11,066 matches
-
băutură din mărar - alungă toate gusturile. — Pe Listarius l-am descoperit într-o tavernă, îi spuse Vitellius lui Flavius Valens, care era așezat în fața lui. Prăjea măruntaie de mistreț... N-am mâncat așa ceva în viața mea. O mâncare divină. Se aplecă să-și clătească gura; lichidul i se prelinse pe bărbie și pe piept. Mestecă îndelung, ridicând ochii spre cer și mulțumind zeilor că-i scoseseră în cale un asemenea bucătar. — Gustă - Vitellius împinse tava spre Valens. E sublim. Își afundă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Anacrodius? „Dacă ești înglodat în datorii, declară că vrei să-ți salvezi patria, urcă pe scara puterii și pune mâna pe comoara statului“ - Vitelius izbucni în hohote, amuzat de propria-i replică. Valens se prefăcu a nu fi auzit. Se aplecă spre Vitellius cu aerul jucătorului care știe că va câștiga partida. — Dacă Galba a fost ales de soldații lui, de ce nu i-ai pune și tu pe ai tăi să te aleagă imperator? Râsul îi îngheță lui Vitellius pe buze
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
va reînnoi consulatul în ziua respectivă. Ar trebui să jure credință împăratului lor, dar nu știu dacă o vor face. Soldații sunt nemulțumiți că nu au primit de la Galba răsplata promisă pentru că au înăbușit revolta lui Vindix, în Gallia. Se aplecă spre Vitellius, privindu-l drept în ochi. — Ascultă-mă, Aulus Vitellius. Fortuna își deschide brațele... N-o lăsa să-ți scape. Vei fi imperator. Cu un gest larg, se înfășură în mantia de blană, își dezveli dinții într-un zâmbet
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
principalis se aflau așa-numitele tabernacula ale tribunilor, printre corturile soldaților și cel al comandamentului Pretoriului, care semăna cu un mic templu. — Fratele meu - Valerius întinse mâna. În unul dintre tabernacula... E tribun. Și-l imagină pe Antonius Primus treaz, aplecat deasupra unei hărți, studiind liniile ce reprezentau granițele Imperiului, care în acea zonă erau amenințate mereu de incursiuni. Dinspre răsărit, alungate de cine știe ce populații sălbatice, înaintau triburile sarmaților, care jefuiau din fuga calului și nu știau ce înseamnă pacea, și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
mei trebuie să fie cât mai ușori cu putință. De acord - deodată, Mucrus își lăsă barba în pace și ridică mâna, făcându-i semn că poate pleca. Îi voi spune prefectului armelor să-ți dea tot ce-ți trebuie. Se aplecă repede deasupra hărților din fața sa. Imediat ce Antonius ieși din Pretoriu, Errius îi veni în întâmpinare. — Comandante, cohorta e pregătită; la fel și carele, cu tot ce ai cerut. — Trebuie să-ți cer să faci unele schimbări. Antonius își așeză mantaua
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tubicen, care îi răspunse cu o privire nerăbdătoare și slobozi semnalul caedere, tăiați! Signum manipularis se ridică spre cer, și în clipa aceea cei optzeci de soldați din fundul pâlniei puseră mâna pe scuturi. La semnalul lui Errius, signum-ul se aplecă în față, iar mâna argintie arătă direcția. — Soldați, sunt alături de voi! Errius se alătură centuriei. Linia de genieri dispăru repede în spate, fiecare fiind tras înapoi de balteus. Cei din fundul pâlniei înaintară imediat, înfruntând dușmanul. Ieșind din front, cei
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
vechile tradiții ale Romei, severe și drepte. Noi, războinicii lui Mithra, nu-l putem tolera pe Vitellius și atacul lui asupra inimii Imperiului. Trebuie să fim cu toții uniți și să ne supunem ordinelor împăratului de la Roma, zise Antonius în încheiere. — Apleacă-te. Lasă-mă să-ți văd chipul la lumina lămpii. Antonius se aplecă încruntat, neliniștit. — Ce vrei de la mine, pater? murmură, tulburat de privirea gravă a lui Valerius Mucrus. În cuvântul acela, pater, se ghicea respectul față de cel care ajunsese
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
putem tolera pe Vitellius și atacul lui asupra inimii Imperiului. Trebuie să fim cu toții uniți și să ne supunem ordinelor împăratului de la Roma, zise Antonius în încheiere. — Apleacă-te. Lasă-mă să-ți văd chipul la lumina lămpii. Antonius se aplecă încruntat, neliniștit. — Ce vrei de la mine, pater? murmură, tulburat de privirea gravă a lui Valerius Mucrus. În cuvântul acela, pater, se ghicea respectul față de cel care ajunsese la gradul cel mai înalt de inițiere în cultul lui Mithra și era
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
se găsea un altar asemănător unui bazin mare, acoperit cu o pânză albă. În partea din față se vedea un mic canal săpat în podea, ce străbătea templul în lungime, ajungând în mijlocul lui, unde era un grătar metalic. Errius se aplecă să privească dincolo de grătarul acela, în camera săpată sub templu. Liniște. Miros de pământ reavăn. Frig. Prin orificiile măștii, Errius putea privi doar în față. Înălță capul să privească bolta albastră a templului, pe care străluceau constelațiile. O recunoscu pe
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Morții, încadrat de părul blond. Orbitele goale, țeasta, dinții ce clănțăneau - nu avea să uite niciodată sunetul acela. Era întruchiparea groazei. Începu să lovească orbește, împlântând pumnalul în trupul femeii; sângele desena flori roșii pe mantia imaculată, iar Vitellius se apleca deasupra ei s-o înjunghie din nou, în timp ce vântul se preschimba în furtună. Un lup îi sări deodată în spate. Vitellius căzu, rostogolindu-se departe de trupul femeii. Se ridică și-și luă pumnalul, să se apere de lup, însă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
femeii. Se ridică și-și luă pumnalul, să se apere de lup, însă acesta nu-l atacă. Se îndepărtase deja și dispăru repede printre copaci. Gâfâind, fără să se uite la femeia însângerată ce zăcea la rădăcina frasinului, Vitellius se aplecă și, continuând să strângă într-o mână pumnalul, luă o prăjitură cu miere și susan, pe care o văzu pe malul pârâului, în zăpadă. Vârî prăjitura în gură, trecu apa dintr-un salt și o porni șchiopătând prin pădure, spre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Valerius coborî de pe cal în liniștea aceea ireală, în care se auzea doar susurul unui pârâu. Iat-o pe Velunda, la rădăcina frasinului ei. Era căzută la pământ, cu veșmântul alb plin de sânge. Valerius îngenunche lângă ea și se aplecă deasupra chipului ei iubit, chip de copilă și de vrăjitoare, pe care se așternea paloarea morții. — Velunda... Glasul i se frânse. Nu îndrăzni să-i atingă trupul. Moartea se apropia, îi dădea târcoale, cu neputință de oprit; era Moartea înveșmântată
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
trăiești. Chipul i se contractă. — Iată-mă. Privi undeva în spatele lui Valerius; acesta se întoarse dintr-odată. Trei călăreți cu mantii negre și trei femei înveșmântate în alb se apropiau de frasin. Împreună cu ei venea Ausper. — Nu! strigă Valerius. Se aplecă deasupra trupului Velundei, vrând să-l apere, pentru ca nimeni să n-o poată lua. — Nu! Simți că ea se înfiora. O mică tresărire și Velunda se desprinse din îmbrățișarea lui, părăsindu-l. Când trecu pârâul, amuleta pe care o purta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
Nimeni nu răspunse. Soldații îl duseră pe Valerius lângă un copac și-l lăsară acolo, fără să-l lege. — Luați trupul preotesei și înveliți-l într-o mantie. Ceremonia funerară va fi solemnă. Nimeni nu scotea un cuvânt. Soldații se aplecară pe rând s-o privească pe Velunda. Nici unul nu se atinse de ea. — Ce faceți? tună Vitellius. N-ați auzit porunca mea? Legați-l pe ucigaș și luați leșul. Nimeni nu se mișcă. Vitellius se apropie mânios de Valerius, îl
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
că Valerius Galul era acuzat de uciderea ei. Îi aduseră un vas cu jăratic, să nu-i fie frig, niște paie, ca să nu doarmă pe piatră, și mâncare, să-și astâmpere foamea. Valerius nu se mișca deloc. Un centurion se aplecă deasupra lui și îl atinse, temându-se să nu fie mort. Tresărirea cu care Valerius îl respinse îl liniști pe soldat. Ieși din celulă, anunțându-i pe cei care se adunaseră în fața închisorii că medicul trăia. Părea căzut într-o
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
sclavul surdo-mut care știa totul despre vinuri și despre obiceiurile tainice ale lui Vitellius. Soldații sunt agitați - Allius Cerpicus împinse deoparte tava pe care i-o întindea Listarius. Nu cred că medicul a înjunghiat-o pe preoteasa batavilor. Oare lupul aplecat deasupra mielului nu are nimic de-a face cu moartea acestuia? surâse Vitellius, apoi își șterse sosul care îi picura pe bărbie și-și linse degetele. — Medicul nu avea nici un motiv s-o ucidă pe vrăjitoare. Mi s-a spus
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
batavii. După cum știi, în rândul batavilor femeile se bucură de un mare respect, mai ales preotesele. Faima Velundei era mare, dar mare e și faima medicului. Mulți soldați au fost vindecați de el și îl respectă. Vitellius se ridică. Se aplecă să vomite în vasul pe care i-l întindea sclavul, apoi bău din cupa pe care acesta i-o puse în mână. Își clăti gura, scuipă, apoi se trânti pe tricliniu cu un oftat. Luă un picior de miel și
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
avea de suferit. — E adevărat. Aș putea da dovadă de clemență... — Clemență?! Femeia ucisă e preoteasă, nu una oarecare. Ce-ar spune batavii dacă ai da dovadă de clemență față de cei pe care îi consideri vinovați? 17 Un bărbat se aplecă deasupra lui Valerius, care stătea întins pe pardoseală. Prin ferestruică pătrundea un fir de lumină. — Valerius, șopti bărbatul, sunt eu, Maktor. Valerius nu se mișcă. Își acoperea chipul cu brațele. Bărbatul îi vorbi la ureche: — Îți amintești? Ultima oară când
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
singuri în colibă. — Cine a fost? — Tu ai dezvălui o taină? — Eu îți știu taina - ochiul drept al lui Julius scăpăra mânios. Știu că a fost Vitellius. Lurr intră în colibă și se întinse la picioarele lui Julius. Regele se aplecă să-l mângâie. — Vitellius a fost, repetă. Cu un gest furios, își smulse bucata de pânză care îi acoperea ochiul stâng. Îl privea fix pe Valerius cu ochiul sănătos; celălalt, orb, era brăzdat de o cicatrice. Julius Civilis era mândru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
ar fi gândit cu bucurie la zilele și nopțile petrecute împreună? „Dacă te gândești cu durere la morții pe care i-ai iubit, îi îndepărtezi de inima ta“, se gândi. Proculus, marele maestru, încercase să-l învețe și asta. Se aplecă deasupra apei, să-și clătească fața. Se gândi recunoscător la cuvintele de iubire pe care Velunda i le șoptise de atâtea ori. În clipa aceea, îi văzu chipul oglindit în apa fântânii. Zâmbea. Înmărmurit, Valerius nu îndrăzni să se miște
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
alimentelor crește tot mai mult... Poporul roman e în pragul războiului și va suferi de foame din pricina lui Otho al tău! încheie, aruncându-i lui Antonius o privire plină de dispreț. — Cu mine, poporul Romei nu va suferi de foame. Aplecat deasupra unui vas cu ficat și măsline, Vitellius privi în sus spre Antonius. — Tot vrei să mă convingi să las Roma și Imperiul pe mâna lui Otho? Antonius se strădui să răspundă calm. Vorbi îndelung, încercând să-i aducă lui
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
tânăr cu părul negru și un bărbat corpolent, cu fața roșie, care îi oferi niște peștișori prăjiți. Valerius clătină din cap, asurzit de strigătele pariorilor, și căută din priviri pulvinar-ul. Îl văzu - nu era departe. Îl recunoscu pe Vitellius. Era aplecat deasupra vasului cu mâncare, dar își ridicase ochii spre Antonius, care stătea în fața lui, la celălalt capăt al mesei. Valerius își cunoștea bine fratele; după felul cum își ținea capul plecat, își dădu seama că era furios. Își dori ca
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
inimă. Sângele țâșni și începu să i se prelingă pe piept. Viața i se scurgea din trup. Skorpius se dădu deoparte, împleticindu-se. Salix rămase drept preț de o clipă, în care păru că lumea întreagă încremenise. Apoi, încet, se aplecă în față. Deodată, căzu cu fața în nisip. Acum zăcea în propriu-i sânge. Moartea îi adusese libertatea pe care viața i-o refuzase. 22 Vitellius nu-l observă pe bărbatul care înainta prin mulțime, stârnind un cor de înjurături
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
E puterea care va duce corbii aceia spre apus... Știi bine ce reprezintă un astfel de semn. Antonius gâfâia, încercând să-și stăpânească furia. — Vreau ca fratele tău să moară, răspunse Vitellius cu glas înfundat. Bărbatul cu păr alb se aplecă spre el, arătând spre cer. Vitellius privi în sus. Cei trei corbi se îndreptau spre apus. Îi văzu trecând, negri, prin dreptul soarelui. Își întoarse privirea; era un semn nefast. În spatele lui Antonius îl văzu pe Ausper. Prezicătorul clipea des
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
-
instalat tabăra și a reușit să cucerească orașul. Locuitorii nu au opus rezistență. Obiectivul lui era să cucerească Placentia, aflată pe malul de miazăzi, unde Via Postumia se unește cu Via Emilia, de-a lungul căreia mergea Otho. Antonius se aplecă deasupra hărții. — Luând Placentia, Caecina vrea să se strecoare între armatele împăratului nostru, care vine dinspre Roma, și armatele aliate care vin din Illiria, dinspre răsărit. Toate teritoriile dintre malul de miazănoapte al Padului și Alpes sunt în mâna vitellienilor
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]