5,477 matches
-
În alt poem (Calea Robilor) de senzația de gol cosmic. Este unica dată cînd Alecsandri are o reverie uranică Încheiată printr-o reverie a pustiului terestru: „Pe cerul nalt lucește un rîu albiu de stele, Ce curge spre Moldova din tainicul noian; Ca flotă luminoasă, luceferii prin ele Cutrieră În umbră cerescul ocean. Din cînd În cînd desprinsă din bolta cea profundă O stea albastră cade și-n spațiu s-acufundă, Trăgînd pe plaiul negru o brazdă argintie, Ce-n clipă
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
strălucirii și ale adorației. Teroarea de elementele borealice a stimulat o veritabilă reverie cristalizantă: „Fumuri albe se ridică În văzduhul scînteios Ca Înaltele coloane unui templu maiestos, Și pe ele se așază bolta cerului senină, Unde luna Își aprinde farul tainic de lumină. O! Tablou măreț, fantastic!... Mii de stele argintii În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii. Munții sînt a lui altare, codrii - organe sonoare Unde crivățul pătrunde, scoțînd note-ngrozitoare. Totul e În neclintire, fără viață, fără glas; Nici un
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
alungă după prada-i spăimîntată!” Alecsandri dă strălucitorului din natură și un sens monumental. Un templu nemărginit În care ard mii de făclii, munții ca niște altare colosale, codrii transformați Într-o orgă uriașă („organe sonore”), luna ca un far tainic - iată reprezentările acestei sete de monumental pe care G. Călinescu o considera (În Domina bona) ca fiind caracteristică pentru scriitorul român. La Alecsandri latura decorativă a lucrurilor nu este niciodată ignorată. Templul său este Îmbrăcat În lumini de intensități diferite
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
pentru scriitorul român. La Alecsandri latura decorativă a lucrurilor nu este niciodată ignorată. Templul său este Îmbrăcat În lumini de intensități diferite. Universul În totalitate este valorizat acum prin capacitatea lui de a produce strălucire. Luna luminează ca un far tainic tabloul măreț, fantastic. Soarele este, Într-o oră a zilei, „rotund și palid”, apoi, cînd ninsoarea Încetează, „doritul soare” apare și „strălucește și desmiardă oceanul de ninsoare”. Plopii pierduți În clăbuci albi de fum se topesc În zare, În timp ce fulgii
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
plîntă În căldura primăverii naște, saltă, zboară, cîntă. Omul Își Îndreaptă pasul către desul stejăriș. Unde umbra cu lumina se alungă sub frunziș. El se duce după visuri; inima lui crește plină De o sacră melodie, melanholică, divină, De o tainică vibrare, de-un avînt inspirator Ce-i aduc În pept suspinuri și-n ochi lacrimi de amor. Este timpul renvierii, este timpul rennoirei, Ș-a sperărei zîmbitoare, ș-a plăcerei, ș-a iubirei. Paserea-și gătește cuibul, floarea mîndrele-i colori
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
elementului uman (Într-un chip, e drept, decorativ!) În ritmurile cosmice ale materiei etc. * Alecsandri cîntă, ca toți poeții romantici, umbrele nopții, fără Însă un simț deosebit al fantasticului. Noaptea lui este un vast tablou animat: insule de nori, foc tainic pe deal, adunare - În jurul lui - de păstori, Împresurare liniștită, răcoroasă a lucrurilor. Elementul nocturn este, cel puțin În Pasteluri, sărac. Imaginația surprinde doar somnul nepăsător al firii: „Acum Însă viața-i lină; țara doarme-n nepăsare”, dulcea (iarăși dulcea) amorțire
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Și raza argintie din stele deslipită Căzînd, săgeată lungă, prin umbra tăinuită, Se duce de aprinde văpăi tremurătoare În albele șiraguri de rouă lucitoare.” Alecsandri a fixat și momentul Înserării, legîndu-l, invariabil, de eros. E „ceasul dumnezeiesc” al iubirii, ora tainicelor plăceri. Fantezia adună, În sprijinul acestui sacru moment, luminile și parfumurile a două teritorii: „Era blînda oră a blîndelor șoapte, CÎnd nu mai e ziuă și nu-i Încă noapte. Pămîntul și cerul, ca doi frățiori, Își dau sărutare prin
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
și pămîntul se Întîlnesc: „În scurtele restimpuri cînd soarele declină Și noaptea-și pune stema feerică, stelină, E un moment de pace În care, neoprit, Se perde doru-n umbra amurgului mâhnit. Atunci zărește ochiul minunile din basme, Acele legioane de tainice fantasme Care-ntre zi și noapte apar În loc oprite Cu mantii lungi și albe de-a lungul Învălite.” Toate momentele sînt euforice pentru Alecsandri, orice ceas are partea lui de dumnezeire, cînd natura trăiește sub regim solar. Noaptea nu-i
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nedispărute, Și astfel, locuită de umbre, noaptea pare Mută de groază, rece și fără răsuflare. E ora de uimire, cînd Codrul-fără-viață S-arată mai sinistru prin văi de oarbă ceață Și scoate-un aspru vuiet ce-nsuflă oțerire, Ducînd În lume, tainic, o cruntă prevestire. Tot omul fuge, toată făptura se ascunde...” Este un peisaj În peisaj, o reverie lipsită de obișnuitul farmec interior. Fără adeziunea poetului, peisajul este Însă mai puternic liric, farmecul mai convingător. Descripția Începe cu elemente generale de
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Hoțul și Domnița) n-are profunzimea metafizică pe care o aflăm În poezia lui Eminescu. E doar o invitație la o petrecere cu suspinuri și lacrimi. Omul Își Îndreaptă pașii către „desul stejăriș” (Lunca din Mircești), chemat de o vibrare tainică, de o melodie divină, melancolică... Voluptatea se termină aici... În Steluța, Emil, 8 Mart, care i-au adus lui Alecsandri reputația de mare poet al dragostei, tonul este mai intim, versul vorbește la persoana Întîi. Se observă imediat Întreaga figurație
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
nu putem rămîne indiferenți la aceste lamentații: „Tu, care ești perdută În neagra vecinicie, Stea dulce și iubită a sufletului meu! Și care-odinioară luceai atît de vie Pe cînd eram În lume tu singură și eu!” .......................................................... „SÎnt ore fericite, sînt tainice plăceri Ce-n cumpăna vieții plătesc ani de dureri! Atunce falnic omul rîdică a sa frunte Și-n ceruri cu mîndrie ațintă ochiul său. Ființa lui se-nalță ca vulturul de munte, Iubirea lui n schimbă și-l face Dumnezeu
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
un exil care celebrează un trecut fascinant. În surghiun, poetul retrăiește istoria pasiunii sale și istoria cuprinde momente de mare intensitate. Acestea angajează și un peisaj specific (peisajul martor): măreț În sălbăticie, cu valori securizante. Aici se află „locul cel tainic”, aici s-a petrecut „fericirea cea mare”, sub „dosirea” pomilor mari și umbroși a fost depus jurămîntul de dragoste: „Adu-ți aminte de locul acel de pustietate Dătător de liniștire inimilor Întristate. Copacii cei cu mărime, apele răsunătoare La vaiete
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu jele răspunzătoare, Acei stîlpi de foc cu pară prin verdeață mișcătoare Închipuind focul nostru din dragoste cu-nfocare, Cărările cele strîmpte de pîndă și de tîlnirc, Unde-ți furam cîte-o gură supt a crengilor dosîre, În sfîrșit, locul cel tainic, de fericirea cea mare, Unde, În genunchi, la poale-ți, spre asfințitul de soare, CÎștigînd prin rugăminte scumpa ta făgăduință, Ți-am dat ceriul chezășie de o vecinică credință.” Spațiul liric conachian iese mai limpede din această evocare: loc tainic
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
tainic, de fericirea cea mare, Unde, În genunchi, la poale-ți, spre asfințitul de soare, CÎștigînd prin rugăminte scumpa ta făgăduință, Ți-am dat ceriul chezășie de o vecinică credință.” Spațiul liric conachian iese mai limpede din această evocare: loc tainic Într-un decor grandios; cărări strimte, locuri de pîndă și, În fine, sacralizarea amorului: Îndrăgostitul stă În genunchi la poalele ibovnicei și depune jurămîntul de vasalitate. Primește În schimb făgăduita, investitura (Iată-mă-s lipsit de tine). Aceleași elemente le
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
cu marc frică, Acolo, bietul Ikanok, acolo, biata Zulnie S-o-ntîlnit, ah, cine poate Înlîlnirea lor s-o scrie! Orice condeiul s-arăte, orice graiul să rostească. Nimic spre asămănare nu pot să Închipuiască!” Există, În fapt, două peisaje: unul intim (locul tainic, ferit, „sub copaciul cel mare”, unde relația de vasalitate, de robire veșnică se săvîrșește) și peisajul vast simbolizator care supraveghează idila și-i dă o justificare cosmică. Conachi are În chip evident simț pentru monumentalitate, vede grandiosul din natură. G.
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
n-a putut Înfrunta timpul. A rămas celălalt peisaj, Însă pe acesta imaginația obosită a poetului nu-l mai cuprinde. Dacă revedem formele și etapele acestui surghiun, constatăm următoarele: Conachi caută În natură un nou iatac (cronotopul său): un loc tainic, ocrotit, Într-o vale dosnică, sub un copac mare... Aici se desfășoară ceremonia jurămîntului, aici se primește făgăduința, aici, În fine, se petrece „fericirea cea mare”. Voind (afectînd) să fie un anahoret, Conachi rămîne un seducător. Figura ascezei voluntare este
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
Aici, da, puterea de invenție e mare și originală. Pann se bizuie, În esență, pe știința lui de a personifica. Poemul Despre beție, iarăși, din ciclul Povestea Vorbei, cuprinde o galerie de caractere din lumea legumelor și fructelor. Migdalul e tainic, strugurele este zavistnic, intrigant, delator, arțăgos, varza este Îngîmfată, gutuia e nobilă etc. Există și o ierarhie socială. Prazul este mojic, aparține, adică, unei categorii inferioare, este Înfumurat și umblă cu „obrazul tras”. Urzica este și mai năpăstuită: mereu necăjită
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
dorul. 10. Milostivirea. Strategia seducției. 11. Semiologia erosului: armele de represiune. 12. Mecanismele imposturii erotice: durerea Întoarsă spre plăcere. 13. CÎnt amorul și armele lui... Atoposul discursului Îndrăgostit. 14. Arta fugii. Exilul amoros. Peisajul erotic. Spațiile securizante: iatacul și locul tainic. „Copaciul cel mare”. 15. Un obiect metonimic: umbreluța. 16. Un univers erotizat. Soarele și alte stele... Demersul conachian: ceremonia apropierii. 17. Obiectele erotice. 18. Instrumentele muzicale: scripca, chitara și harpa. 19. Timpuri și anotimpuri În iubire. CÎnd iubesc primii noștri
[Corola-publishinghouse/Science/1935_a_3260]
-
asupra existenței. În capitolul intitulat Cosmos, B. descifrează în opera lui Sadoveanu „un simbolism cosmic inimitabil”, primul element constituindu-l Soarele. Solaritatea sadoveniană se manifestă pe toate coordonatele existenței umane, de la contemplarea astrului până la răsfrângerea razelor lui în cele mai tainice unghere ale minții și sufletului omenesc. Pe de altă parte, spațiul și timpul sunt categorii permanente și dominante în opera sadoveniană. Există, astfel, un spațiu real și unul magic, imaginar, având, ca și la Lucian Blaga, „o matrice mioritică”, dar
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/285552_a_286881]
-
atotputernic. Lucrează pe căi neștiute sau total neașteptate. Mecanismele subtile ale psihicului uman expuse în această carte sunt doar câteva dintre ele. Mitologia Marii Mame "Duhul Marii Mame preistorice ajunge la noi asemenea unui râu care, după ce a izvorât din tainice și îndepărtate tărâmuri, a curs o vreme (din motive geologice) printr-o albie supbământeană, pentru a reveni la lumină în locuri neașteptate, posibil și sub un nume nou". Adrian Poruciuc Noua carte a lui Adrian Poruciuc, Sub semnul Pământului Mamă
[Corola-publishinghouse/Science/84969_a_85754]
-
interesant, reconfortant și provocator Adrian Poruciuc în această admirabilă carte scrisă parcă Sub semnul Pământului Mamă. Iată cum, într-o formulă demult așteptată, sub un nume livresc nou, duhul Marii Mame preistorice ajunge până la noi ca un râu ,,izvorât din tainice și îndepărtate tarâmuri...". Citind cartea, niciodată nu vom face aceeași baie culturală în apele aceluiași râu. Mitologii telurice camuflate în romanul Dealul. Un exercițiu de mitanaliză literară ,, Cineva spunea că parcă am fi legați cu funii nevă- zute, capetele strânse
[Corola-publishinghouse/Science/84969_a_85754]
-
din anumite spații occidentale. Dificultatea răspunsului privind compatibilitatea religioasă dintre femeia tradițională și cea postmodernă este dată, printre altele, și de faptul că ambele se declară credincioase, adepte ale creștinismului ortodox românesc. Esențială este măsura în care ele își asumă, tainic și profund, Sfânta Tradiție și, în mod special,- raportarea la cele două arhetipuri ale feminității creștine dintotdeauna: Eva și Sfânta Fecioară Maria. Felicia Cordoneanu rezolvă elegant dilema, pledând pentru evitarea judecăților maniheiste, simpliste, bazate pe certitudini și opțiuni binare. Autoarea
[Corola-publishinghouse/Science/84969_a_85754]
-
-ți mâncă mucegaiul Dulcețul cel mai fiert». NU, NICIODATĂ „Nu, niciodată n-am să mă satur, nicicând, Fulgerul, dragostea, zborul să cânt, Soarele tânăr și fără de amurg, Scăpărătoarele clipe ce curg. Nu, niciodată n-am să mă satur să cânt Tainicul bob Înfășat În pământ. Și libertatea frumosului spic, Pe care-n slăvi o ridic”. 16. George Munteanu - Poezia pentru care luptăm. În: Almanahul literar, Cluj, nr. 6-7 (19-20), iun.-iul. Al.Căprariu. - Cântece de primăvară. Ibidem, nr. 5(18), mai
[Corola-publishinghouse/Science/2043_a_3368]
-
curînd și în vreme ce noi așteptam, cu vîslele în aer, să apară din nou, ea se ridică, încet, chiar în locul unde se scufundase mai adineaori. Uitînd pentru o clipă de Moby Dick, contemplam cel mai uluitor fenomen pe care marea cea tainică l-a dezvăluit vreodată oamenilor: pe apă plutea o masă cărnoasă enorma, de un alb lăptos și strălucitor, cu nenumărate brațe lungi ce iradiau din mijlocul ei, răsucindu-se aidoma unui ghem de șerpi anaconda, ca și cum ar fi vrut să
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]
-
urmează drumul în sens invers, spre pupa, de-a lungul celeilalte copastii, pentru a fi legată de „firul scurt“ - cum e denumită bucata de saulă fixată de harpon; dar înainte de asta, „firul scurt“ trece printr-o serie întreagă de operațiuni tainice, prea plicticoase pentru a fi redate aici. în felul acesta saula învăluie întreaga ambarcațiune într-o rețea complicată, încolăcindu-se și răsucindu-se în toate direcțiile. Toți vîslașii sînt prinși în firele ei primejdioase, astfel încît, în ochii speriați ai
[Corola-publishinghouse/Science/2072_a_3397]