KorAP: Find »[drukola/base=acasă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...2123 2124 2125 ...2620 >

65,481 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

întrevedere, ținând seama că însăși purtarea mea fusese absolut exasperantă? De fapt, până la urmă, reușise să se controleze; dar de la bun început, simțisem la el o sălbatică și irațională ostilitate. Și apoi mai era misterul lui Titus. De ce fugise de acasă? Fusese un copil problematic, un delincvent? Oare tragedia dispariției lui, durerea împărtășită, îi unise mai mult? Durerea împărtășită, patul împărtășit. Gândurile mele trebuiau încă ținute în lesă, și existau multe lacune întunecate peste care se străduiau să sară. Și, desigur

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
se deschise ușa și Pamela își vârî capul înăuntru. După care, clătinându-se agățată de clanță, pe jumătate intră, pe jumătate căzu în cameră și se uită la noi cu ochi sticloși. Purta un pardesiu și, evident, tocmai se întorsese acasă. Era încă frumoasă, cu o coamă de păr cărunt, ondulat, acum cam soios. Colțurile gurii mânjite de ruj i se lăsau în jos, într-un rânjet agresiv și nefericit. Se uită la mine, mijindu-și ochii și ignorându-l pe

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
tras inima să mișc măcar un scaun sau să despachetez o ceașcă. Mi-am luat prânzul (am terminat conserva de macaroane cu brânză) și m-am gândit că acum mă desparte de trenul de seară, care avea să mă ducă acasă, o lungă bucată de timp pustiu, văduvit de orice eveniment (mă înșelam). Am hotărât să-mi mai omor timpul într-un muzeu de pictură. Nu sunt mare cunoscător în materie de pictură, dar tablourile îmi inspiră o anume admirație calmă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mă pot împiedica să nu văd în asta un semn, un nou început de viață... — E același bărbat? — Ce vrei să spui... ah, da, e același soț. — Au copii? — Un băiat de vreo optsprezece ani, adoptat, dar a fugit de acasă și nu au habar unde se află, e pierdut... — Pierdut... trebuie să fie o mare durere pentru ei. — Dar, ah... Hartley, desigur că s-a schimbat, și totuși nu s-a schimbat... vreau să spun că e un noroc incredibil

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
foarte excentrică, dar nu-i cu putință să dorești o femeie care arată ca de optzeci de ani, și are barbă și mustăți. Era în ziua următoare. Ajunsesem în sat foarte târziu. Taxiul mă așteptase la gară, dar drumul până acasă a durat mult, din cauza pâclei foarte dese. N-am putut lua cina în tren, din pricina unei greve, așa că a trebuit să mă mulțumesc cu pișcoturile cu cremă, și mă simțeam iritat și întristat la gândul că mama mea, cu atâția

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
dau în taină, și din clipa în care va înțelege...“. În versiunea mea solemnă, dar cam generală și nedetaliată, pomenisem de Titus, dar, dintr-un motiv oarecare, nu-i spusesem Rosinei nici că era copil adoptat, nici că fugise de acasă. Poate că eu însumi, în reflecțiile mele, aveam rezerve cu privire la subiectul Titus, și la felul în care acesta mi-ar putea afecta șansele. Nu i-am descris Rosinei nici enervantul meu „tête-à-tête“ cu Ben. Ideea ei despre „pierderea prestigiului“ ar

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
acesta mi-ar putea afecta șansele. Nu i-am descris Rosinei nici enervantul meu „tête-à-tête“ cu Ben. Ideea ei despre „pierderea prestigiului“ ar fi găsit într-adevăr un suport concret. I-am spus doar că Titus nu era pentru moment acasă și că avusesem câteva întâlniri neconcludente cu Hartley, în sat, și câteva discuții politicoase cu ea și cu soțul ei. Nu i-am comunicat nimic din sentimentele de spaimă și de primejdie pe care mi le stârnea situația. Din fericire

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Totuși, acum, reușeam să întrezăresc alte motive de teamă mai imediate, și mă simțeam cuprins de o furie penibilă și respingătoare la gândul bărbatului aceluia „băiețos“, bolnav de gelozie, care stătea cu binoclul de câmp și o pândea să vină acasă. Curând a devenit limpede, și această hotărâre a însemnat o ușurare, că era necesar să-i scriu o lungă scrisoare, apoi să-i las timpul s-o înțeleagă, să-mi răspundă, și atunci... Da, însemna o ușurare pentru mintea mea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
turn și am privit la soarele după-amiezei târzii, care răspândea mari bălți de umbră în spatele stâncilor sferice de la Golful Raven. După aceea, zărind niște turiști apropiindu-se, și cum eu eram în pielea goală, m-am îmbrăcat, m-am reîntors acasă, și mi-am strâns rufele, care se uscaseră. După aceea am adunat fotografiile lui Hartley pe care le adusesem de la Londra și m-am așezat afară, pe banca mea de piatră, lângă jgheabul cu pietre, privindu-le îngândurat și meditând

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
de curs. De fapt e un curs de construcții de bărci, dar fac fel de fel de lucrări în lemn, nu cred că va ajunge vreodată să construiască o barcă. Săptămâna asta fac rafturi. E singura seară când pleacă de acasă, așa că a trebuit să vin acum. De obicei întârzie mult, cred că după lucru se întind la o bere. Nu vreau să vorbesc despre el, am răspuns. Și m-am gândit: „De-aș avea un automobil și aș ști să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
n-am citit nimic și le-am distrus pe loc. Nu voiam să acord nici o frântură din gândurile mele părinților lui adevărați. Nu voiam să-mi amintesc nimic din ce se petrecuse cu Titus înainte de a-l fi luat eu acasă cu mine, [i nici nu-mi amintesc, mi s-a șters totul din memorie. Și când Ben a devenit atât de interesat și de bănuitor și a început să-mi pună întrebări, n-am știut ce să-i răspund, la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și nimeni nu ne-a răspuns la scrisori. Am încercat să descopăr, am plecat la Londra, el a refuzat să mă însoțească, și am locuit la un hotel... — O, Hartley, Hartley...! Încercam să-mi imaginez această călătorie, și întoarcerea ei acasă. M-am străduit, dar n-am putut aflu nimic și, într-un fel, nici nu doream să aflu. — Dar eu tot nu înțeleg, ce și-a închipuit el că s-a petrecut? Ce credea că am făcut? — Credea că ne

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
timpul, dar din când în când, în secret. Și-a închipuit că am rămas însărcinată și... — Dar trăia cu tine! — Asta a fost o altă coincidență ciudată. Chiar înainte de a fi reglementat definitiv adopțiunea, am lipsit o lungă perioadă de acasă. A fost unica perioadă din viața mea de femeie măritată, când am plecat de acasă. M-am dus la tatăl meu, care era bolnav, și chiar a murit atunci... iar Ben a socotit că în intervalul ăsta am născut copilul

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și... — Dar trăia cu tine! — Asta a fost o altă coincidență ciudată. Chiar înainte de a fi reglementat definitiv adopțiunea, am lipsit o lungă perioadă de acasă. A fost unica perioadă din viața mea de femeie măritată, când am plecat de acasă. M-am dus la tatăl meu, care era bolnav, și chiar a murit atunci... iar Ben a socotit că în intervalul ăsta am născut copilul, îmi pierdusem suplețea, aș fi putut fi [i însărcinată, înțelegi, toate se potriveau. Și și-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
spune-mi mai multe despre Titus. Când a plecat? Unde crezi că ar putea să fie? După ce-a terminat școala a intrat la un institut politehnic, în orașul în care locuiam, a căpătat o bursă și studia electrotehnica. Locuia acasă, dar ne ignora total, nici nu voia să mai aibă de-a face cu noi. Uneori aveam impresia că de-a dreptul ne urăște, pe amândoi. Și nu mi-a putut ierta niciodată că nu l-am ocrotit de furia

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
uneori îi plăcea să-și închipuie că poate sunt bogați. Oricum ar fi, acuma-i dispărut. Dispărut. — Nu lua lucrurile în tragic, Hartley, o să reapară. Știe unde locuiți, nu-i așa? Într-o bună zi o să se ivească. O să vină acasă când o să se trezească cu buzunarele goale. Toți fac la fel. Hartley scutură din cap. — Uneori, nu doresc să se mai întoarcă. Adeseori îmi închipui că a murit. Uneori aș vrea să fi murit, să aflu că a murit, astfel încât

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
spate și începu să se uite prin încăpere. — Charles, cât e ceasul? Era aproape unsprezece. I-am răspuns: — O, zece fără zece. Iubito, de ce să nu rămâi acum aici? — Nu se poate să fie atât de devreme. Drumul până la mine acasă durează treizeci și cinci de minute, iar Ben se întoarce de obicei în jurul orei unsprezece. Se ridică de pe scaun și spuse: mă simt amețită, nu sunt obișnuită să beau vin, trebuie să plec. Se răsuci pe călcâie, apoi se repezi dintr-o dată

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
a venit un alt gând: „Numai să n-o omoare!“. Și iar mi-am zis: „Trebuie s-o țin aici. Asta va pune punctul final, și trebuie făcut totul acum, pe loc. Nu am voie s-o las să plece acasă“. Nu pot să plec, nu pot să rămân. Va trebui să-i spun c\ am fost la tine, dar cum pot să-i spun, va fi iar ca în nopțile acelea, oh, am să mor, am să mor, aș vrea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ce pot să fac, ce pot să fac? — Hartley, termină cu istericalele! Pur și simplu hotărăște-te o dată să rămâi aici. Nu pot să rămân, trebuie să fug, să fug. Dar nu mai ajută la nimic. Trebuie să fi ajuns acasă, și o să fie atât de îngrijorat și de furios! Nu pot, nu pot să mă întorc acasă, o, de ce-am fost atât de nesăbuită, de smintită, e exact ce fac întotdeauna, înrăutățesc lucrurile, le fac să pară și mai

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
o dată să rămâi aici. Nu pot să rămân, trebuie să fug, să fug. Dar nu mai ajută la nimic. Trebuie să fi ajuns acasă, și o să fie atât de îngrijorat și de furios! Nu pot, nu pot să mă întorc acasă, o, de ce-am fost atât de nesăbuită, de smintită, e exact ce fac întotdeauna, înrăutățesc lucrurile, le fac să pară și mai groaznice, ar fi trebuit să știu cât e ceasul. Nu te acuza singură, încearcă să vezi lucrurile

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ochii semiobscuritatea difuză. Luceafărul își ocupase postul, poate că apăruseră și alte stele, precum și o lună spălăcită. Mă gândeam și mă rugam: „Dă Doamne să fi căzut ușor și să-și fi scrântit o gleznă, ca să o pot aduce înapoi acasă și s-o țin acolo, iar diavolul ăla să facă ce i-o trăsni prin minte!“. Era extrem de greu să-mi mențin ritmul mersului peste stânci, pentru că erau atât de imprevizibile și lipsite de orice rațiune. Niciodată, parcă, nu mă

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mea și am ajuns la turn pe drumul de unde puteam vedea luminile hotelului Raven. Nimic, nici țipenie de om. Se întunecase de-a binelea și nu mai avea nici o noimă să mă cațăr iar pe stânci. Să fi ajuns Hartley acasă - sau zăcea fără cunoștință prin vreo râpă dintre stânci - sau poate că și mai rău? Ce trebuia să fac? Un singur lucru era limpede că nu puteam face, anume să mă întorc la Capul Shruff, să sting lumânările și să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
că nu puteam face, anume să mă întorc la Capul Shruff, să sting lumânările și să mă duc la culcare. Devenise de la sine înțeles că va trebui să mă duc la Nibletts și să mă asigur dacă Hartley se întorsese acasă, fie trăgând cu urechea, fie... nu prea eram sigur care putea fi alternativa. Am pornit-o cu pas energic înapoi pe drumul către sat. Mi-am dat seama că purtam încă jerseul irlandez și că mă înfierbântasem puternic, așa încât l-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
tânăr, muncit de grija dacă nu cumva soția lui a avut vreun accident. — Am întâlnit-o în sat și am invitat-o la o băutură, dar n-a stat decât foarte puțin și pe urmă a spus că se întoarce acasă pe o scurtătură peste stânci. Abia după ce a plecat, m-a cuprins teama ca nu cumva să fi căzut și să-și fi fracturat o gleznă. Suna foarte subțiratic și fals. — O scurtătură peste stânci? Era o idee lipsită de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
atins-o; i-am spus foarte repede dar clar, cu glas scăzut: — Îmi pare foarte rău, eram îngrijorat, și i-am spus că ne-am întâlnit întâmplător în sat și te-am invitat la o băutură, și apoi ai pornit acasă luând-o peste stânci. Nu pot să rămân acum, dar vino la mine cât de curând poți. Vino curând și vino pentru totdeauna. Nu mai pot continua viața asta aici. O să te aștept în fiecare zi. Nu-i puteam vedea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]