În Satire, fabule) cu acela al bonomiei și sarcasmului. Fantezia se pune În slujba unei idei și se lasă acaparată de ea. Discursul liric devine, În

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
de decorurile grandioase. Ea stă, mustrătoare, palidă, ireductibilă, În umbra poemului și se hrănește cu pîinea ascezei. Din cînd În cînd, descinde În saloanele epocii și atunci obrazul (și limbajul) ei se mai colorează. VIII Dimitrie Bolintineanu. «Simțualismulă și teroarea retoricii. „Iar poetul ei cel tînăr o privea cu Îmbătare, Și din liră curgeau note și din ochi lacrimi amare — Și astfel Bolintineanu Începu cîntecul său.” M. Eminescu Cu productivul, inegalul D. Bolintineanu, poezia română se deplasează spre sud, spre zona

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
naturală, simplă, adevărată”, ceea ce vrea să spună că poezia trebuie să fie din inimă, nu din cap (cf. Poezia română În diverse epoce, 1868). Față de Grigore Alexandrescu, care se plînge tot timpul de imperfecția limbajului și se lasă terorizat de retorică, Bolintineanu reprezintă cazul poetului spontan și neglijent, Încrezător pînă la inocență În puterea talentului. Paul Zarifopol Îl prezintă În acest sens: „un scriitor de bunăvoință. Un prea zelos umplutor de cadre [... ] A scris de toate, cu o fertilitate inocentă, nepăsătoare

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
este formă nu este nici cugetare: „versurile șchioapătă ca un cal lînced, rămîn În gît...” Bolintineanu este, În fond, un „simțualist”, simțualismul fiind, dacă-i traducem bine formula, o manifestare liberă a emoțiilor. Heliade, Alexandrescu, Alecsandri vor să zăgăzuiască, prin retorică, dialectul nostru proliferant. Bolintineanu lasă simțurile să vorbească, nu meditează prea mult (ca să nu zicem deloc) la greutățile limbajului, prinde după ureche sun-urile divine și ochiul lui Întîrzie cu voluptate pe lucruri. Este primul poet cu o mentalitate integral

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
Acel „parfum de roze și ambrozie”, sau valurile de aur, mărgăritare, purpură, roze și diamant, revărsate din cerul zilei de amarant (comentate de I. Negoițescu) anticipează pe parnasienii, estetiștii, coloriștii noștri. Selectate, curățite de praful unui retorism insuportabil (căci, ignorînd Retorica, Bolintineanu este, poate, poetul cel mai retoric din secolul al XIX-lea!), imaginile lasă să se Întrevadă un mod particular de a privi și de a asculta. Evidentă este senzualitatea (simțualitatea) lor, clară este tendința poetului de a intimiza obiectele

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
aici, toate temele lui, tratate cu mai mare originalitate: tema nimicniciei omului și a trecerii vieții, tema matinalului, tema armoniei, tema creatorului proscris și a despotismului sălbatic etc. Un discurs vast În care mitologicul și politicul se succed Într-o retorică destul de bine articulată. Insă, Înainte de orice, Bolintineanu este, aici, Într-un chip mai coerent și mai inspirat, poetul „tărîmelor lichide”,, poet neptunic În adevăratul Înțeles al termenului, cu o intuiție fină a mișcării acvatice. Limbajul lui nu este metaforic (rarele

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
des În versurile lui Bolintineanu. În cîntul al III-lea din Conrad dăm peste un pasaj ce are drept temă Însăși tema privirii. Este unul din rarele momente, dacă nu unicul, În care poetul acesta retoric meditează o clipă la retorica lui. O va face și aici indirect, confundînd natura cu arta. Subtilitatea lui Bolintineanu nu merge atît de departe Încît să considere natura o imitație a artei. Conceptul lui este mai modest și se bazează pe ideea frumoșului natural, răspîndită

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
memorabile despre libertate și demnitate, versuri pe care, În ciuda aparatului poetic desuet, le citim și azi cu emoție. Școala ni le-a fixat În minte și este suficient ca cineva să Înceapă un vers pentru ca urmarea să vină de la sine. Retorica acestor poeme este simplă și ea cultivă un număr de virtuți, dintre care cea mai prețuită este puterea de sacrificiu. Mama, femeia În genere, pustnicul ’sînt apărătorii legii morale. A trăi În sclavie este o rușine, existența este Înnobilată de

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
ceva rămîne din această rostogolire de silabe cîntătoare: muzica exterioară, adevărul elementar al propozițiilor... Urmează partea a treia care prezintă efectele lecției morale dinainte. Este o ilustrare a vitejiei, cu unele momente de descripție (urmărirea, bătălia) care deviază de la obișnuita retorică seacă. Aceasta este schema. În interiorul ei poetul schimbă, uneori, ordinea, pune evocarea la urmă sau renunță pur și simplu la cadru, intrînd direct În subiect (discursul moral și patriotic). Este inutil să căutăm, În poemele acestea făcute să Îmbărbăteze inimile

[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]