65,481 matches
-
sistem de finanțare a lipsei de competitivitate a întreprinderilor prin sume de bani care erau reținute lunar din salariile "tovarășilor". Practic în contraprestație pentru un loc de muncă profund nerentabil și nerecunoscut de către economie trebuia să vii cu bani de acasă. Era un instrument pe care propaganda comunistă l-a accentuat la extrem în latura sa de așa-zisă triplă calitate a oamenilor muncii de proprietari, producători și beneficiari. Adică de proprietari ai fabricii și de producători și beneficiari ai mărfurilor
Fețele monedei: o dezbatere despre universalitatea banului by Dorel Dumitru Chirițescu () [Corola-publishinghouse/Science/84957_a_85742]
-
Vinovații sunt mereu alții, colectivul, statul, birocrația. Atunci când muncitorii români plecau din fabrică spre casă cu geanta plină cu șuruburi, cu o bucată de metal, doi electrozi de sudură sau o piesă de schimb pentru căruțele pe care le aveau acasă, ei confirmau încă odată utopia de tip socialist a percepției individului, că ceea ce nu este "al meu", poate fi vreodată, într-o formulă, "al meu". Fabrica era a partidului, a securității, a directorului, a statului, dar niciodată nu au avut
Fețele monedei: o dezbatere despre universalitatea banului by Dorel Dumitru Chirițescu () [Corola-publishinghouse/Science/84957_a_85742]
-
coș, și în care gospodinele și pensionarii sau chiar oamenii în putere stăteau zile și nopți la coadă pentru a prinde "ceva". Unii dintre ei mai au și azi reflexul de a pleca cu o plasă goală în mână de acasă. O luau cu ei în speranța că nu se știe, "poate bagă ceva pe undeva". Țigaretele străine țineau loc de distincție, ele puteau rezolva multe, după cum lipsa lor te putea pune oricând, așa cum mi s-a întâmplat, în situația de
Fețele monedei: o dezbatere despre universalitatea banului by Dorel Dumitru Chirițescu () [Corola-publishinghouse/Science/84957_a_85742]
-
asimilarea lor cu un drum imaginar pe care nu dorim să ne aflăm. De fapt noi suntem rătăciți pe drumul vieții noastre proprii și nu pe drumul "construcției capitalismului", așa cum dăm de înțeles întotdeauna când suntem întrebați. Când pleacă de acasă, fiecare copil primește sfatul de "a fi cuminte", prin asta înțelegându-se nu să evite a sparge geamurile școlii cu mingea, ci să nu contrazică pe "doamna profesoară", să dea din cap la fiecare prostie pe care aceasta o spune
Fețele monedei: o dezbatere despre universalitatea banului by Dorel Dumitru Chirițescu () [Corola-publishinghouse/Science/84957_a_85742]
-
a rolului pe care îl are impredictibilul în viața noastră, deși nu o împărtășim în întregime, recomandăm Nassim Nicholas Taleb, Lebăda neagră. Impactul foarte puțin probabilului, Editura Curtea Veche, București, 2010, p. 311. Iată un exemplu al susținerilor sale: " Am acasă două studii: unul real cu cărți interesante și material literar, iar altul neliterar, la care nu-mi place să lucrez unde am expulzat problemele prozaice și foarte concentrate. În cel neliterar este inclus un perete de cărți de statistică și
Fețele monedei: o dezbatere despre universalitatea banului by Dorel Dumitru Chirițescu () [Corola-publishinghouse/Science/84957_a_85742]
-
Occident, aveam mare grijă să nu-i expunem inutil. De multe ori, numai un număr limitat de persoane știau despre prezența unui scriitor sau a unui artist la München. Întâlnirile și discuțiile nu aveau loc în clădirea „Europei Libere”, ci acasă sau într-un restaurant nefrecventat de români, fără să înregistrăm, bineînțeles, nimic. La sfârșitul anului 1989, situația era alta. Căzuse zidul de la Berlin și avuseseră loc revoluții mai mult sau mai puțin „de catifea” în aproape toate țările comuniste est-europene
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
cu care, întrebându-l pe Zinoviev cam cât timp va mai rezista Ceaușescu, am auzit incredibilul răspuns, ce avea să se confirme în curând: „Până la prima ieșire din țară!”. Cu vreo două zile înainte ca Augustin Buzura să se întoarcă acasă, i-am propus deodată, în timp ce stăteam de vorbă, fără să mizez pe acordul său, să înregistrăm discuția noastră. Spre surprinderea mea, a acceptat. Ascultând ulterior discuția înregistrată, care începe oarecum brusc, pentru că hotărârea de a înregistra a fost spontană, îmi
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
asta în Occident. Spre ce se îndreaptă literatura. C.Ș.: Necondiționat ideologic. A.B.: Necondiționat în nici un fel. Aceste două luni au fost uluitor de importante în viața mea. A fost un fel de remeditare, de regândire a ceea ce gândisem acasă, în țară. A fost o confirmare a faptului că avusesem dreptate să mă îndepărtez pentru a vedea mai bine. Am vrut să mă analizez pe mine, cel de până azi, să văd cum sunt, la ce concluzii am ajuns despre
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
care mi-a rămas până astăzi întipărită în minte și în suflet. Asta a fost istoria. Țin minte pentru că se leagă de primele imagini pe care le am despre tata. Îmi amintesc foarte bine că, mai târziu, tata nu dormea acasă. De frică să nu-l „ia”, să nu-l ridice. Venea pentru scurtă vreme și iarăși dispărea. Război și iar război, de nu mai știam cine cu cine lupta. Trăiam cu spaima în suflet, o spaimă care mi se transmitea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
aduc aminte de mașinile negre ale Securității care umblau să-i ia pe „chiaburii” satului. Preotul a dormit foarte multă vreme la noi în pod. Și mulți alții. Luam seara scara și le-o puneam dimineața, când plecau la ei acasă, pentru că operațiile Securității aveau loc numai noaptea. C.Ș.: Ce religie aveau părinții? A.B.: Tata, unit, mama, ortodoxă. C.Ș.: Și preotul? A.B.: La noi în sat era o curiozitate. Preotul, Gheorghe Gheție, făcea slujbe la ambele biserici
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
de peste tot, de peste dealuri, de pe ulițele laterale ale satelor, în urmărirea nemților și a ungurilor. Am mai încercat noi să ne ascundem, dar ne-am dat seama că e inutil, că nu suntem nicăieri în siguranță, așa că ne-am întors acasă. Când am intrat în curte, am văzut că soldații culeseseră toți strugurii din via noastră, îi puseseră într-un ciubăr mare în care fierbea mama rufele, îi călcau cu picioarele, iar peste lichidul respectiv turnau spirt și beau combinația rezultată
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
cu 300 de lei. Erau o groază de bani pe atunci, pentru că bursa era de 30 de lei. Bineînțeles că i-am făcut praf pe loc. Pe urmă am ajuns, împreună cu un prieten, să dorm, nu știu prin ce împrejurare, acasă la un compozitor, Ion Vasilescu, care era plecat. Omul avea de vânzare un frigider și noi l-am vândut mai scump decât fixase el prețul, așa că am mai avut o vreme bani. Dar, încetul cu încetul, fondurile s-au subțiat
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
ceva salam și niște conserve. Ne-am așezat așa, unul lângă altul, să i le furăm și chiar am reușit să i le luăm, dar mi s-a făcut brusc greață de mine și m-am hotărât să mă întorc acasă și să ascult de comandantul meu suprem, mama. C.Ș.: Te-ai decis atunci, pe loc? A.B.: Da. C.Ș.: Și cum ai ajuns acasă? De unde bani de tren? A.B.: N-am avut bani de tren. E o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
s-a făcut brusc greață de mine și m-am hotărât să mă întorc acasă și să ascult de comandantul meu suprem, mama. C.Ș.: Te-ai decis atunci, pe loc? A.B.: Da. C.Ș.: Și cum ai ajuns acasă? De unde bani de tren? A.B.: N-am avut bani de tren. E o distanță destul de mare de la București la Baia Mare, așa că am învățat de la niște soldați cum să mergi deasupra, pe tren, fără să te prindă controlorul. Soldații m-
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
e! Dar de unde să știu? Oricum, cu o stație înainte de Baia Mare am sărit din tren, m-am agățat de vagonul poștal de la urmă, iar soldatul cu care eram înțeles m-a așteptat cu valiza în Baia Mare. Așa am ajuns înapoi acasă. Bineînțeles că acasă nu puteam să rămân. Nici nu se punea problema. Prostia se plătește. „Te duci într-un loc unde să muncești și să înveți pentru medicină”, a hotărât mama. De aici au început necazurile și numeroasele meserii pe
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
să știu? Oricum, cu o stație înainte de Baia Mare am sărit din tren, m-am agățat de vagonul poștal de la urmă, iar soldatul cu care eram înțeles m-a așteptat cu valiza în Baia Mare. Așa am ajuns înapoi acasă. Bineînțeles că acasă nu puteam să rămân. Nici nu se punea problema. Prostia se plătește. „Te duci într-un loc unde să muncești și să înveți pentru medicină”, a hotărât mama. De aici au început necazurile și numeroasele meserii pe care le-am
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
afară, pentru că trebuia să merg zilnic la piață cu doamna Pușcașu, care, în sfârșit, se hotărâse să iasă din casă, iar în calitatea mea de „lider al pieței” trebuia să o însoțesc la cumpărături. Cel mai chinuitor era drumul de acasă până la piață. Nu știam să merg pe trotuar cu o doamnă la braț și nici să folosesc umbrela. „Doi pași, umbrela jos, doi pași, umbrela jos!” Niciodată nu ne sincronizam pașii, ceea ce era groaznic. În plus, aveam diverși prieteni care
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
mi-am zis că trebuie să plec, să plec de la serviciu, să plec de la gazdă și să-mi câștig o oarecare independență. Nu mi se părea că în locul acela îmi mai rămăsese ceva de făcut. C.Ș.: Te-ai întors acasă? A.B.: Acasă? Nici vorbă. M-am angajat la Săsar, ca muncitor necalificat în mină. Lucram ca ajutor de artificier. Era o muncă abrutizantă. Nu mai știam nimic altceva decât mină, crâșmă, somn; crâșmă, somn, mină. Nu mai vedeam nici o
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
că trebuie să plec, să plec de la serviciu, să plec de la gazdă și să-mi câștig o oarecare independență. Nu mi se părea că în locul acela îmi mai rămăsese ceva de făcut. C.Ș.: Te-ai întors acasă? A.B.: Acasă? Nici vorbă. M-am angajat la Săsar, ca muncitor necalificat în mină. Lucram ca ajutor de artificier. Era o muncă abrutizantă. Nu mai știam nimic altceva decât mină, crâșmă, somn; crâșmă, somn, mină. Nu mai vedeam nici o posibilitate de a
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
am trezit după ce explozia a avut loc. Și tot nu știam dacă nu e prea târziu. Auzeam „Arde!” și nu înțelegeam cine, ce arde. Nu eram eu! Am plecat de la mină. Din nou, nici nu se punea problema să rămân acasă. Așa că am fost o vreme funcționar la starea civilă. După aceea, muncitor forestier, dar n-am făcut față. Era o muncă groaznică, peste puterile mele fizice. Mi-am găsit de aceea un post de învățător suplinitor într-un sat, Valea
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
Cât timp ai rămas în sat? A.B.: Am stat acolo aproape un an. Dormeam la școală pe un sac de frunze, deoarece cu 375 de lei pe lună nu prea puteai face mare lucru. Pentru că nu mai scrisesem deloc acasă, m-am pomenit cu mama. De data asta m-a luat cu ea, acasă. Și din acel moment am început să învăț nebunește pentru facultate. N-am intrat la medicină veterinară cum a vrut mama, dar oricum era fericită să
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
Dormeam la școală pe un sac de frunze, deoarece cu 375 de lei pe lună nu prea puteai face mare lucru. Pentru că nu mai scrisesem deloc acasă, m-am pomenit cu mama. De data asta m-a luat cu ea, acasă. Și din acel moment am început să învăț nebunește pentru facultate. N-am intrat la medicină veterinară cum a vrut mama, dar oricum era fericită să mă știe și la facultatea de medicină umană! C.Ș.: Cum ai ajuns de la
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
B.: În perioada respectivă tata era foarte bolnav, intoxicat cu plumb. Și nu voia să meargă la doctor decât cu mine. Așa că, atunci când mi-a dat mama telefon, „Vino să mergi cu taică-tău la doctor!”, m-am dus imediat acasă. Când am ajuns, tata era pe prispă și mi-a zis: „Lasă-mă tu pe mine și vezi de vacă”. M-am dus în grajd și am văzut că avea o reacție alergică, făcuse niște vezicule pe căile respiratorii. La
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
la poartă, care mă anunța că sunt „invitat” la primărie de prim-secretarul raionului Lăpuș, raionul din care făceam parte. „Lasă-mă, domnule, în pace”, zic, „că nu mă interesează pe mine prim-secretarul. Nu pentru el am venit eu acasă”. Și milițianul: „Nu puteți refuza, că am ordin să vă duc chiar legat”. Și tata: „Hai, mă, că vin și eu”. Cum să-l pun pe bietul om bolnav pe drumuri? M-am dus singur, însoțit de milițian. În primărie
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]
-
B.: Primele volume le-am scris ușor. Acum scriu foarte greu. C.Ș.: Atunci când lucrezi ai nevoie de o anumită ambianță? Un loc anume? Un timp anume? A.B.: Pe vremea studenției scriam foarte ușor noaptea, după ce se culcau colegii. Acasă scriam toată noaptea la lumina lămpii, în timp ce dormeau ai mei. De atunci, din acea perioadă, m-am obișnuit să scriu numai noaptea. C.Ș.: Și ziua? A.B.: Ziua revăd ceea ce am scris noaptea. C.Ș.: Revenind la Absenții, cum
[Corola-publishinghouse/Journalistic/2257_a_3582]