7,752 matches
-
Cobora către fluviul răcoros, sub ploaia măruntă. Asculta acel vuiet uriaș pe care-l auzea fără încetare de când sosise aici și despre care nu putea niciodată spune dacă vine dinspre pădure sau dinspre fluviu. Când ajunse pe mal, privi în depărtare către linia tremurată a mării, către miile de kilometri de ape pustii, către Africa și, dincolo de ea, către Europa, de unde venea el. - Domnule comandant, spuse el, din ce trăiesc oamenii aceștia? - Muncesc, când au unde. Suntem săraci. - Și ei sunt
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
m-am ridicat din nou la suprafață, m-am izbit cu capul de barcă. Am început să plutesc la întâmplare. Noaptea era întunecoasă, valurile mari, eu nu prea știam să înot, și îmi era și frică. Deodată am văzut în depărtare o lumină și am ghicit că acolo e turnul bisericii Domnului nostru Iisus Hristos, din Iguape. I-am făgăduit atunci Domnului Iisus că, dacă mă ajută să scap cu viață, o să car pe creștet în timpul procesiunii o piatră grea de
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
aceeași clipă, căzând una câte una în fluviu, ca și cum cerul și-ar fi picurat ultimele lumini. Aerul dens mirosea a fum și a apă. Se auzea vuietul foarte apropiat al pădurii uriașe și încremenite. Și dintr-o dată se înălțară în depărtare bătăi de tobă și cântece. La început surde, apoi deslușite, se apropiară din ce în ce mai mult, apoi amuțiră. Puțin după aceea se ivi o procesiune de tinere negreseâmbrăcate în rochii albe de mătase ieftină, cu talia foarte joasă. În urma lor mergea un
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
bărbați îmbrăcați în pijamale albe și un grup de muzicanți purtând triunghiuri și tobe mari și joase. Bucătarul spuse că trebuia să se țină după ei. Coliba la care ajunseră mergând de-a lungul malului, la câteva sute de metri depărtare de ultimele cocioabe, era mare, goală, relativ confortabilă, cu pereții tencuiți pe dinăuntru. Pe jos avea pământ, acoperișul, de stuf și trestie se sprijinea pe un stâlp central, iar zidurile erau lipsite de orice podoabă. În fund, pe un mic
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
să-și ia zborul, plesni de două ori din aripile prăfuite, se înălță cu câțiva centimetri deasupra acoperișului, și căzu la loc, adormind aproape de îndată. Inginerul coborî spre oraș. Piața principală era pustie, ca și străzile pe care venise. În depărtare și pe cele două maluri ale fluviului, o ceață joasă plutea deasupra pădurii. Căldura plutea vertical, și d'Arrast căută un loc cât de mic la umbră, spre a se adăposti. Văzu atunci sub streașina uneia dintre case un bărbat
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
bucătarul și ultimii muzicanți. După ei, în zgomot de pocnitori, porni și mulțimea, în timp ce avionul, scoțând un huruit asurzitor, se arătă iar deasupra ultimelor grupuri. D'Arrast nu-l scăpa din ochi pe bucătar, care abia se mai deslușea în depărtare: i se păruse deodată că umerii mulatrului încep să se încovoaie. Dar de la acea distanță nu putea vedea prea bine. Judecătorul, șeful de poliție și d'Arrast porniră către primărie, pe străzile pustii, printre'prăvăliile închise și printre casele zăvorâte
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
lui se ivi din spate, îl strânse în brațe și bucătarul, plângând, i se lăsă cu totul în voie, înfrânt, cu capul răsturnat pe umărul acestuia. D'Arrast îl privea, neștiind ce să-i spună. Se întoarse și văzu în depărtare mulțimea, care striga întruna. Atunci smulse foaia de plută din mâinile celui care o ținea și se îndreptă către piatră. Le făcu semn celor din jur s-o ridice și o așeză pe cap, aproape fără sforțare. Ușor încovoiat sub
[Corola-publishinghouse/Imaginative/85083_a_85870]
-
un tren accelerat căruia i sa mai adăugat un vagon; fidel, conștiincios, primitor, poposește zilnic în aceleași gări, apoi își continuă drumul... Chiar dacă trage după el mai multe vagoane, an de an, inima i-a rămas aceeași; se aude până în depărtări, șuierând... De-a lungul anilor a auzit multe povești, a cărat atâtea bagaje, ziare, scrisori, a adunat între șinele lui drame și tristeți, la ferești, batiste fluturând doruri de acasă, excursii cu cântece și veselie, vacanțe la munte și la
Reflecţii by Vasilica Ilie () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91646_a_93227]
-
florentin și casa care adăpostea atâtea întâmplări de cutezanță și bucurie, îl reîntâlnește uneori și pe bătrânul de 500 de ani, Piero di Lorenzo, ucenicul lui Cosimo, nopțile de trudă și tortură, pecetea pe zidurile umede ale celulei, vulnerabilitatea secretă, depărtarea de semeni și de ea însăși. Dacă fiul ar exista sau dacă există cineva dornic să se considere fiul ei și dacă ar vrea s-o regăsească, s-o reimagineze ? Din fire rupte și pierdute. Ar începe ciudata experiență prin
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
lentă, exagerat de lentă, trenul gâfâie, încetinește, proiectându- mă înainte, mă clatin, întind brațul, să-i pun mâna pe umăr, odată cu puținele cuvinte pe care le ridic atât de greu. Are sufletul aspru, otrăvit, n-o pot atinge. Crește doar depărtarea, colțuroasă, grandioasă și rece. I-aș murmura, totuși, îndârjit, s-o trezesc, s-o înviu : eliberează-te și eliberează din strâmtoare pe cei care merită, reînnoiește zilele orfanului. Obrazul ei e galben, ca luna. Trenul e pustiu, tărâmul pe care
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
un observator ? La patru birouri distanță, ridică și Manole capul, conectat la bizareria jocului de la fereastră. Figura lui e moale, obosită. Fruntea transpirată, obrajii supți, ochii somnolenți, buzele arse. Privirea căzută, fără putere. Este rândul lui s-o privească, de la depărtare. Fraternizare ? În lumina egală a unei zile, neiertătoare, ca atâtea altele, chipul fumuriu al Verei devine de fildeș, patinat, de-o transparentă delicatețe. Amărăciunea învechită și dezgustul și-au pierdut asprimea, demonicul, convertite în fragilitate. Merită contemplat îndelung chipul pe
Cartea fiului by Norman Manea () [Corola-publishinghouse/Imaginative/597_a_1348]
-
drum de biserica nouă, strălucitoare. Din cerdacul cu stâlpi înfloriți, printre crengile nucilor sădiți în ziua nașterii lui, se vedea mormântul tatălui său, împodobit cu o cruce sură de piatră, pe care numele, săpat cu slove aurite, se deosebea din depărtare: Iosif Bologa. Casa avea încăperi multe, cu mobile vechi, severe, amestecate, și o curte mare, cu acareturi în fund, și mai încolo, o grădină ce mergea până la Someșul cu ape gălăgioase. Aceasta a fost, împreună cu câteva "table" de pământ roditor
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
altar, pe protopopul Groza zîmbindu-i cu blândețe și încurajîndu-l; pe urmă însă rămase numai crucea aurită, sus, parc-ar fi plutit în văzduh... Apoi, tocmai în clipa când se închina, la încheierea rugăciunii, se deschise deodată cerul și, într-o depărtare nesfârșită și totuși atât de aproape ca și cum ar fi fost chiar în sufletul lui, apăru o perdea de nourași albi, în mijlocul cărora strălucea fața lui Dumnezeu ca o lumină de aur, orbitoare, înfricoșătoare și în același timp mângâietoare ca o
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
e aproape sigur. Atunci de ce nu se bucură cum s-a bucurat când i-a venit ideea să zdrobească reflectorul?... În loc de răspuns, în suflet îi răsări deodată lumina albă pe care o gâtuise adineaori, strălucind ca un far într-o depărtare imensă. Și strălucirea i se părea când ca privirea lui Svoboda sub ștreang, când ca vedenia pe care a avut-o în copilărie, la biserică, în fața altarului, sfârșind rugăciunea către Dumnezeu... Lumina îi înăbuși întrebările și-i liniști inima ca și cum
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
de propria-i bănuială și zise cu o amărăciune sinceră: ― Omul care a suferit cât am suferit eu are dreptul să se ferească și de umbra lui, Apostole! ― Dar atunci eu, care am fost adus aici să-i ucid din depărtare, eu ce trebuie să sufăr? Nu te gândești, Constantine? strigă Bologa deodată, parcă i-ar fi plesnit inima. Apoi vorbi un sfert de oră, necurmat, cu o lăcomie înfricoșată. Se tângui și se revoltă, revărsîndu-și durerile și zbuciumul într-un
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
iarăși, parcă fără veste i s-ar fi mohorât sufletul. Dar împunsătura de ac se stinse ca o scânteie, lăsîndu-i în inimă un nou belșug de bucurie. Scoase capul pe fereastra compartimentului, grăbit, având siguranța că îl așteaptă cineva. Din depărtare descoperi cireșul bătrân care, în cinstea sosirii lui, se împodobise cu o minunată cunună de flori albe în locul coroanei de muguri plăpânzi de acum o lună... În gară pâlcuri de soldați se năpustiră asupra trenului ce pufăia și se smucea
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
vedenia spânzuraților pieri brusc, și în inima lui Apostol coborî o liniște mare. Privirile lui îmbrățișau munții, și văile, și cerul... Prin răpăiala motorului furios auzea limpede zumzetul frunzelor tinere de fag și clinchetul sec al acelor de brazi din depărtare. Verdele mohorât al pădurilor se îngîna într-o armonie caldă cu albastrul alburiu al văzduhului... 9 Automobilul opri scurt în fața unei ogrăzi largi, cu poarta deschisă. Bologa sări jos, așteptă două clipe pe plutonierul care spunea ceva șoferului, și intrară
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
minte, inima însă îi poruncea întruna: "Înainte!... Înainte!..." ca un comandant care nu îngăduie nici o șovăire. Îi lipăiau pașii pe uliță, parc-ar fi fost desculț, iar pintenii zăngăneau regulat, subțire și dulce, ca niște clopoței de argint într-o depărtare nehotărâtă. Întâi câteva siluete negre și două căruțe venind de pe front, la pas, cu răniți... Își iuțea mersul fără să-și dea seama, ca și cum ar fi vrut să ajungă undeva la oră fixă. Și era cald și toată căldura i
Pădurea spânzuraților by Liviu Rebreanu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295612_a_296941]
-
-i ascund pornirea pe care mi-o trezise în suflet, o forță inexplicabilă încerca să medieze acest dialog surd... In doar căteva clipe trăisem succesiv viețile tuturor bărbaților pe care îi iubisem: un marinar îmi adusese marea și oceanul din depărtări, un fiu de diplomat îmi dezvăluise mistere, un poet mă nemurise în volumul “Flori pentru Augusta”, un critic literar mă desfătase cu satisfacția creației, iar de la un șef al Serviciilor Secrete învățasem zilnic timp de 12 ani, legile iubirii platonice
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
și de necesar vieții ei...Altfel, cum să pleci de lậngă un asemenea om? Începusem să-l strig prin somn:Yoane! Yoane ! Și îi simțeam absența cu o precizie astrologică, parcă ceva din trupul meu ar fi lipsit. Absența și depărtarea nu însemnau nicidecum uitare, ci sporeau și mai mult dragostea noastră, neîmplinită încă.Cu cật mai lungi erau depărtările, cu atật dragostea mea devenea mai mare și, cu toate acestea, începusem să mă tem de dragoste mai mult decật de
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
somn:Yoane! Yoane ! Și îi simțeam absența cu o precizie astrologică, parcă ceva din trupul meu ar fi lipsit. Absența și depărtarea nu însemnau nicidecum uitare, ci sporeau și mai mult dragostea noastră, neîmplinită încă.Cu cật mai lungi erau depărtările, cu atật dragostea mea devenea mai mare și, cu toate acestea, începusem să mă tem de dragoste mai mult decật de moarte. După atậta abstinență, sậnii mei împietriseră, coapsele mele tremurau...Așteptarea clipei unice, a revederii, îmi dădea fiori.Toamna
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
de sub crucile străbunilor și legați de ei prin nevăzutele fibre ale veșniciei. - De unde sunt eu? Sunt de acolo, de peste munți și văi, dintre dealuri împădurite cu esențe tari de stejar și fag, din copilăria mea. - Ah! Mirosul fậnului cosit, profunzimea depărtărilor, răsăriturile și apusurile acelea unice și dangătul acela de clopot îmi umplu și acuma sufletul și mă fac vrednică să le apăr, să le înteleg și să le fac nepieritoare taina frumuseții. Eu vin din copilăria mea, iar Yon cu
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
de cuvinte și nu le găsesc locul și nu le găsesc timpul și nici sensul pentru a-ți putea smulge cenușa din tậmple. Fiecare cuvậnt al tău, greoi și apăsat, mă doare, fiecare gest al tău vibrează în mine, iar depărtarea devine și mai lungă și despărțirea devine și mai grea. Tu îmi aduci cu tine blậnda lumină a dimineții, licăririle amurgului, curcubeul singuratic în clipa albastră a ploii de vară; aș vrea să fii al meu, numai al meu, dar
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
al nostru, pentru că viața, Yoane, în definitiv este așa cum ne-o croim singuri. Cu tine aș putea iarăși învinge munții, adulmeca infinitatea mării, țipetele gălăgioase ale pescărușilor de pe valuri, mirosul freziilor și, nu în ultimul rậnd, tăcerea, liniștea absolută a depărtărilor. Iar dacă nu, am înteles, voi șterge cu lacrimi nădejdea inutilă, fă la fel, nu-mi spune nici măcar un cuvậnt. Ai fost, desigur, o oază în veșnicia mea de plictiseală. Cậteva atingeri au fost de ajuns ca sămi dea iluzia
Yon by Luminita Săndulache () [Corola-publishinghouse/Imaginative/91711_a_92875]
-
Înnecat în vecinici visuri, răsărit din sfinte-isvoară, Nilul mișc-a lui legendă și oglinda-i galben-clară Cătră marea liniștită, ce înneacă a lui dor. {EminescuOpIV 113} De-a lui maluri sunt unite câmpii verzi și țări ferice - Memphis, colo-n depărtare, cu zidirile-i antice, Mur pe mur, stâncă pe stâncă - o cetate de giganți -; Sunt gândiri arhitectonici de-o grozavă măreție, Au zidit munte pe munte în antica lui trufie, Le-a-mbrăcat cu-argint ca-n soare să lucească într-un
Opere 04 by Mihai Eminescu [Corola-publishinghouse/Imaginative/295583_a_296912]