KorAP: Find »[drukola/base=apleca & drukola/pos=verb]« with Poliqarp

<1 ...213 214 215 ...443 >

11,066 matches

Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389

unuia care și-a ucis primul născut ca să moștenească averea lăsată de mama lui? Se îndreptă spre ieșire. — Voi porunci să se pregătească cina. Nu vedeți că soarele e aproape de asfințit? 24 Antonius nu putu să doarmă. Când Titus se aplecă deasupra lui, chemându-l în șoaptă, întredeschise ochii. — Sunt treaz. Se ridică. — Pleci acum? Se așezară în grădină, la masa de sub copaci. Pe cer sclipeau ultimele stele. O briză ușoară adia dinspre mare, aducând miros de apă sărată și de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
cu atâția începători? Cum vrei să intru curajos în arenă, dacă nici măcar nu știu să țin scutul? — Unde vrei să ajungi, Valerius? Manteus scruta neîncrezător și curios chipul plin de vânătăi al lui Valerius. — Ce vrei să spui? Valerius se aplecă spre lanist și vorbi cu glas scăzut: — Spune-i spionului din spatele draperiei să plece și-ți voi vorbi deschis. După câteva minute, Manteus și Valerius coborau în grădina lanistului, plină de copaci în floare. — Spune, zise Manteus, așezându-se pe

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
îndepărtase de cei doi, când rețiarul îl lovi cu tridentul pe secutor în tibia dreaptă. Se auzi un strigăt de surpriză și de durere, întrerupt de a doua lovitură, în coif. Capul începătorului se dădu brusc pe spate, apoi se aplecă în față. Secutor-ul se clătină câteva clipe, dar o nouă lovitură în tibie îl făcu să se prăbușească. Urlând de durere, încercă să se apere cu scutul. Adversarul se apropie și începu să-i înțepe cu tridentul gleznele și brațele

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
arena pentru antrenamente. Se opri în dreptul unui par înfipt în pământ, pe care erau agățate câteva ținte de paie și alte obiecte de lemn și de fier. — Ăsta e parul antirețiar, care servește pentru antrenamentul de bază al secutor-ilor. Se aplecă și trasă pe pământ un cerc. Ăsta e punctul de plecare al exercițiului. Între punctul ăsta și țintele agățate pe par e un mic culoar, pe care trebuie să-l parcurgi... vezi? E un soi de galerie... Proculus arătă spre

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mari. — De ce trebuie să mă las în jos? întrebă Valerius arătând spre scutul de antrenament, concav, îngust și înalt, care-i ajungea până aproape de talie. Voi purta coif, iar piciorul drept îmi va fi acoperit de jambieră... Cum să mă aplec, cu un asemenea scut? Proculus ridică scutul. — Un secutor luptă cu un rețiar, după cum știi. Rețiarul are tridentul, care e o armă lungă și puternică, pentru că e mânuită cu ambele brațe. Deși ești apărat de coif, de scut și de

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
încât, atunci când maestrul îl înălța, capătul în formă de T se îndrepta în jos, iar când îl cobora, capătul se îndrepta în sus. — Ridică-te și ia-ți scutul. După o clipă, Valerius intra în galerie și trecea pe sub furcă, aplecându-se. Proculus ridică bățul, și capătul în formă de T lovi partea inferioară a scutului, pe care Valerius nu apucase să-l încline pentru a evita lovitura. Capătul în formă de T i se strecură printre picioare, făcându-l să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
drept, care îl sigilează ermetic pe gladiator înăuntrul scutului. — Un țipar ascuns între pietre... — Acum uită-te la trac. Are un scut mic, pătrat și concav, pentru că trebuie să îndoaie mult genunchii ca să se învârtă în jurul adversarului. Vezi că se apleacă atât de tare, încât jambierele, care îi ajung dincolo de genunchi, ating mica parmula pătrată? Vezi cum sare în lături, încercând să lovească spatele adversarului? Pare un vultur care zboară în jurul prăzii și-și vâră ciocul prin crăpăturile unei vizuini. De

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Augusta când l-a ucis pe Salix. Marcus îl privi. Nu l-a ucis pe Salix. Pur și simplu a învins. Eram și eu acolo, zise, continuând să-și treacă degetele prin ochiurile plasei. Am câștigat lupta dinainte... Valerius se aplecă brusc, privind chipul lui Marcus. — Deci tu erai! exclamă pierdut. Nu te-am recunoscut. Te-am văzut cum... cum îl ucideai... Cum îl chema pe adversarul tău... Rubrus? Marcus strânse din dinți. — Da, așa îl chema. Era cel mai bun

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
o bucată de piele cu ținte metalice, care avea să-l protejeze de loviturile în abdomen, mai ales de cele care aveau ca țintă splina și ficatul. Flamma termină înaintea lui Valerius, pentru că nu avea nici coif, nici jambiere. Se aplecă deasupra plasei, verificând cele două sute de noduri ale acesteia. Valerius luă coiful greu, din fier și bronz, mult mai gros decât la alte categorii de gladiatori, ca să poată rezista loviturilor violente ale tridentului. Depărtă cele două jumătăți atât cât să

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
albastre pe fond ocru, bărbatul intră pe un coridor luminat de flacăra tremurătoare a torțelor, atât de lung încât părea că nu se mai sfârșește. Se opri în fața unui zid și dispăru, de parcă ar fi intrat în pământ. Valerius se aplecă și îl văzu coborând pe o scară abruptă ce ducea sub pământ. — E drumul fără întoarcere, se auzi glasul batjocoritor al lui Flamma. Pe aici intră gladiatorii, dar nici unul nu urcă treptele acelea la întoarcerea din arenă. Cei morți ies

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
mușchii spatelui, ca să nu cadă. Făcu un pas în spate, eliberându-se. Încerca să nu se gândească la durerea aceea cumplită. Imediat veni o altă lovitură, tot în cap, dar din lateral. Fu atât de puternică, încât trebui să se aplece mult spre dreapta, cu picioarele depărtate, ca să nu cadă. Flamma ridică tridentul și începu să râdă, sigur de victorie. Valerius simți cum îl cuprinde furia. Se năpusti în față, dar imediat rețiarul făcu un salt și ajunse în stânga lui, prefăcându

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
în picioare, cuprins de admirație. Toți începură să strige: Missus, missus! — Am scăpat, murmură Flamma, aruncându-i o privire batjocoritoare lui Valerius. Idiotule, am scăpat, vezi? Valerius nu răspunse. Se întoarse spre pulvinar. Prin fantele coifului îl văzu pe Vitellius aplecându-se peste balustradă și întinzând mâna, cu degetul mare îndreptat în față. Moartea. Vitellius cerea moartea lui Flamma. Voia să vadă sângele udând nisipul arenei, sacrificiu indispensabil pentru a obține bunăvoința și protecția zeului Marte. — Ucide-l! Glasul împăratului răsună

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
vede pe zeul războiului, mânios că sacrificiul nu fusese înfăptuit. La sfârșit, când Valerius își scosese coiful și strigase numele acela, își amintise deodată cuvintele preotesei - „Orpheus...“ Bău, încercând să-și liniștească bătăile inimii. „Orpheus“, se gândi îngrozit. Listarius se aplecă și-i șopti la ureche: — Orpheus... Ai văzut cum l-a învins pe Flamma? De astăzi, el va fi cel mai bun gladiator, după Skorpius al tău. Adu-ți aminte ce a spus preoteasa... Ce știi tu despre asta? șuieră

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
acum. Antonius se așezase pe iarbă. Privi în jur furios. — N-o să mor acum, când suntem pe punctul de a ne ridica împotriva lui Vitellius. Nu mi-e teamă de moarte, dar acum vreau să trăiesc! Titus și Errius se aplecară deasupra centurionilor uciși. În liniștea pădurii răsunară strigătele lor de durere. — Au luptat pentru dreptate. Au luptat împotriva răului. Au trăit așa cum ne cere zeul nostru, se auzi glasul grav al lui Antonius. Îi așteaptă viața veșnică. Potrivit obiceiului, Titus

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
capul pe brațe. Socrates zăcea cu fața în sus, cu intestinele revărsate în nisip, și privea cerul fără să-l vadă. Se uită din nou la Flamma. „Nu-l ucide“, se gândi. — Ucide! Jugula! urla mulțimea. — Ucide-l! - Vitellius se aplecă peste balustrada pulvinar-ului. Ucide-l! Flamma îngenunche, privind nisipul. — Nu ucid, răsună glasul lui Valerius. Se întoarse cu spatele și străbătu arena obosit, amețit de strigătele mulțimii, care îi aclama pe el și pe împărat, confundând învingătorii cu învinșii. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
îi aclama pe el și pe împărat, confundând învingătorii cu învinșii. În pulvinar, Vitellius și cei din jurul său rămăseseră tăcuți. Nimeni nu îndrăznea să spună ceva, nici măcar Flavius Sabinus. Allius Cerpicus, comandantul pretorienilor, își croi drum spre balustradă și se aplecă spre urechea lui Vitellius. — Iartă-mă, Vitellius. Acum vin de la palat. Am vorbit cu unul dintre mesagerii noștri, care a venit de la Cremona. Nu-i un moment potrivit. Vitellius încercă să-l îndepărteze cu cotul, dar pretorianul se aplecă din

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
se aplecă spre urechea lui Vitellius. — Iartă-mă, Vitellius. Acum vin de la palat. Am vorbit cu unul dintre mesagerii noștri, care a venit de la Cremona. Nu-i un moment potrivit. Vitellius încercă să-l îndepărteze cu cotul, dar pretorianul se aplecă din nou spre el. — E o știre gravă. Armata lui Antonius Primus a învins la Bedriacum. A fost un masacru. Vitellius nu răspunse. Își trecea degetele prin părul băiețelului său, care dormea pe genunchii lui. M-ai auzit, împărate? Nu

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
abia vizibil pe cerul după-amiezii de octombrie, discul diafan al lunii în descreștere. 38 — Luna... Luna ne-a ajutat să învingem, zise Antonius cu glas stins. În cortul comandanților din tabăra flaviană, generalul armatei răzvrătiților era pe moarte. Titus se apleca din când în când spre el, cercetând la lumina lămpii plasturele de pe umărul drept. Deși rana făcută de ucigașii tocmiți de Vitellius fusese cauterizată, se redeschisese și se infectase. — Lachesis e pe moarte, șopti Titus. Errius Sartorius, care tocmai intrase

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
când în când spre el, cercetând la lumina lămpii plasturele de pe umărul drept. Deși rana făcută de ucigașii tocmiți de Vitellius fusese cauterizată, se redeschisese și se infectase. — Lachesis e pe moarte, șopti Titus. Errius Sartorius, care tocmai intrase, se aplecă îngrijorat deasupra lui Antonius, temându-se că va vedea semnele morții pe chipul celui care în doar o lună, din Pannonia până la Cremona, obținuse victorie după victorie, ultima fiind cea de la Bedriacum, în care augurii văzuseră începutul căderii lui Vitellius

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
un servitor care ducea un sac mare. — Proculus! Errius Sartorius sări în picioare și veni în întâmpinarea maestrului. — Proculus... Moare, zise, arătând spre Antonius. Uită-te la el... Moare... — De ce crezi că am venit tocmai de la Pietas Iulia? Proculus se aplecă deasupra lui Antonius. — Da... Da... Îi pipăi mâinile și încheieturile, îi descheie haina și-i puse o mână pe piept. — Da..., zise din nou. Cu multă îndemânare, desfăcu bandajul, în timp ce servitorul deschidea sacul. Proculus examină multă vreme rana, apoi se

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
Nu înțeleg, spuse Antonius privind în jur. Pe noi patru ne unește pactul sacru al zeului nostru, care e un exemplu de forță bărbătească și de eroism... Deodată izbucni: — Nici unul dintre voi nu are curaj să vorbească? — Cremona, zise Titus, aplecându-se spre el. Tu erai pe moarte, iar soldații tăi... Soldații mei? îl întrerupse Antonius furios. Cei pe care îi numești soldații mei ți-au fost tovarăși de arme... Au fost cei mai credincioși aliați în acest război... Ei sunt

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
lupte ce avuseseră loc în ultima vreme, stârnind hohotele de râs ale publicului. Un rețiar aruncă plasa spre un secutor cu un coif uriaș, care-i făcea capul să pară mult mai mare decât trupul. În ultimul moment, secutor-ul se aplecă să-și lege șireturile de piele ale sandalelor, prefăcându-se că se ferește de plasă, care căzu peste arbitru. Hohotele mulțimii păreau să nu se mai sfârșească. Actorul rețiar își imobiliza adversarul și, în timp ce ridica mândru brațul pentru a-i

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
care Orpheus îl potolise cu sunetul lirei sale, iar Hercules îl îmblânzise și-l pusese în lanțuri. Se îndreptă hotărât spre centrul arenei, primit cu strigăte entuziaste. Îl văzu pe Listarius lângă Vitellius; de data asta, împăratul nu mai era aplecat deasupra farfuriei, ci privea fix spre cei doi gladiatori. „Se teme“, își spuse Valerius. Se opri la vreo trei pași de Skorpius și îi întâlni privirea. În sfârșit! rânji rețiarul. Inspiră adânc, fără să-și ia privirea de la Valerius. În

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
palid. — Ucide-l! strigă Vitellius. Mulțimea începu să strige la unison: — Missus! Toți repetau frenetic cuvântul acela: Missus! — Ești salvat, spuse Valerius. Se uită în jos, spre Skorpius, și îi întâlni privirea disperată, teribilă. — Ucide-l! strigă din nou Vitellius, aplecându-se peste balustradă. Ți-am spus să-l ucizi! Ucide-l pe Skorpius! Nu-l ucid, strigă Valerius. Eu nu ucid, știi doar, strigă din nou, cu o furie sălbatică. Cu un gest fulgerător, Skorpius smulse sica din mâna lui

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]
tatăl său, un spectru liniștit în cele din urmă, care ridică mâna în semn de salut înainte de a se risipi. Vitellius încerca să deschidă un cufăr bătut cu nestemate. — Ajută-mă! îi porunci lui Listarius. Băiatul deschise cufărul. Vitellius se aplecă deasupra lui și scoase dinăuntru o centură împodobită cu plăcuțe de aur. — Ajută-mă s-o pun, porunci cu glas răgușit. Și caută ceva de mâncare... Repede. Listarius petrecu centura în jurul șoldurilor grase ale lui Vitellius, pe care îl înfășură

[Corola-publishinghouse/Imaginative/2064_a_3389]