5,418 matches
-
Că și ceilalți copii, pe care Alexandra nici nu-i adusese încă pe lume, vor cunoaște aceeași soartă tragică. Cu o bucurie ascunsă, am zărit într-o seară o culegere mică de poeme, pe care bunica, așezată printre florile de pe balconul ei, o răsfoia pe genunchi. Îmi simțise oare încurcătura, amintindu-și de incidentul din vara trecută? Sau pur și simplu voia să ne citească una dintre poeziile ei preferate? M-am dus să mă așez lângă ea, pe jos, sprijinindu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Ludovic al XIII-lea și castelana „blondă cu ochi negri, în veșmintele ei străvechi”... În clipa aceea, vocea surorii mele m-a smuls din reveria poetică. - Și cu Félix Faure ce s-a întâmplat? Ea stătea tot acolo, în colțul balconului, aplecându-se ușor peste balustradă. Cu gesturi distrate, smulgea din când în când câte o floare ofilită de zorele și o arunca jos, urmărindu-i rotirea în aerul nopții. Cufundată în visele ei de fată, nu ascultase lectura poemului. În
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un alt om. Dar unica schimbare de la începutul acelei veri a fost absența surorii mele, plecată să-și continue studiile la Moscova. Mi-era teamă să recunosc că absența ei avea, poate, să facă imposibile serile noastre de veghe din balcon. În prima seară, parcă pentru a avea confirmarea temerilor mele, m-am apucat să o descos pe bunica despre Franța tinereții sale. Răspundea bucuros, considerându-mi sinceră curiozitatea. Tot vorbind, Charlotte continua să cârpească gulerul dantelat al unei bluze. Mânuia
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cârpească gulerul dantelat al unei bluze. Mânuia acul cu o undă de eleganță artistică, perceptibilă întotdeauna la o femeie ce lucrează și, totodată, întreține o conversație cu un musafir aparent interesat de cele povestite. Sprijinit în coate de balustrada micului balcon, o ascultam. Întrebările mele mașinale readuceau, ca ecou, scene din trecut contemplate de mii de ori în copilărie, imagini familiare, ființe cunoscute: coaforul de câini de pe cheiul Senei, cortegiul imperial străbătând bulevardul Champs-Élysées, frumoasa Otero, Președintele înlănțuindu-și iubita într-
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Ioan fără de Frică, Isabeau de Bavaria... Nu știu de ce i-am tăiat vorba în clipa aceea. Voiam probabil să-i arăt erudiția mea. Dar mai cu seamă am fost orbit de o revelație subită: o doamnă în vârstă, într-un balcon suspendat deasupra stepei nemărginite, repetă încă o dată o poveste știută pe de rost, o repetă cu precizia mecanică a unui disc, credincioasă acelei povestiri mai mult sau mai puțin legendare despre o țară care nu există decât în amintirea ei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
acum o sută de ani, clipa aceea pe care n-am trăit-o niciodată, într-un oraș pe care nu l-am văzut niciodată, de ce lumina ei și vântul ei îmi par mai vii decât zilele vieții mele reale? De ce balconul tău nu mai plutește în aerul vioriu al serii, deasupra stepei? Transparența de vis care o învăluia s-a sfărâmat într-o retortă de alchimist. Și cioburile ei de sticlă scrâșnesc și ne împiedică să vorbim ca altădată... Și amintirile
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
automobilistic „Pekin-Paris - via Moscova”, parcă pentru a-mi dovedi mie însumi că nu mai era nimic de aflat, că Franța Charlottei fusese epuizată de-a binelea. Distrat, lăsasem să alunece pe covor pagina aceea, mă uitasem prin ușa deschisă de la balcon. Era o zi deosebită, la sfârșitul lunii august, răcoroasă și însorită, când vântul rece care trecea peste Ural aducea în stepa noastră prima adiere a toamnei. Totul strălucea în lumina aceea limpede. Copacii din Stalinka se profilau cu o precizie
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pe dos, le-am zărit pe cele trei femei de la începutul secolului. Nu le mai văzusem niciodată, considerând reversul acelei tăieturi din ziar ca și inexistent. Întâlnirea aceea neprevăzută m-a intrigat. Am apropiat fotografia de lumina care venea din balcon... Și, imediat, m-am îndrăgostit de ele. De trupurile lor și de ochii lor tandri și atenți, care lăsau prea clar să se ghicească prezența unui fotograf curbat în două sub o pânză neagră, în spatele unui trepied. Negreșit, feminitatea lor
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să mă mulțumesc cu muzeul acela populat de mumii, cu figuri de ceară purtând etichete: „Trei cochete”, „Președintele Faure și iubita lui”, „Ostaș bătrân într-un sat din nord”... Am închis la loc cufărul. Sprijinindu-mă în coate de balustrada balconului, mi-am lăsat privirea să rătăcească în auriul străveziu al serii, deasupra stepei. „La urma urmei, la ce le-a slujit frumusețea?, m-am gândit eu cu o luciditate subită, tăioasă ca lumina asfințitului. Da, la ce le-au slujit
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
să fie din nou răscolit de dulceața caldă a buzelor unei femei sub voalul scânteind de picături înghețate... Am păstrat câteva secunde pe chipul meu senzația aceea contradictorie. Vraja acelui trecut transfigurat mă exaltase și mă istovise totodată. Așezat pe balcon, respiram sacadat, cu privirea oarbă, pierdută în noaptea stepei. Deveneam, fără îndoială, un maniac al alchimiei timpului. Revenindu-mi cu greu, mi-am rostit din nou „sesam”-ul: „Și totuși, a existat în viața soldatului bătrân ziua aceea de iarnă
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
stratul îngust de flori din fața mormântului lui Fiodor, stropea, curăța piatra de mormânt cu stea roșie. Când ziua începea să scadă, pleca. Mergea încet, traversând toată Saranza, așezându-se uneori pe o bancă. În serile acelea nu mai ieșeam pe balcon... A intrat. Am auzit cu emoție pașii ei pe coridor, apoi în bucătărie. Fără a-mi da timp să mă gândesc la gestul meu, m-am dus și am rugat-o să-mi povestească despre Franța tinereții sale. Ca și
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
citesc, ție și surorii tale, în vara trecută, îți amintești? Și apoi... Nu-mi mai aduc aminte. În sfârșit, ne-am oprit la prima strofă. Deci trebuie să fie aici. Și Charlotte s-a aplecat spre un dulăpior de lângă ușa balconului, l-a deschis și, lângă o pălărie de paie, am văzut cartea. Așezat pe covor, am ascultat-o citind. O lampă de masă îi lumina chipul. Pe perete, siluetele noastre se conturau cu o precizie halucinantă. Din când în când
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
pe covor, am ascultat-o citind. O lampă de masă îi lumina chipul. Pe perete, siluetele noastre se conturau cu o precizie halucinantă. Din când în când, o pală de aer rece, venind din stepa nocturnă, năvălea pe ușa de la balcon. Vocea Charlottei avea tonalitatea cuvintelor cărora le asculți ecoul ani de zile după ce au fost rostite: ... Or, chaque fois que je viens à l’entendre, De deux cents ans mon âme rajeunit... C’est sous Louis treize; et je crois
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
cu privirea liniștită, a văzut de treburile casei, primind vizitatorii, instalând rudele venite din alte orașe. Sobrietatea ei le displăcea profund oamenilor... „Poți să vii la mine când vrei”, mi-a spus ea la plecare. Am ridicat capul, revăzând Saranza, balconul, cufărul înțesat cu ziare vechi franțuzești. Din nou mi-a fost rușine: în timp ce noi ne spuneam povești, viața continua cu adevăratele ei iubiri și cu adevăratele ei dureri, mama lucra, deja bolnavă, suferea fără să mărturisească nimănui, se știa condamnată
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
sub pașii ei, despre singurătatea ei pe malul acela, despre fragilitatea ei, în noaptea precedentă, care mă făcuse să mă gândesc la tulpinile de nufăr. Am simțit brusc, și cu o fericire intensă, că ar trebui să vorbesc și despre balconul Charlottei, despre serile noastre din stepă, despre cele trei cochete într-o dimineață de toamnă pe Champs-Élysées... Chipul i s-a crispat într-o expresie totodată disprețuitoare și neliniștită. Buzele i-au fremătat. - Ești bolnav sau ce-i cu tine
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
năvăleau într-un șuvoi haotic și pestriț. Vedeam sclipirea unui pince-nez în penumbra izolată a unei mașini mari, negre. Beria alegea un trup de femeie pentru noaptea lui. Și vecinul nostru de vizavi, pensionar pașnic, zâmbitor, își stropea florile de pe balcon, ascultând ciripitul unui tranzistor. Și, în bucătăria noastră, un bărbat cu brațele pline de tatuaje vorbea despre un lac înghețat umplut cu cadavre goale. Și toți oamenii din vagonul de clasa a treia care mă ducea la Saranza păreau să
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Rusia noastră, pe care tu, franțuzoaico, nu o înțelegi și n-ai s-o înțelegi niciodată! Și iubita mea, de care o să se „ocupe” ticăloșii ăia tineri! Ea nu m-a auzit intrând. Am văzut-o așezată în fața ușii de la balcon. Chipul îi era aplecat asupra unei haine deschise la culoare, întinsă pe genunchi, acul ei sclipea (nu știu de ce, în amintirile mele, Charlotte se îndeletnicea întotdeauna cu cârpitul unui guler de dantelă)... I-am auzit vocea. Nu era un cântec
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
simplitatea ei. Nu am primit nici „lapte de pasăre”, nici alte bunătăți din copilăria noastră. Cu stupoare, îmi dădeam seama că feliile acelea de pâine neagră, ceaiul acela chior erau hrana obișnuită a Charlottei. După ce am mâncat, o așteptam pe balcon. Aceleași ghirlande de flori, aceeași nemărginire a stepei încețoșate de căldură. Între două tufe de trandafiri - chipul bacantei de piatră. Brusc mi-a venit să arunc capul acela peste balustradă, să smulg florile, să sfarm nemișcarea câmpiei cu strigătul meu
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
lumina apusului stins. Încremenit, o priveam pieziș, fără să pot să-mi întorc capul, să-mi schimb poziția brațelor, să-mi descleștez degetele încrucișate... - Mă duc să-ți fac patul, mi-a spus ea în cele din urmă, plecând de pe balcon. M-am îndreptat, am aruncat o privire mirată în jurul meu. Scăunelul Charlottei, lampa cu abajur turcoaz, bacanta de piatră, cu surâsul ei melancolic, balconul acela îngust atârnat deasupra stepei nocturne - totul mi-a părut dintr-o dată atât de fragil! Năucit
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Mă duc să-ți fac patul, mi-a spus ea în cele din urmă, plecând de pe balcon. M-am îndreptat, am aruncat o privire mirată în jurul meu. Scăunelul Charlottei, lampa cu abajur turcoaz, bacanta de piatră, cu surâsul ei melancolic, balconul acela îngust atârnat deasupra stepei nocturne - totul mi-a părut dintr-o dată atât de fragil! Năucit, îmi aminteam de dorința mea de a distruge cadrul acela efemer... Balconul devenea minuscul - ca și cum l-aș fi privit de la o distanță foarte mare
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Charlottei, lampa cu abajur turcoaz, bacanta de piatră, cu surâsul ei melancolic, balconul acela îngust atârnat deasupra stepei nocturne - totul mi-a părut dintr-o dată atât de fragil! Năucit, îmi aminteam de dorința mea de a distruge cadrul acela efemer... Balconul devenea minuscul - ca și cum l-aș fi privit de la o distanță foarte mare -, da, minuscul și fără apărare. A doua zi, un vânt fierbinte și uscat a invadat Saranza. La colțul străzilor bătătorite de soare se iscau mici vârtejuri de praf
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
febril al unei muște. Era prima zi de manevre, care aveau loc la câțiva kilometri de Saranza. Am mers mult. Mai întâi traversând orașul, apoi în stepă. Charlotte vorbea cu aceeași voce calmă și detașată ca în ajun, seara, pe balcon. Istorisirea ei se pierdea în vacarmul vesel al orchestrei, apoi, când înceta brusc vântul, vorbele ei sunau cu o stranie claritate în golul acela cu soare și cu liniște. Povestea despre scurta ei ședere la Moscova, la doi ani după
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
Paris. Vezi, nici măcar n-aș avea nevoie de avioanele voastre... A zâmbit din nou, privindu-mă în ochi. Dar, în ciuda intonației voioase, am ghicit în vocea ei o undă de amărăciune profundă. Încurcat, am luat o țigară, am ieșit pe balcon... Acolo, peste întunericul înghețat al stepei, mi s-a părut că înțeleg, în sfârșit, ce însemna Franța pentru ea. IV 1 În Franța era să uit definitiv Franța Charlottei... În toamna aceea, douăzeci de ani mă despărțeau de vremea Saranzei
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
un metru de pământ. Am citit de trei sau patru ori inscripția de pe ea: NIVELUL APELOR. IANUARIE 1910 ... Nu era o amintire, ci însăși viața. Nu, nu retrăiam, trăiam. Senzații foarte umile în aparență. Căldura balustradei de lemn a unui balcon suspendat în aerul unei seri de vară. Mirosurile uscate, înțepătoare, ale ierburilor. Strigătul îndepărtat și melancolic al unei locomotive. Foșnetul ușor al paginilor pe genunchii unei femei așezate printre flori. Părul ei cărunt. Vocea ei... iar foșnetul și vocea aceea
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]
-
de multă vreme sub evidențele vieții, se deștepta. Iarăși căutam o operă absolută, unică, visam o carte care ar putea, prin frumusețea ei, să refacă lumea. Și auzeam vocea bunicii răspunzându-mi înțelegătoare și zâmbitoare, ca odinioară, la Saranza, pe balconul ei: - Îți mai amintești de apartamentele strâmte din Rusia care gemeau de cărți? Da, cărți pe sub pat, în bucătărie, în antreu, îngrămădite - până în tavan. Și cărți de negăsit, împrumutate pentru o noapte, pe care trebuia să le restitui la șase
[Corola-publishinghouse/Science/2364_a_3689]