5,936 matches
-
Supraviețuiesc într-o creșă de adulți care cultivă himere. Uneori am impresia că sunt un personaj cu o viață încropită din mii de iluzii cumpărate în rate. Aș vrea să fiu chiar și un cimitir ambulant al iluziilor, al amintirilor urâte, dar nu pot. Poate că a trăi înseamnă și asumarea amintirilor nenorocite, a iluziilor. Credeam că există doar o judecată de apoi, clasică, de după moarte. Există însă și o judecată a tribunalului nostru interior, care ne obligă să dăm seamă
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
după care întreba scurt: "Înțeles?" Nu răspundea nimeni. Când, într-un târziu, începeau să cânte ceva despre o înălțare la cer, unele negrese erau asediate de tuse, pe altele le apuca strănutul, moment în care domnul în negru zicea ceva urât, urmat imediat de o cruce, de o întoarcere cu fața către altar, și de un iartă-mă, Doamne. Orice melodie era cântată mereu altfel, iar eu, în marea mea nedumerire, îmi schimonoseam fața, a mirare, în fel și chip. La
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
sunt foarte mari. La școală, când ne-au fost solicitate exemple negative din viața cotidiană, de care, ne-a zis doamna, trebuie să ne ferim ca de Ucigă-l Toaca, eu am prezentat cele două secvențe americănești din sportul acela urât, fiind apreciat ca de obicei: "Nu degeaba îți zice lumea micul depravat! Depravat o să rămâi toată viața!" Eu, care tot nu ajunsesem să mă înfrupt din înțelepciunea dicționarelor, mi-am zis, observând ieșirea pasională a doamnei, că depravarea asta are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
am și ce vreau să ajung atunci când voi fi mare!" Răspundeam însă mereu: "Nu vreau să ajung cerșetor!" În rest, orice... Lumea râdea în hohote, atunci când auzea răspunsul, dar mie îmi dădeau lacrimile, când vedeam cerșetori. Visele mele cele mai urâte erau acelea în care jucam roluri de cerșetor. Mă trezeam plângând. Îmi plângeam de milă. Spaima aceasta m-a dus către parale. Aveam mereu "banii mei". Nu plăteam niciodată biletul de tramvai, autobuz sau troleibuz. Băi, țâcă, biletul!... Eu nimic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1577_a_2875]
-
Undeva În perimetrul sumbru zăcea orașul străvechi, ca un giuvaier faimos, atrăgând prea multe priviri, prea multe discuții, prea mult trafic. Apoi prin pânza de abur se Întrezări o Încâlceală de ogoare, monotonia fiind uneori Întreruptă de vile Înalte și urâte, cu fațadele În toate direcțiile, decorate cu olane colorate, care acum absorbeau Înserarea. Scânteile de la trenul expres deveniră vizibile ca niște hoarde de insecte stacojii atrase În aer de Întunericul nopții. Cădeau și mocneau pe lângă șine, atingeau frunze, tulpinițe, rămurele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
ai fi putut crede că soarele era expresia a ceva ce iubea oamenii și suferea pentru ei. Ființe omenești pluteau ca peștii În apa aurie, scăpați de legile gravitației, zburând fără aripi, fără propulsie, Într-un acvariu de sticlă. Fețe urâte și trupuri diforme erau transfigurate, dacă nu În frumusețe, cel puțin În forme grotești, croite c-o batjocoritoare afecțiune. Se ridicau și cădeau, murmurau și visau pe mareea aceea aurie. Nu erau prizonieri, pentru că, la ora revărsatului de zori, nu
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
Îi permite unui bărbat s-o ducă În dormitor, câtă vreme se Întoarce la mine? Dar ultima concluzie o făcu să tresară de o durere mentală, căci, se Întrebă ea, oare se va Întoarce vreodată Janet la o femeie Îndrăgostită urâtă și bătrână? Îi va povesti și lui despre mine, se gândi Mabel Warren, despre cei doi ani În care a trăit cu mine, despre momentele În care am fost fericite, despre scenele pe care le-am făcut eu, chiar despre
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
acoperiș. Privi În sus prin zăpada care cădea, un etaj, două etaje, trei etaje, și iată geamul luminat de la studioul lui Herr Kolber - patru etaje, iar silueta clădirii se pierdea În cerul cenușiu și Încărcat. Ar fi fost o cădere urâtă. — Der Kaffe mit Milch, spuse el. Amestecă gânditor În cafea. Josef Grünlich, omul destinului. Nu avusese nici o altă soluție, nu ezitase nici o clipă. O urmă de nemulțumire Îi umbri trăsăturile când se gândi: Dar nu o pot spune nimănui. Ar
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2000_a_3325]
-
există câte opt subdiviziuni, care formează, la un loc, cele treizeci și două de puncte de bază ale Hârtii de Stele. Îi arăta antebrațul. Ai luat vreodată seama la tatuajele mele? Sunt superbe! exclama băiatul. Faptul că sunt frumoase sau urâte nu are nici o importanță pentru un navigator. Important este să fie utile, iar pentru mine sunt. Dacă formez un cerc cu brațele, atingându-mi vârfurile degetelor exact în dreptul Crucii Sudului, cotul meu stâng îmi va indica estul, cotul drept, vestul
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1880_a_3205]
-
de definit și coborî prost dispus pe terasa ce servea drept sală de mese în zilele fără ploaie. Părintele Carlos îl aștepta și amândoi blestemară ouăle prăjite în ceva ce părea ulei de motor, orezul nedecorticat și aproape nefiert, carnea urât mirositoare, făcută scrum, și o cafea în care trebuie că se spălaseră pe picioare toți metișii din Santa Marta. Ce loc de căcat! Jurasem să nu mai pun piciorul vreodată în locul ăsta. — Liniștește-te, fiule. Liniștește-te. Mâine o să aranjez
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2109_a_3434]
-
insistențe telefonul sună la specialist și Gabi aude vorbele puțin repezite, parcă panicate. Ce a zis? se roagă Gabi. Nu primește răspuns, dar i se întinde telefonul. Ca un condamnat la moarte ascultă și nu înțelege. Ca într-un vis urît, necontrolabil, aude "transaminaza 900" sau poate 800, sau poate 500, nu a înțeles prea bine. Dă telefonul posesorului de drept și se pleoștește de tot. Ceilalți au luat poziția celor care participă la funeralii. Mecanic, Gabi sună la doctorul Balan
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
o senzație de vomă. Și cum s-a terminat cu motanul? Eu am reușit să-i prind coada și Gheorghiță (hopa!) îl înțăncușa cu țepușa. Ce miorlăit de diavol scotea! Mă uit la cele două zbîrcituri umane. Baba era mai urîtă și mai antipatică decît Satana. Rînjea cu satisfacție cînd povestea chestia cu țepușa. Gheorghe aproba și oferea noi amănunte. Și? La o zvîcnitură s-a desprins o scîndură și a țîșnit ca din praștie. Răsuflu ușurat. Deci, cei doi ciocli
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
mexicanul. Mai frumoasă. Chiar, de ce nu? Monica reapare cu noua ploșniță. Radiază și chiar este frumoasă. Un cîntăreț anunță glumeț: Atenție, ploșnița este vie. Chiar? se apropie Ramona. Fufa dracului, o întîmpină Monica cu un fulger de răutate. Ce suflete urîte, comentează un filosof bătrîn, imun la frumusețe. CAPITOLUL IV Taina eternității S-a însurat Costică Nu aduce anul ce aduce ceasul. Adîncă și adevărată înțelepciune populară, simțită pînă în măduva oaselor de Ciornei Costică, om de afaceri în expansiune. Costică
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1511_a_2809]
-
pavăză În fața controalelor // Voi care nu vă puteți măcina / stăruind În succese / care puteți vorbi numai / fără să vă oțeliți repetînd, repetînd; // Voi cei mai fini la gust / Nimiciți de falsa cunoaștere, / Voi care-ați fi putut ști de la Început, / Urîți, izolați, bănuiți: Luați aminte: Am rezistat furtunii // Mi-am Înfrînt exilul...“ Oare un conducător, un despot luminat, repetînd noaptea În veghea dinaintea somnului aceste cuvinte, fi-va În stare să-și convoace a doua zi parlamentul pentru a-i numi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
de la hîrtie igienică la insecticidele de import din U.R.S.S. Cum am trecut prin viață fără să cunosc lumea? Cum de nu am trăit niciodată ca lumea? Merită oare să regret acest lucru? Îmi vine brusc În minte povestea rățuștii urîte. Simt ciocul de lemn al mamei uriașe, nesimțitoare, teribilă În rigoarea rotirilor ei concentrice, izbindu-mă la intervale egale cu o precizie de metronom În moalele capului. Dar, de undeva dintre trestii, cele treizeci de foueteuri ale Odettei-Odylle, tutu-urile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
numai refractară, dar chiar agresivă - față de mine, normal. De ce oare? Refuz să cred că este o problemă de formă, nici măcar de conviețuire În imediat, nici de renume... și iar mă Întorc, - nu pot scăpa de „lupta de clasă“ - la lebăda urîtă. Dar mă Înșel. Răspunsul cel mai bun l-am aflat În urma unei discuții pe care am avut-o ieri după masă cu asistenta Geta care m-a invitat să bem o cafea naturală la oficiu. Transcriu aici mărturisirea pe care
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
de rătăcire cîinele se Întoarce la vărsătura lui și porcul scăldat se tăvălește În mocirlă) — Extraordinare poze! Marcelică În chip de Lollobrigida. — Ești genial mon cher Machiavelli! — Vreau și eu, vreau și eu — Să trăiască Wanda! — Menestrehîc cicinee femeia astahîc urîtă? Nu-s eu, nu, nu, hîc, nu eu țde ce sînt toate numai bastonașe și cercuri baccili și coci piciorușe și găurele ca apofiza incertă a lui Atlas pătrunzînd impetuos În orificiul occipital ațîțată Împerechere pat nupțial al globului nostru
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
să accept În intimitatea mea aceste lucruri oribile care Îmi trezesc repulsie și să mi le cumpăr ca și cum le-aș dori la fel cum fac cu sandalele cu furourile cu farfuriile cu tapetele cu emisiunile de televiziune cu noile construcții urîte și lipsite de imaginație după chipul și asemănarea cuiva atît de diferit de mine pînă și propria mea limbă vorbită de el Îmi devine străină și eu trebuie să mă Îmbrac În fiecare dimineață și să exclam În oglindă: rochiile
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
țigan să-i fi adus multe necazuri. Îmi Închipui că nici nu și-a terminat bine facultatea și naiv cum e prima femeie care i-a ieșit În cale a și pus mîna pe el. Cred că are o nevastă urîtă și mai În vîrstă - femeile astea au foarte mult tact - Îl lasă să creadă că el comandă, dar de fapt ea conduce. Poate că el, chiar dacă nu recunoaște, simte nevoia să fie condus. Îi face bine să știe că are
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
ca apa curgînd de-a valma În circumvoluțiile mele. Penibile aceste recunoașteri În mizeria cărora Încă mai tresare vanitatea. CÎnd mă aflu În locuri unde știu că nu mă vede nimeni sau cînd sînt singură acasă, mă surprind făcînd gesturi urîte; simt atunci o poftă grozavă să Încerc tot ceea ce mi s-a interzis În copilărie. De pildă umblu cu picioarele goale, Înjur, Îmi șterg mîinile de capot, mă scarpin, ling farfuriile, rod resturile de salam de pe coajă. Am un soi
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
că nimic pă lumea asta nu are un gust dulce ca aerul. țacum trebuie să. spun ceva s-o compătimesc, să-mi forțez și cîteva lacrimi uneori reușesc destul de bine, dar de ce vreau cu orice preț să mă fac mai urîtă În proprii mei ochi decît sînt Îmi e rușine că povestea doamnei Oprișan m-a emoționat cu adevărat oare În ce lume am ajuns să trăim dacă ne jenăm să fim buni?) Doamne, prin ce-ați trecut. Cred că a
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
În oglindă este etalonul meu de măsură pentru tot antropomorfismul cu care mă Înconjur. Nu oglinda minte, ochiul exclusivist, reglat numai la impulsurile luminoase ale contururilor mele. Dar altui ochi, reglat la alte coordonate estetice, cum mă arăt eu? Ce urîta trebuie să fiu. Mi se face rușine de momentele În care mă mișc ca o femeie frumoasă, nesesizîndu-mi ridicolul. Cred că În clipa asta am descoperit secretul atracției dintre oameni - acele misterioase simpatii și antipatii pe care În adolescență le
[Corola-publishinghouse/Imaginative/2081_a_3406]
-
insoliți de Dr. Victor Helstrom. Cartea părea veche de șaizeci, poate optzeci de ani. Un volum cartonat cu o supracopertă șifonată, ruptă și ștearsă, pe care se zărea un desen de modă veche, în tuș, care înfățișa un pește foarte urât. Într-o străfulgerare, mi-am amintit cartea trimisă de domnul Nimeni și scârbosul, sinuosul luxofag ascuns în ea. Aproape c-am aruncat Peștii insoliți de pe masă într-o tresărire de spaimă. Dar aceasta era camera Primului Eric Sanderson, iar aceasta
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1862_a_3187]
-
să cîștigi cozonacul. Vei spune cît cîntărește: patru funți și opt uncii și jumătate. — E greutatea exactă? — N-are importanță. Arthur Rowe se uita, dus pe gînduri, la mîna stîngă a doamnei Bellairs, Încremenită În raza de lumină: o mînă urîtă, pătrată, cu niște degete groase și boante, Încărcate cu inele de argint enorme, pline de pietre scumpe. De la cine primise instrucțiuni? Oare de la spiritele cu care era În legătură? Dar În cazul acesta, de ce-l alesese tocmai pe el ca să
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]
-
amintirile lui de adult. Tablourile de pe pereți aparțineau doamnei Purvis: o acuarelă stridentă, Înfățișînd Golful Neapole În asfințit, cîteva gravuri În metal și o fotografie a răposatului domn Purvis, Îmbrăcat Într-o uniformă demodată, cum se purta În 1914. Fotoliul urît, masa acoperită cu un postav gros și ghiveciul cu ferigi din fereastră erau de asemenea proprietatea doamnei Purvis, iar aparatul de radio era luat cu chirie. Numai pachetul cu țigări de pe consola căminului, ca și peria de dinți și ustensilele
[Corola-publishinghouse/Imaginative/1985_a_3310]