KorAP: Find »[drukola/base=acasă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...2125 2126 2127 ...2620 >

65,481 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

într-adevăr, confirmă Titus. Avea accese de isterie care o țineau câte un ceas. Era înspăimântător, și ținea să ne înspăimânte. Dacă până la urmă ai hotărât că el e tatăl tău, n-ai decât să te duci acum cu el acasă, nu te opresc. Nu-mi vorbiți în felul ăsta. Mi se rupe inima de mila ei. — N-ai vrea să vii s-o vezi? — Nu... nu atâta timp cât e... nu! — Aha! M-am simțit cuprins de o violentă exasperare omicidă. Am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
și genunchii înălțați. Purta tot halatul meu negru. Se uită la mine cu ochi grei, umflați și, înainte de a fi intrat bine pe ușă, începu să-mi vorbească pe un ton tărăgănat: — Te rog, lasă-mă să plec la mine acasă. Vreau acasă, trebuie să mă duc acolo, nu există nici un alt loc unde m-aș putea duce, dă-mi drumul acasă, te rog. — Asta-i casa ta, casa ta e alături de mine, ești acasă! — Lasă-mă să plec. Cum poți

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
înălțați. Purta tot halatul meu negru. Se uită la mine cu ochi grei, umflați și, înainte de a fi intrat bine pe ușă, începu să-mi vorbească pe un ton tărăgănat: — Te rog, lasă-mă să plec la mine acasă. Vreau acasă, trebuie să mă duc acolo, nu există nici un alt loc unde m-aș putea duce, dă-mi drumul acasă, te rog. — Asta-i casa ta, casa ta e alături de mine, ești acasă! — Lasă-mă să plec. Cum poți fi atât

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
bine pe ușă, începu să-mi vorbească pe un ton tărăgănat: — Te rog, lasă-mă să plec la mine acasă. Vreau acasă, trebuie să mă duc acolo, nu există nici un alt loc unde m-aș putea duce, dă-mi drumul acasă, te rog. — Asta-i casa ta, casa ta e alături de mine, ești acasă! — Lasă-mă să plec. Cum poți fi atât de rău cu mine? Cu cât stau mai mult, cu atât va fi mai rău. — De ce vrei să te

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
lasă-mă să plec la mine acasă. Vreau acasă, trebuie să mă duc acolo, nu există nici un alt loc unde m-aș putea duce, dă-mi drumul acasă, te rog. — Asta-i casa ta, casa ta e alături de mine, ești acasă! — Lasă-mă să plec. Cum poți fi atât de rău cu mine? Cu cât stau mai mult, cu atât va fi mai rău. — De ce vrei să te întorci în locul acela înspăimântător? Ești hipnotizată, sau ce-i cu tine? — Aș vrea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mea. Nu mai jeli atâta, ai să mă scoți din minți, îți ofer libertatea, fericirea, aș vrea să vă iau pe tine și pe Titus la... la Paris, la Atena, la New York, oriunde ai dori să mergi. — Doresc să merg acasă. Ce se întâmplă cu tine? Ieri nu erai în halul ăsta. — Cred că am să mor, o simt. Ochii ei, care se fereau să-i întâlnească pe ai mei, aveau acea răceală defensivă a omului hotărât să piardă orice speranță

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
adus și pe mine la starea ei de nebunie; pentru că, uneori, gândeam că e nebună. Lăsând însă lucrurile așa cum erau, coexistam într-un soi de precară, dementă, misterioasă tolerare reciprocă. Din când în când, îmi repeta că vrea să plece acasă, dar accepta pasivă refuzurile mele categorice, ceea ce era oarecum încurajator. De bună seamă, cu fiecare ceas care trecea, spaima ei de întoarcere trebuie să se fi intensificat, și lucrul ăsta era pentru mine o altă sursă de speranță. Fără îndoială

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
vorbit de suferința acestei nefericiri. — Suferința e altceva, în orice căsnicie există suferință, viața însăși e suferință... dar poate că pentru tine... toate au trecut pe lângă tine, fără să te atingă. — Poate că da, slavă Domnului. — Știi, de atâtea ori, acasă, în nopțile liniștite, mă gândeam la oamenii din lagărele de muncă. — Dacă simțeai nevoia să te încurajezi gândindu-te că tu, cel puțin, nu te găsești într-un lagăr de muncă, înseamnă că nu erai prea fericită. — Dar ce te

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
vreo scrisoare? Era prima oară când întreba de Ben. — Nu ți-a trimis nici o scrisoare, ți-aș fi dat-o dacă-ți scria. A venit aici, a doua zi dimineață, după sosirea ta. — Și ce-a spus? — Voia să vii acasă și... — Și ce? Mă simțeam atât de pedepsit și de zăpăcit, încât am continuat stupid: — A zis că a adus câinele. — Ah... câinele... câinele... uitasem de el. Câteva lacrimi țâșniră din nou și porniră să-i alunece pe obrajii atât

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
câinele... câinele... uitasem de el. Câteva lacrimi țâșniră din nou și porniră să-i alunece pe obrajii atât de pătați de plâns, încât ajunsese aproape de nerecunoscut, dar reuși să se stăpânească. Vai, vai... mi-ar fi plăcut mult să fiu acasă când a venit câinele... — Uite ce-i, Hartley, se pare că tu nu ești în stare să judeci toată situația, așa că dă-mi voie să judec eu în locul tău. Nu mai putem continua în felul ăsta. Încep să am senzația

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
vezi fericit? M-a ascultat cu atenție, dar spre sfârșitul perorației mele a început să scuture din cap. După care mi-a răspuns: — Te rog, nu mă sili să plec undeva, m-ai ucide. Trebuie să mă întorc la mine acasă. Știi bine că trebuie să mă întorc, și știi bine că nu vreau să rămân aici. Nu poate să mai existe nici o... nici o... ceea ce vrei tu... asta ar însemna să se petreacă un miracol în mintea mea. — O, da, Hartley

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-o, puteam s-o fac împotriva voinței ei? Puteam să târăsc cu forța în mașina lui Gilbert o femeie care se împotrivea și țipa, și s-o răpesc? Aș fi putut oare s-o amăgesc, spunându-i că o conduc acasă? Și Gilbert ar fi acceptat? Titus ar fi acceptat? Și apoi, dacă o luam cu forța, faptul acesta n-ar fi putut decât s-o înrăiască împotriva mea și să zădărnicească acel prețios reviriment al spiritului ei, pe care-l

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
presupunem că aș lăsa-o să se întoarcă și el ar ucide-o? Ar însemna că eu am înfăptuit crima. Puteam oare să mă văd pe mine deschizându-i ușa și spunându-i: „Foarte bine, mă predau, te poți duce acasă“? Nu. Unica frântură de vorbire rațională de care mă puteam crampona, și care mi se părea extrem de prețioasă, era ceea ce-mi spusese Hartley despre miracolul din mintea ei, care încă nu se petrecuse. Din moment ce era măcar în stare să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
las timpul să-i lumineze mintea. I-am oferit micul dejun și am încercat din nou să-i vorbesc și să-i explic cele ce am scris mai sus, numai că ea ținea morțiș la ideea ei: voia să plece acasă. Ochii încercănați, fața buhăită și lâncezeala enervantă a tuturor mișcărilor ei mă făceau să mă întreb dacă nu-i într-adevăr bolnavă, și dacă n-ar trebui să chem un doctor. Pe urmă, mai curând exasperat decât compătimitor, m-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
gândul de a părăsi camera îi epuiza puterile. Până și judecata ei rațională avea o notă enervantă, ca și cum ar fi fost raționamentul unui maniac, sau un exercițiu de gândire absolut gratuit. Repeta constant că vrea să se întoarcă la ea acasă, că nu exista nici o alternativă, și așa mai departe, dar s-ar fi zis că era lipsită de voința propriu-zisă de a se întoarce. Eu mă încăpățânam să văd, în această absență de voință, un factor favorabil, dar acum, nu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
acest spațiu vid, reverberând de ecourile unor posibilități sterile. Mă străduiam să mă oțelesc îndeajuns pentru a o duce pe Hartley la Londra, s-o trag cu sila în mașină, s-o amăgesc spunându-i că o duc la ea acasă. Simțeam că sosise momentul acțiunii, deși nu eram deloc sigur că ar fi mișcarea potrivită. Capul Shruff se poate să fi fost bântuit de „duhuri rele“, cum se exprimase Titus, dar era căminul meu, și mă obișnuisem cu el. Și

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
a o tămădui; de a-i stârni dorința de fericire, de a o cultiva și a o face să înflorească acolo unde înainte nu existase decât un gol. Obsedat de acest scop, încercam cu șiretenie să exclud ideea întoarcerii ei acasă, imaginându-mi-o drept un lucru devenit acum imposibil; între timp, Hartley n-avea decât să continue să se consoleze cu iluzia unei reîntoarceri, care, în curând, avea să-i apară și ei ca un lucru de neconceput, ca un

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cândva, deși știu bine că nu l-am întâlnit niciodată. Poate că mi s-a arătat în vis. Alt lucru care mă înnebunea era o schimbare subită în tonul lui Hartley. Îmi spusese tot timpul că trebuie să se întoarcă acasă, dar în ultima vreme o spusese mai apatic, ca și cum era conștientă de imposibilitatea acestui lucru. Acum începuse să mi-o repete cu seriozitate, și să-mi aducă argumente aproape raționale. Știu că tu îți închipui că ești foarte bun cu

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
de ușa asta de aici, e singura cale pentru mine. — N-am să te las. — Te rog... — Și ce-i cu Titus? El va rămâne cu mine. Nu vrei să fii alături de Titus? — Charles, trebuie să mă întorc la mine acasă. Ah, oprește-te odată, nu poți gândi și nu poți dori nimic altceva mai bun? — Nu-ți poți sili mintea să gândească altfel decât vrea ea. Tu nu poți înțelege oameni ca mine, ca noi, ca ceilalți. Ești ca o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
altfel de oameni care trăiesc pe pământ, și se mișcă foarte puțin și nu privesc... — Hartley, ai încredere în mine, vino cu mine, lasă-te în mâinile mele. Și tu te poți mișca și privi în jur... — Vreau să merg acasă. Am părăsit-o, am încuiat ușa și am ieșit în grabă afară. Am traversat câteva stânci și l-am văzut pe vărul meu stând pe podul boltit de peste cazan. Mi-a făcut semn cu mâna, m-a strigat și m-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
minut, se amestecă și James. Titus dorește să-ți spună ceva. Nu-i așa, Titus? Titus, cu obrajii ca para focului, bolborosi fără să se uite la mine: — Cred că ar trebui să-i dați drumul mamei mele să plece acasă. Aici este casa ei. — Să fim serioși, bătrâne... începu Peregrine. — Nu am nevoie de sfaturile tale. Nu v-am invitat să veniți aici, pe nici unul din voi. James se așeză pe scaun, și ceilalți trei îi urmară exemplul. Eu am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
în problema asta. Găsesc că sunteți impertinenți, și lucrul ăsta nu-i place. Dar pentru că ați adus chestiunea pe tapet, aș dori să-l întreb pe Titus de ce crede că ar trebui s-o las pe mama lui să plece acasă? Titus, care în tot acest timp î[i î]intise privirile asupra farfuriei cu [unc\ (poate c\ îi era foame), nu p\rea prea dispus s\ r\spund\, ro[i [i nu-[i în\l]\ ochii. Spuse: — Mă rog... înțelegeți

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
unele idei din minte; sau, poate că atinsesem un anumit punct decisiv al disperării. Acel teribil „Dă-mi drumul! Dă-mi drumul!“ făcuse să-mi plesnească încrederea și speranța. Am întrebat-o din nou dacă vrea într-adevăr să plece acasă. Mi-a răspuns că da. I-am spus că e în ordine. Nu i-am mai adresat rugăminți, apeluri, nu i-am mai adus nici un fel de argument. Și în timp ce ne uitam unul la celălalt, în tăcere, nici unul nemaicutezând să

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-o pe soția dumitale în casa mea și am reținut-o acolo împotriva voinței ei. Faptul că nu și-a luat nici măcar poșeta este o dovadă - dacă mai e nevoie de dovezi - că nu avea de gând să «fugă» de acasă. (Iartă-mă dacă îți expun fapte evidente, dar doresc ca această scrisoare să fie o relatare finală și definitivă a tot ce s-a întâmplat.) Am ademenit-o să urce în mașina mea, spunându-i că Titus se afla la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-mă dacă îți expun fapte evidente, dar doresc ca această scrisoare să fie o relatare finală și definitivă a tot ce s-a întâmplat.) Am ademenit-o să urce în mașina mea, spunându-i că Titus se afla la mine acasă, ceea ce era un fapt real. Când a sosit la mine, am încuiat-o. Așadar, ai fost îndreptățit să mă acuzi că am «răpit-o». Nu a încetat o clipă să-mi ceară să se întoarcă la ea acasă. E de la

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]