6,831 matches
-
o explicație, profund omenească, pentru acest comportament cam bizar la bătrîni. Teama de neputință se transformă la unii în obsesie, în preocuparea continuă că acuși, acuși urmează trecerea în neființă. Unii bătrîni însă vor să mai apuce cîte ceva din infinitele plăceri ale tinereții. Vor să lupte cu vîrsta și cu toate sechelele generate de bătrînețe. La Vatra Dornei vin mulți bătrîni, să-și trateze beteșuguri devenite netratabile. Speranța însă mîngîie omul și din acest motiv eu chiar sînt de acord
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
cam așa este. Minunile primăverii Probabil că primăvara stimulează niște resorturi ascunse în noi și ne reamintește că trăim încă și că trebuie să apreciem acest neprețuit dar de la Dumnezeu. Dacă totul în jurul nostru se trezește la viață, născînd o infinită frumusețe, nici noi nu sîntem scoși din acest minunat decor și, prin urmare, ne angrenăm în vibrații sentimentale, pe care le credeam adormite pentru totdeauna. Copoul devenise ce-a fost și chiar mai mult decît atît și atrăgea singuratici dispuși
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
lui Pericle (II) Buricul pămîntului Mîine aveți o zi liberă, domnule primar, unde doriți să mergeți? La Delphi, Dimitri. Să plecăm mai de dimineață. Dimineața este momentul cel mai plăcut la Silver Bay. Briza mării te mîngîie delicat, cu o infinită atenție să nu te bruscheze, nici termic, nici fizic. Valuri ușoare se succed după un cod știut de milenii și marea capătă culoarea albastru negru. Pescăruși izolați își încearcă norocul dar ratează prea des. Țipă însă în caz de victorie
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
vagi cunoștințe despre credință în general. Trîntește cam fără chef toporul și nu se străduiește să aplice lovituri precise, care să cumuleze eforturile succesive. Muncă de om dezinteresat de productivitatea muncii și, mai ales, de om pentru care timpul este infinit și nu grăbește nicicum efemerele existențe umane. Ce aștept eu oare să văd în truda grădinarului? Ce mă determină să privesc atent fiecare bucată despicată din buturugă? În adîncul sufletului meu, am o vagă speranță ca pe o parte desprinsă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
o abordează pe nevastă-sa, señora Mayda. My, mi cielo*, putem vorbi ceva? My era diminutivul cu care o alinta el pe señora Mayda. Sigur, mi amo**, răspunde interesată señora. Ramón se mai foiește puțin, privește în gol spre depărtări infinite, își drege vocea și începe: My, noi avem amîndoi salarii bunicele. Vreau să spun, peste media pe țară! Asta așa este. Alții trăiesc, fără să huzurească bineînțeles, doar din salarii. Sigur, cum ar putea altfel. Deci, am putea și noi
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
sau mai mici, din lemnul atît de mult apreciat de oameni, anume abanosul. Domnul Diaz-Quintanal etc., etc. de Luz sculpta în lemn de abanos figurine, în general femei cu sîni generoși și funduri după gustul fiecăruia. Le șlefuia cu migală infinită și cam rar se întîmpla ca să fie pe deplin mulțumit. Întotdeauna mai era ceva de făcut, mai era de lucru pînă la a obține perfecțiunea. Distribuitorul, sau vînzătorul, venea o dată pe săptămînă să ridice noile minuni și să le vîndă
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1487_a_2785]
-
mai simpatică decât cumințenia. Dacă acest furor al neconformității e un mod de a trăi „autentic“, un mod de a demola rutina și ideile gata-făcute, el are o reală - și subtilă - legitimitate. Dar dacă e simplă zvăpăială, sentiment al unei infinite îndreptățiri, gesticulație estetizantă - avem de a face cu o pernicioasă apologie a arbitrarului, dacă nu cu o simplă obrăznicie. Buna cuviință e - inargumentabil - utilă și în detaliul zilnic, și în marile dezbateri ale veacului. Ea aduce, în orice împrejurare, o
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
prin strădanie proprie și ajutor ceresc, reușești să scapi de caruselul acestor șase patimi, e foarte probabil să fii confiscat de urmă toarele două: slava deșartă (îngâmfarea subsecventă unei reușite materiale sau spirituale) și mândria (trufia, orgoliul), adică sentimentul unei infinite îndreptățiri de sine, iubirea de sine nerușinată, disprețul față de tot ce nu e „eu“. Orgoliul ca treaptă supremă a răului individual poate fi, la rândul lui, obârșie a unei noi circularități. Te simți îndreptățit, prin auto-fascinație, să-ți oferi chiolhanuri
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
cei nedemni). Vor câștiga teren nerușinarea, călcarea cuvântului dat, invidia. Între părinți și copii vor apărea obstacole greu de trecut, forța va prevala asupra dreptății, ospeția va declina, vulgaritatea va împânzi totul. Contemporanii noștri ar putea îmbogăți acest diagnostic prin infinite amănunte, extrase din experiența cotidiană. Evident, nu mi-am propus să furnizez cititorului o culegere, deprimantă, de toxine. Nu vreau, pur și simplu, să-l indispun. Dar, pornind de la inventarul de mai sus, un igienic atac de spaimă, o mică
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
locuiască. Toți știam că nu ne putem sustrage presiunii politice oficiale, că totul e „politizat“, dar, câtă vreme acceptam (din lașitate, resemnare sau oportunism) situația de fapt, puteam divaga compensatoriu. Ne urmam viețile, ne străduiam să ne facem meseria, practicam infinite modalități ale evaziunii. Reușeam, așadar, să ne salvăm libertatea interioară, în ciuda paraliziei generale a „libertăților“. Un fel de a spune că politicul era totodată hiper-prezent și nul, sufocant și absent. După „normalizare“, politicul a căpătat, dimpotrivă, dimensiuni monumentale. A ocupat
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
cade într-un soi de transă. Nu mai percepe nimic din lumea înconjurătoare, își dizolvă, torențial, interlocutorul, clămpăne precipitat, ridică glasul, se ridică în picioare, gesticulează spasmodic, se înveselește imprevizibil și se înfurie devastator. (Subspecie: stilul fluvial, cumulativ, cu intercalări infinite, divagații, derapaje, deliruri.) 10. Vorbitorul informal. Tutuie, americănește, pe toată lumea, e „interactiv“, pantomimic, matter-of-fact. Băiat de viață, nepretențios (dar smart), săritor (și la propriu, și la figurat), tolerant, trendy. Ireproșabil, inexpugnabil, indigerabil. ...Și așa mai departe. Portret-robot De câțiva ani
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
Dl Stângă gândește viguros și scrie excelent. Îi mulțumesc pentru dificila întrebare și sunt flatat că mă crede apt să lămuresc lucrurile. Nu sunt. În viteza unui simplu editorial pot încerca doar să mai fac câțiva pași pe drumul analizei infinite inaugurate de el. Mi se pare esențial să observăm că între îndrăgostit și „obiectul“ iubirii sale avem de a face cu o specie de continuitate. Cei doi sunt în același plan: planul comunicării împărtășite, al unei emotivități omogene, al unui
Despre frumuseţea uitată a vieţii by Andrei Pleşu () [Corola-publishinghouse/Memoirs/578_a_1239]
-
ziua, ne înfometau, ne torturau, ne umile-au, dar habar n-aveau pe unde umblam noi noaptea”. Este vorba evident de o evadare spirituală, de o libertate a sufletului, pe care prezența lui Dumnezeu în tine, un Dumnezeu omniprezent și infinit, o face posibilă. Astfel, deținuții puteau parcurge cu imaginația și cu sufletul, în timpul nopții, milioane de kilometri, într-un univers divin, pe care gardienii nu aveau nici măcar cum să l intuiască. Aceste fapte, Gyr le așează foarte inspirat în versurile
Poezia închisorilor by Cristian Filip () [Corola-publishinghouse/Memoirs/822_a_1750]
-
primește, iar nu oferă așa ceva? Nicidecum! Așa și nu invers se obișnuiește În mod tradițional la români, de fapt singurii care cunosc mărțișorul. Și nu mă pot abține să nu-l comentez. Există 7 culori (chiar atâtea?) și o mulțime infinită de nuanțe. Dar numai două tonuri: alb și negru; plus și minus; amplificare și diminuare, a strălucirii, bineînțeles. Iar culorile tradiționale pentru români sunt trei: roșu, alb și negru, o culoare și nu oricare, și tonurile ce-o slăbesc ori
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
fi ridicat În două labe, n’aveam astăzi sămânță de vorbă; dacă voi fi fost... Sumețindu-și astfel capul, extrema negentropică a trupului, În antiteză cu entropia celeilalte, Îndreptate rușinos spre pământ - și prin negentropie Înțeleg evident superioritatea, explicitată acum În infinita expresivitate față de banal, În creația spirituală față de aceea biologică, era să spun procreație, În orientarea spre hrană, sursa de energie, nu spre cotlonul În care zac deșeurile - sumețindu-i negentropia deci, l’a expus, așa cum se Întâmplă cu orice e negentropic
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
tot așa, adică tot mai mult, o temperatură inexprimabilă decât ca 10 urmat de 31 de zerouri, când Universul avea, la fel de inexprimabil, doar 0 urmat de alte 42 de zerouri, secunde. Ce temperatură o fi avut În momentul zero? Desigur infinită. Ce dimensiune ar fi avut? Un punct... Nici infinitul temperaturii, nici nimicul spațiului nu le putem concepe. Dar În ele rezidă saltul calitativ, schimbarea radicală prin care o lume anterioară, rămasă pentru totdeauna o enigmă, legi și substanță dar tot
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
deveni o enigmă pentru cea ce va urma unui nou salt calitativ, o enigmă cu toată trăirea noastră de acum, cu toate vorbele mele... Dar totuși ce-a fost Înainte de acel salt calitativ? Poate antitetica imagine În oglindă care opunea infinitei fierbințeli o infinită răceală; chiar dacă, cel puțin În lumea noastră, sub doar minus 273 de grade Încetează orice mișcare, chiar la nivel atomic. Dar exista În acel Univers anterior ideea de temperatură? Putem avansa doar ipoteze, dând astfel apă la
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
pentru cea ce va urma unui nou salt calitativ, o enigmă cu toată trăirea noastră de acum, cu toate vorbele mele... Dar totuși ce-a fost Înainte de acel salt calitativ? Poate antitetica imagine În oglindă care opunea infinitei fierbințeli o infinită răceală; chiar dacă, cel puțin În lumea noastră, sub doar minus 273 de grade Încetează orice mișcare, chiar la nivel atomic. Dar exista În acel Univers anterior ideea de temperatură? Putem avansa doar ipoteze, dând astfel apă la moară Creației. Doar
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
care să se Înfrupte, dar și În care să-și arunce deșeurile. Că deșeul unui animal, bioxidul de carbon, este binefacere pentru plantă, care „poluează“ cu oxigen, numai bun pentru animal, e o altă poveste, mai precis o dovadă a infinitei Înțelepciuni a Naturii, care a știut să transforme orice rău Într’unul necesar... Și ascultând de această lege, viața a preluat În sine tot ce se afla În preajmă. Ce putea lua ea de la aer, acela din vremea apariției ei
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
cu toții „buni creștini“. Nu cred În dumnezeu, cel puțin așa cum este definit Îndeobște. Nu poate Încăpea el, infinitul, În propria-i creație, un Univers care este În fiece clipă finit, chiar În expansiune fiind, și doar potențialitatea devenirii sale e infinită. Și chiar greșind, adică reușind să Înțeleg un dumnezeu - chiar finit - intrinsec lumii, adică materiei, mă Întreb dacă are rost să mă rog la el. Iar dacă e totuși infinit, cum să măsor infinitul cu stânjenul, adică cu dimensiunea, finită
Gânduri în undă by Cristinel Zănoagă () [Corola-publishinghouse/Journalistic/1186_a_2365]
-
deosebire între limba vorbită de el și cea a ciobanilor de peste graniță, și-a dat seama că soarta poporului nostru nu este de a trăi despărțit, o parte dincoace, cealaltă dincolo de Carpați. Mai târziu, piscurile cu profilurile lor cedară zărilor infinite ale bărăganului, unde se duse să ciobănească vreme de 17 ani. Aci, în tovărășia lui Ion Cotigă din comuna Săcele, învață a citi și a-și da seama de nedreptatea istorică săvârșită față de poporul nostru. Istoria Românilor și Istoria Romanilor
Cârțișoara: monografie; vol. II - OAMENII by Traian Cânduleå, Ilie Costache () [Corola-publishinghouse/Memoirs/412_a_1339]
-
ordini imanente, rotunjită în rosturile sale, cu centrul de echilibru în sine, adică relativ sieși suficientă 19. Preluând de la Sigmund Freud teoria despre inconștient și extinzând-o la cea a inconștientului colectiv, C.G. Jung susținea că acest înconștient colectiv conține infinite zăcăminte ancestrale. În felul acesta, inconștientul relevă câteodată anumite stări ale personalității conștiente (personanțe, în limbaj blagian) un soi de presimțiri creatoare în cazul artistului. Cert este faptul că spiritul își ia energiile de care are nevoie de oriunde acestea
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
a gândit mai degrabă la vechile credințe, care echivalau cufundarea în apă cu spălarea păcatelor. Există o multitudine de motive să se creadă că tocmai acestea sunt rolurile jucate de (și în) viața unei opere de geniu: să fie deschisă infinitelor sensuri. (Umberto Eco, Opera aperta). Mai mult decât atât, este o condiție sine qua non. Dar până a pune în discuție morfologia geniului, e cazul să se reliefeze prin ce semne s-a particularizat, înainte de toate, copilul obișnuit în ochii
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
-mi, Doamne, sufletul meu/ Și mi-l bagă-n sânul tău/ Și de-acum pân-în vecie/ Mila Domnului să fie67. Așa a și fost, fiindcă marele mister al geniilor stă în capacitatea de a fi în contact cu puterile infinite ale subconștientului 68. S-ar putea spune, ducând lucrurile în absurd, că Eminescu s-a născut la Ipotești, înainte de a se naște la Botoșani, din moment ce în memoria sa ancestrală se vede pe sine, copil mic, dormind în tihnă și pace
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]
-
fire nevăzute de lumină, o mreajă de văpaie 75, și dă semne de un clarobscur halucinant: ca-n vis, așa vii76. Copacul, roditor sau nu, este într-adevăr elementul de legătură între cer și pământ, arborele cerului (mai exact, coloana infinită, dar perfect reală în ochii copilului); fructele pomului sunt dulci sau amare, în funcție de cât a fost omul de bun sau rău în timpul vieții. Copiii trăiesc aievea (și adesea) această interpretare juvenilă. Nimic nu este mai autentic trăit, într-un elogiu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1568_a_2866]