KorAP: Find »[drukola/base=acasă & drukola/pos=adverb]« with Poliqarp

<1 ...2126 2127 2128 ...2620 >

65,481 matches

Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666

la mine acasă, ceea ce era un fapt real. Când a sosit la mine, am încuiat-o. Așadar, ai fost îndreptățit să mă acuzi că am «răpit-o». Nu a încetat o clipă să-mi ceară să se întoarcă la ea acasă. E de la sine înțeles că nu am avut «relații» cu ea. S-a împotrivit tot timpul la toate propunerile și planurile mele și nu dorea decât să i se îngăduie să revină la dumneata. Deci, din acest punct de vedere

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
fost prea târziu. Gilbert a introdus scrisoarea în cutia poștală a bungalovului Nibletts pe la ora zece din acea seară. Am mai petrecut puțin timp cu Hartley. A fost foarte ciudat. I-am spus că a doua zi urma să plece acasă. A dat din cap, și a clipit a înțelegere. Atunci am întrebat-o dacă nu dorește să coboare și să ia cina împreună cu ceilalți. Spre ușurarea mea, a refuzat. N-am mai întrebat-o dacă e mulțumită că pleacă. Ne-

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
alb, Alfa Romeu, care-i aparținea. James, Perry și Titus erau afară. Gilbert ieși din bucătărie și mi se adresă: — Charles, un lucru ciudat, pe care nu ți l-am spus aseară. — Ce? — Când am dus ieri scrisoarea la el acasă mi s-a părut că aud înăuntru o voce de femeie. — Era televizorul. — Nu cred. Charles, n-o să aibă loc o luptă, nu-i așa? Vreau să spun că nu de asta ne-a chemat să venim abia azi-dimineață. Poate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
un nebun, cu obrajii aprinși, părea atât de absorbit în propriile lui gânduri, încât nu luă parte activă la desfășurarea evenimentelor, ba părea chiar nici să nu știe ce se întâmplă. Când mi-am imaginat-o pe Hartley întorcându-se acasă, nu m-am văzut nici o clipă deschizându-i portiera mașinii și ajutând-o să coboare, desfăcând lanțul porții și însoțind-o pe alee, gata să strig la fiecare pas: „Nu! Mai mult de atâta nu!“, și apoi apucând-o de

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
sprijinea de ușa din față, acum închisă, Peregrine examina furios portretul cavalerului în armură, James se uita plin de interes la Ben, iar Ben și Titus se zgâiau unul la celălalt. Ben sparse tăcerea; — Ei bine, Titus! — Hello! — Ai venit acasă cu mămica, ai de gând să rămâi acum aici? Titus rămase tăcut, tremurând și mușcându-și buza. — Ai de gând să rămâi acum aici? Ei? Titus scutură din cap. Apoi răspunse într-o șoaptă strangulată: — Nu... cred că voi... pleca

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
auzite. Gilbert și Titus se așezaseră în spate. Bancheta era acoperită toată cu cioburi albe, opace, ca niște perle uriașe. — Ce-i chestia asta? am întrebat. — S-a spart parbrizul, nu-ți mai aduci aminte? spuse James. Acum, să mergem acasă, Peregrine? Mașina porni, sforăi urcând dealul, viră, sforăi coborând dealul, înaintând în mare viteză. Curentul sufla cu putere prin parbrizul spart. Nimeni nu scotea un cuvânt. Când am ajuns aproape de bifurcarea de unde începea drumul de pe țărm, Titus spuse: — Vrei, te

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
eu. — Era și un război destul de respingător, răspunse James. — Omul ăsta e un ucigaș. — În război, unii oameni ucid mai bine decât alții, dar asta nu presupune neapărat un caracter corupt. S-a comportat ca un ostaș viteaz. Am ajuns acasă. Peregrine își zgârie mașina de o stâncă și opri cu o nouă hurducare. Am coborât cu toții. M-am uitat la ceas. Ora zece. Ziua ni se așternea în față. Am intrat în casă, am străbătut automat bucătăria și am ieșit

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
iubiri vechi. E un principiu de viață, e un proiect de viitor. — Vrei să spui că stărui să crezi în ideea ta, chiar după încercarea prin care ai trecut, chiar după ce ai fost nevoit să recunoști că voia să plece acasă și că era mai bine pentru ea să se întoarcă? — Da. Și de asta trebuie să rămân aici. Trebuie să aștept. Trebuie să stau de veghe la postul meu. Ea va ști că o aștept, atâta timp cât mă voi afla aici

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Pe urmă aș fi încercat să-i ating coarda rațiunii. Pe când așa, fusese prea șocată ca să poată înțelege ceva. O distribuisem în rolul prizonierei și al victimei, și acest lucru în sine îi inhibase puterea de gândire. Cel puțin acum, „acasă“, în vizuina aceea funestă, va fi în stare să gândească. El nu va putea sta tot timpul s-o toace la cap și s-o supravegheze fizic. Voi aștepta. Și ea va veni. Nu voi părăsi casa. S-ar putea

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
lucruri care s-au întâmplat imediat înainte sau după accident. Este efectul traumatismului. Creierul nu le-a mai înregistrat, sau așa ceva. — Dar memoria îmi va reveni? Nu știu, asta n-a mai spus. — Îmi aduc aminte că m-au transportat acasă. Cred că pe parcursul drumului am căpătat tot atâtea vânătăi cât și în apă. Doamne, sunt vânăt tot! — Da, a fost îngrozitor, erai ca un sac de cârpe ude, atât de greu, și a fost cât p-aci să te scăpăm

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cu Titus de la scena îngrozitoare când „delegația“ o readusese pe soția rătăcitoare la soțul măcinat de ură — Toate lucrurile astea îmi fac greață. Îmi pare rău, iartă-mă. Dar pur și simplu nu vreau să fiu implicat. Am fugit de-acasă tocmai ca să scap de murdării de felul acesta, detest murdăriile, și am avut parte de ele tot timpul, cât am trăit lângă cei doi: murdărie, murdărie, murdărie. Nu sunt oameni răi, numai că nu știu să ducă o viață omenească

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
murdărie. Nu sunt oameni răi, numai că nu știu să ducă o viață omenească. Ea nu-i rea, sunt de acord. Nu pot să-ți spun cât de îngrețoșat am fost când ne-am dus atunci cu mașina la ei acasă. Aș fi dat orice să nu fi venit aici și să nu fi văzut. N-am să mai pot uita vreodată scenele astea. M-am simțit atât de umilit! Mary a fost tratată ca un obiect, sau ca un copil

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
cloaca în care se bălăcesc ei. Ei bine, mie îmi pasă, și am de gând s-o scot pe mama ta din mizerie, am de gând s-o scot la lumină. — Ai încercat, și ea schelălăia tot timpul că vrea acasă. În locul dumitale aș fi lăsat-o să se întoarcă pe jos. Scuză-mă, am vrut să spun altceva. Ai făcut o greșeală, asta-i tot, și acum trebuie să ți-o scoți din cap. Ca să fiu sincer, sincer, nu înțeleg

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
absolut și că mă gândesc foarte serios să te smulg de acolo. Tu îmi aparții mie și n-am de gând să renunț la tine. Așa încât ai să mă vezi din nou, foarte curând. Sper că de când te-ai întors acasă ai reflectat la întreaga situație și poate că acum ai reușit să o privești din punctul meu de vedere. La urma urmei, scumpa mea, de ce să rămâi în Țara Nefericirii? Nu se pune problema că aș fi un străin care

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
Da. N-ar fi trebuit să se întâmple așa. Am pornit mai departe, dar Arkwright a strigat după mine: — Fratele meu Freddie te cunoaște. Te cunoaște bine. N-am întors capul. Lizzie și cu mine am străbătut tot drumul până acasă în tăcere. Hotărâsem să-i cer lui James să plece a doua zi, și peste două zile aveam s-o expediez și pe Lizzie. Nu voiam să le fac vânt în aceeași zi, pentru că nu țineam ca James s-o

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
fi putut să aibă o semnificație ascunsă. Sub dictarea lui Ben, sub ochii lui, scrisese ora șase, apoi, în grabă, când vârâse invitația în plic, îl prefăcuse pe șase în patru, știind că la ora aceea Ben nu va fi acasă. Poate că va fi plecat ca să aducă pe cineva sau ceva în vederea capcanei pe care mi-o întindea. Așa încât, până la urmă, Hartley va fi singură. Și se va arunca în brațele mele, așa cum făcuse în noaptea aceea, în noaptea când

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ar fi plăcut să rămân în armată. — În vreme de pace ar fi fost plicticos, observă Hartley. — Ba mi-ar fi plăcut, stărui Ben. În armată cunoști oamenii cu adevărat. Te plimbi peste tot. Dar e plăcut să stai și acasă. Foarte plăcut. — Cum îți merge cu casa dumitale? A pătruns ploaia prin acoperiș. — Da, a plouat, nu glumă! — Mai ia un sandviș, mă îndemnă Hartley. Ah, nu l-ai mâncat nici pe primul! Am strâns sandvișul în mână. L-am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
putință de tăgadă, că sosise timpul să pun capăt vizitei mele, poate că o să ne mai vedem înainte de plecare, dacă nu, bun rămas. — A, sunt sigur că o să ne mai întâlnim, mâine sunt din nou în sat. Și voi fi acasă, tot timpul, n-am nici un proiect de călătorie. Ei, acum trebuie să plec. Mulțumesc pentru ceai. M-am ridicat. Pe moment, imbecilul de Chuffy începuse să latre. Am făcut un vag semn cu mâna către Ben, mi-am luat valiza

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
-mi...! Vorbi, dar de-abia de i-am putut desluși cuvintele. — Tu n-ai înțeles... — Hartley, iubito, vino cu mine! Te aștept. Te voi aștepta două ore în biserică. Sau te aștept mâine. Nu plec nicăieri, voi fi tot timpul acasă. Tu mă iubești, ai fugit la mine în noaptea aceea, mi-ai spus atâtea lucruri. Trebuie să vii, încă nu-i prea târziu, niciodată nu-i prea târziu... Soarele, trandafirii, mă orbeau. Ben se reîntorsese în hol, și-i vedeam

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ușă, făcându-mi semne cu mâna. Mi-am fluturat și eu mâna și am început să cobor dealul. Am rămas în biserică mai bine de două ore, dar n-a venit. L-am plătit pe șofer și m-am dus acasă. Așadar, aveam cinci săptămâni în față. Refuzam să mă dau bătut. În fond, ce mare lucru ar fi putut să-mi comunice Hartley, cu Ben stând în bucătărie în spatele ei? Dar, de fapt, ce anume îmi spusese, și ce-i

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
mulțumiri. Am luat-o pe cărare, fluturând cordial din mână. S-ar putea să bântuiesc, asemenea unui demon, somnul multora, dar în mintea lui Freddie Arkwright ocupam, neîndoielnic, și cu totul pe nemeritate, locul unei zeități benefice. Când am ajuns acasă, încă nu se făcuse ora două. Am încercat să mănânc puțină supă congelată, direct din cutia de conserve, dar am renunțat foarte repede. Am înghițit două aspirine, am urcat în dormitor și m-am trântit pe pat, așteptând avid - așa cum

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
să știi. Nu-i nevoie să trăiești cu babornițe ca Lizzie Scherer și Rosina Vamburgh, de ce să te ții cu ele când mă poți avea pe MINE? Rosina îmi place, cel puțin e deșteaptă, și lucrurile s-au mai limpezit acasă de când a șters-o Pam, așa încât să nu-ți închipui că văd în tine o portiță de scăpare, nu de asta-i vorba! Dar în ultimele luni m-am gândit mult și cred că m-am schimbat mult și am

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
ușor biciuite de briză, și mi se păreau puternice și prietenoase. Se jucau cu mine. Am înotat și m-am lăsat să plutesc până când mi s-a făcut frig; atunci m-am cățărat afară din apă și m-am întors acasă gol, ducându-mi hainele pe braț. Marea îmi redeșteptase foamea, și când am considerat că e ora prânzului, mi-am încălzit restul de supă congelată și am deschis o conservă de frankfurter și una de varză acră. Hotărâsem, pe jumătate

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
încă în geamantane, pentru că nu mă îndur să ating costumele lui James, ordonat rânduite pe umerașe și foarte îngrijite. Garderobul mare din dormitorul lui pare intrarea către o altă lume. N-aș putea spune că mă simt ca la mine acasă în apartamentului lui James, dar nici prin gând nu-mi trece să locuiesc în altă parte. Uneori, mi se pare cu totul incredibil că nu e și el acolo. Noaptea trecută am fost atât de convins că se află în

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]
fi altceva decât datorii. De când mi-am amuțit telefonul, am primit mai puține invitații. În orice caz, cred că prietenii mei și-au revenit din emoția de a mă vedea reîntors la Londra. În ultima vreme, mi-am petrecut serile acasă, bând vin și ascultând muzică, aproape orice fel de muzică, la radio. Am un pick-up, dar s-a spart la mutare. Îmi gătesc singur cina, orez sau linte sau varză cu mirodenii. Mănânc mere Cox’s Orange și mă culc

[Corola-publishinghouse/Memoirs/2341_a_3666]