5,680 matches
-
o scenă animată) În cea de a doua. Poemul coboară În cunoscutele convenții. Peisajul, constituit printr-un refuz ce se dovedește a fi productiv, se Încheie cu imaginea deprimantului ocean de iarbă „necunoscut În lume”. Am intrat deja În peisajul retoricii. Relația dintre poezie și obiectul ei este primejduită, În poemul comentat Înainte, de o teamă obscură. Teama este provocată În alt poem (Calea Robilor) de senzația de gol cosmic. Este unica dată cînd Alecsandri are o reverie uranică Încheiată printr-
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
intuiție fină a relațiilor din univers pe care Alecsandri o Întoarce, apoi, spre temele lui lirice obișnuite. În O noapte la (ară (din voi. Doine și lăcrămioare) relația este de tandrețe. CÎmpia (spațiul unei reverii amoroase) este acum favorabilă. Motoarele retoricii se pun În mișcare: dulcea taină a umbrelor, lumina mîngîioasă a făcliei de pe cer, glasul de Îngeri, sfinte armonii, plăceri Încîntătoare etc. O agresiune, o irepresibilă ofensivă a suavității. Leagănul acestei divine muzici de șoapte este, Încă o dată, cîmpia: „Frumoasă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
descopere În atașamentul poetului pentru o formă de relief, În preferința pentru o culoare a cerului, În atitudinea față de lucruri, un proiect liric, o figură a sensibilității este mereu contrazis În așteptările lui. Sincretismul poetului Îl pune În Încurcătură. Frivolitatea retoricii Îl poate exaspera. Peisajul urmează aceeași cale: ici, muntele este un spațiu primitor, productiv, securizant, colo muntele este un obiect terorizam Într-o imagine mai vastă a haosului. El devine, astfel, pivotul mai multor figuri: de la figura solitudinii mîndre, purificatoare
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Moldovei), drumurile sînt de flori (Întoarcerea În iară), În poiene pasc zimbrii și peste „dalba moșie” trece vînătorul mitic (Dragoș), arhetipul. Codrii, cîmpiile, apele, viețuitoarele intonează o doină tînguitoare. O serafie generală (spre a folosi vorba poetului) stăpînește țara mitică. Retorica sacralizează toate obiectele, substanța materială se evaporă. Peisajul devine o imensă pată de culoare indeterminabilă. Limbajul lui este acela al adorației mistice. Pentru a-l citi, criticul trebuie să recurgă la codurile rugăciunii. În Pasteluri (poeme de maturitate), Alecsandri face
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
totul e În neclintire, fără viață, fără glas”, apa e „Închegată” În rîuri, „cu o zale argintie” se Îmbracă pămîntul... O reverie, cum spune Bachelard, pietrifiantă, o poetică a imobilității putem desprinde din aceste versuri „Înghețate” ele insele Într-o retorică impecabilă. Însă tot Bachelard observă că imaginația frigului este foarte săracă În literatură. Metaforele rigidității și ale imaculării capătă, de regulă, sensuri morale: „Pourquoi cette pauvreté? C’est sans doute parce qu’il n’y a vraiment pas dans notre
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fi de nuanță onirică, reveria lui Alecsandri atinge rar această substanță primordială. Oarba ceață poate fi un simbol al haosului inițial. Însă Alecsandri rămîne atașat, cum am dovedit pînă acum, de lumea vizibilă, controlabilă a elementelor și, mai ales, de retorica acestor elemente. Există Întîi literatura și după aceea vine materia. Îndată ce literatura se instalează În materie, spiritul liric Își creează propriul spațiu, propria intimitate materială. Nu este prea greu, pentru că de la Început lucrurile sînt favorabile. O relație de intimitate leagă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
-mi niciodată, O! suvenir puternic de dragoste-nfocată! O! timp ferice-n care minunea ce iubesc M-au deșteptat În raiuri cu glasu-i Îngeresc!” Există un Alecsandri galant, monden, productiv autor de dedicații, versuri ocazionale trecute În albume. Dedicațiile epuizează retorica luminii solare și a florilor. Într-un loc (Buchet) aduce elogii calului favorit al domnișoarei Măria Docan, numită și Mitica. CÎnd e mai filozof, Alecsandri scrie despre dorul de pribegie și laudă orele dumnezeite („Pe albumul domnișoarei Z.”). CÎnd albumul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
fantezia de strînsorile realului. Un refugiu, o solitudine fecundă și, totodată, o expansiune În spațiile reveriei, o acumulare de peisaje care se constituie Într-un vast peisaj imaginar. Despre figurile acestui peisaj am vorbit. Mai trebuie spus ceva despre peisajul retoricii („Au paysage de la rhétorique pourrait corespondre alors une rhétorique du paysage” - JeanPierre Richard*). Alecsandri este, din acest punct de vedere, un om al epocii lui. Mai cult decît alții, cu un simț al limbii mai fin, temele și mijloacele de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pot discuta, Însă, mă Întreb, cu ce cîștig? În poezie contează totdeauna finalitatea poeziei. Inventată sau preluată, tehnica poemului nu poate fi judecată, În fond, decît În funcție de ceea ce devine În poem. Problema ce ne interesează este de altă natură: În ce măsură retorica exprimă o tendință a spiritului creator, o atitudine a imaginarului?! Toți cei care au scris despre stilul poetului au remarcat, de pildă, predilecția pentru comparațiile sinecdotice și metalogice și tendința mai generală de a Înnoi limbajul poetic prin valorificarea elementului
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
en l’arrêtant sur deux ou plusieurs termes dont la similitude, posée comme telle, garantit alors l’extériorité”. Prin juxtapunerile ei brutale de termeni, imaginea hugoliană caută să surprindă „mișcarea oarbă a fantasmului”, spune același critic. Dar Alecsandri? La Alecsandri retorica nu e atît de originală și nici atît de bogată. Stereotipiile ei fac dificilă cercetarea În această direcție. Comparațiile În stil popular (unele preluate direct din folclor) sînt abstracte și dau acea impresie de indeterminare temporală și spațială specifică artei
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Obiectul liric trece prin acest ritual poetic, plin de formule gata făcute, și iese eliberat de orice mister. „Figura” spiritului trebuie căutată, atunci, În totalitatea acestor procedee, În efortul de adoptare a unei mitologii (populare și romantice) și a unei retorici care se interpune Între simțuri și obiectul liric. În primele cicluri (Doine, Lăcrămioare) tendința este cea semnalată Înainte: o vagă sensibilizare a ideii, o măreție abstractă a obiectului („falnic ca un stîlp de pară”), o mitologizare În care lucrurile aspiră
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
o mare perseverență și inventivitate critică pentru a descoperi un subtext (un inconștient productiv) Într-un text ordonat și lustruit de un talent care se exprimă ușor, prea ușor. Mai inventivă, cu o mai mare mișcare, În orice caz, este retorica În poemele epice. Dumbrava roșie este un model. Regăsim, aici, toate instrumentele retoricii romantice: antiteza, iubirea de eufonii, descripțiile grandioase, pînza epică vastă, o desfacere și o restrîngere ritmică a unghiului liric... Poemul (publicat În Convorbiri literare, 1872) Începe cu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
productiv) Într-un text ordonat și lustruit de un talent care se exprimă ușor, prea ușor. Mai inventivă, cu o mai mare mișcare, În orice caz, este retorica În poemele epice. Dumbrava roșie este un model. Regăsim, aici, toate instrumentele retoricii romantice: antiteza, iubirea de eufonii, descripțiile grandioase, pînza epică vastă, o desfacere și o restrîngere ritmică a unghiului liric... Poemul (publicat În Convorbiri literare, 1872) Începe cu povestirea unui vis (Visul lui Albert) Într-un limbaj care epuizează nuanțele trufiei
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pare a fi Stropski, bufon din seria nebunilor shakespearieni. Cu privirea rătăcită, acesta avertizase pe Albert: „Deșartă-ți cupa gios, Albert! de soarte rele ți-e cupa otrăvită”... Însă deasupra acestor semne, teze și antiteze, desfășurări ample de forțe ale retoricii, stă soarele, „cette fleur des splendeurs infinies” (Hugo, Les contemplations: Unite). În lumea de simboluri din poemul lui Alecsandri, soarele este marele arbitru cosmic. El se ivește, Întîi, la sfîrșitul discursului rostit de Ștefan, ca o confirmare și o făgăduință
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
discursului rostit de Ștefan, ca o confirmare și o făgăduință: „Ș-un soare roș În ceruri deodată se ivește.” Este exprimat În poem și un concept moral, tipic medieval, privitor la autoritate și eroism. Îl amintesc pentru că el angajează o retorică specifică, un mod de a defini liric o personalitate. Conceptul se bazează pe ideea de datorie, iar datoria este pusă sub semnul a două autorități: autoritatea divină și puterea pămîntească. Ostașii lui Ștefan dau năvală În tabăra leșească strigînd: „Din
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
autoritatea divină și puterea pămîntească. Ostașii lui Ștefan dau năvală În tabăra leșească strigînd: „Din cer ne vede Domnul, și Ștefan ne privește.” Conceptul moral de eroism este Întrupat de Ștefan și pentru Înfățișarea lui poetul Îmbracă veșmintele festive ale retoricii. Apariția lui Ștefan În tabără este salutată ca o lumină izbucnită din zece mesteceni În flăcări. Intervin, apoi, comparațiile luate din seria simbolurilor alpine: „Ca muntele Ceahlăul din munții din Carpați...” Ștefan Întrunește o „triplă majestate”: faima Învingătoare (vitejia), splendoarea
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
moșie”, „erou plin de lumină”, un soare splendid ce sparge negurile istoriei, „ființă - Într-un cuvînt - de-o natură gigantică, divină”. Este portretul moral și fizic al eroului romantic, scăldat În lumini mistice. Discursul lui este, iarăși, un model de retorică solemnă. Toate miturile istoriei sînt puse În mișcare, toate imaginile tăriei și ale rezistenței sînt convocate: „pardoși de la Lipneț”, „vultani din Războieni”, „zimbri fioroși din codrii Racovii”, „aprigi zmei din Soci, din Catlabuga...”. Pardoșii, vultanii, zimbrii formează cu pieptul lor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
sînt convocate: „pardoși de la Lipneț”, „vultani din Războieni”, „zimbri fioroși din codrii Racovii”, „aprigi zmei din Soci, din Catlabuga...”. Pardoșii, vultanii, zimbrii formează cu pieptul lor „un zid, hotar de țară”, sîngele lor Înroșește Nistrul, Prutul și Dunărea... După această retorică a forței, urmează În abilul discurs o retorică a suferinței: „țara e-n nevoie”, românii mor „sub chinuri”, „fetele mor sub silă”, „pruncii mor În sînuri”, În zare ard sate, „feare dară nume ucid copii În fașe...”. Cine face aceste
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
zimbri fioroși din codrii Racovii”, „aprigi zmei din Soci, din Catlabuga...”. Pardoșii, vultanii, zimbrii formează cu pieptul lor „un zid, hotar de țară”, sîngele lor Înroșește Nistrul, Prutul și Dunărea... După această retorică a forței, urmează În abilul discurs o retorică a suferinței: „țara e-n nevoie”, românii mor „sub chinuri”, „fetele mor sub silă”, „pruncii mor În sînuri”, În zare ard sate, „feare dară nume ucid copii În fașe...”. Cine face aceste fărădelegi? Urmează răspunsul și, legat de el, o
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
a suferinței: „țara e-n nevoie”, românii mor „sub chinuri”, „fetele mor sub silă”, „pruncii mor În sînuri”, În zare ard sate, „feare dară nume ucid copii În fașe...”. Cine face aceste fărădelegi? Urmează răspunsul și, legat de el, o retorică a identificării: un portret al dușmanului, domn creștin, vecin neloial, smintit de un vis de mărire... Discursul se Încheie cu un jurămînt În care se reunesc toate forțele retoricii desfășurate pînă acum. Ele duc spre simbolul sacrificiului: simbolul existenței În
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Cine face aceste fărădelegi? Urmează răspunsul și, legat de el, o retorică a identificării: un portret al dușmanului, domn creștin, vecin neloial, smintit de un vis de mărire... Discursul se Încheie cu un jurămînt În care se reunesc toate forțele retoricii desfășurate pînă acum. Ele duc spre simbolul sacrificiului: simbolul existenței În libertate sau al morții În demnitate. Propoziții celebre: „CÎt va fi-n cer o cruce ș-un Ștefan pe pămînt, Nime nu va deschide Moldovei un mormînt! CÎt vor
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
CÎt vor călca dușmanii În țara de români, Ei robi vor fi În țară, dar vecinie nu stăpîni! Decît Moldova-n lanțuri, mai bine ștearsă fie, Decît o viață moartă, mai bine-o moarte vie!” Discursul folosește aproape toate formele retoricii. Lipsește doar invectiva, pe care o utilizează cu strălucire, În astfel de cazuri, Eminescu. Alecsandri o Înlocuiește cu moralismul lui grav. Eticismul sever și grandios stă și la baza poemelor ocazionale din Ostașii noștri. Modelul era mai vechi (Sentinela romană
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de urgie, după care negurile, viforul pier În pustiu... Imagini, toate, ale unei violențe materiale ce se dezagregă ușor. O agresivitate ce se scurge ca apa În nisipurile secetoase... În aceeași tehnică sînt compuse și poemele din Ostașii noștri: o retorică mai obosită, bazată aproape În exclusivitate pe antiteză și personificare. Simbolurile sînt, acum, de natură strict geologică. Carpatul Înfruntă (de data aceasta În cadrul unui dialog) pe vecinul său Balcanul, așa cum Ștefan se opunea lui Albert. Unul (Balcanul) este trufaș, fanatic
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
de pe Balcan. Urmează o bătălie cumplită În aer, din care victorios iese, bineînțeles, vulturul carpatin. O confruntare de efigii, un transfer ce vine din basmul popular. Alecsandri flatează mitologia națională În popularele poeme Peneș Curcanul, Sergentul, Frații Jderi, folosind o retorică simplă și eficientă. O retorică a eroismului popular, aceea ce cultivă inima de foc și brațul de oțel. Un lirism al sinecdocei. Inima bravă și brațul tare stau față În față cu o păgînitate amorfă, indistinctă, urîtă... Jder Nistor, vînătorul
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cumplită În aer, din care victorios iese, bineînțeles, vulturul carpatin. O confruntare de efigii, un transfer ce vine din basmul popular. Alecsandri flatează mitologia națională În popularele poeme Peneș Curcanul, Sergentul, Frații Jderi, folosind o retorică simplă și eficientă. O retorică a eroismului popular, aceea ce cultivă inima de foc și brațul de oțel. Un lirism al sinecdocei. Inima bravă și brațul tare stau față În față cu o păgînitate amorfă, indistinctă, urîtă... Jder Nistor, vînătorul, intră-n turci „năpraznic cum
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]