6,136 matches
-
cineva care s-a născut poet. Pentru a supraviețui În societate, literatura trebuie să-și privească vîrsta modernă din afară: nu, nu cum s-ar grăbi cineva să completeze imediat, din postmodernitate, pentru că "postmodernitatea" literară s-a dovedit adesea o capcană, o coadă de cometă a modernității. VÎrsta modernă a literaturii se termină atunci cînd scriitorul ajunge la concluzia că predicatul ontic nu mai ajunge pentru a o defini. Literatura nu mai este, ea există numai În lume (poate că Heidegger
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
cosmopolit, showgirl/man este un clin d’oeil către biografia lui Baudelaire, așa cum Însăși lipsa mărcii de gen și deci posibilitatea iubirii homosexuale trimite cititorul la mitul prieteniei dintre Rimbaud și Verlaine. Nu trebuie așadar să ne lăsăm ademeniți În capcană: narațiunea pusă În scenă În Sphinx nu este romanul Sphinx, ci o punere În scenă care pe de o parte atrage atenția asupra literaturii ca practică - față de literatura-operă - iar pe de alta dă de gîndit asupra sensului adevărului ficțional. Astfel
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
obloanele, s-a săturat să plutească În ambiguitate și s-a decis să ceară ritos: judecată dreaptă - adeziune sau condamnare și să ofere: autenticitate, adevăr - care, se știe, pot fi mai puțin credibile decît verosimilul. Lorette Nobécourt cade cîteodată În capcana neîncăpătoare a literaturii: uită că, scriind ficțiuni, ea se află Într-un atît de hulit Sistem. Cu cît autoarea e mai sinceră, cu atît mai inautentică-i pare literatura (spre sfîrșitul cărții). Cu cît limbajul e mai agresiv, literatura pierde
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
procesul dialecticii hegeliene: literatura trebuia, prin renunțarea la ea Însăși (i.e: la personaj, la iluzia referențială, la psihologie, la mimesis), să ajungă la propria conștiință de sine - la Cultură, conform lui Hegel, pentru a nu mai cădea niciodată În capcana Istoriei. Abia al optulea din cele zece capitole ale eseului lui Barthes se referă la gradul zero al scriiturii, ilustrat, În mod oarecum surprinzător, de Străinul lui Camus, roman publicat În 1942, Înainte, așadar, de deznodămîntul istoric al unei lumi
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
se spațializează și devine geometrică, În care muchiile se tocesc și suprafețele dispar, În care mediul Înconjurător - și aici exoticul chinezesc, cu un grăunte de funest În el, ajută - se lichefiază Într-un fel de eliberare. Dacă fuga este o capcană, rămînerea, statul pe loc, demisia, eliberează. Ultima parte a acțiunii romanului se petrece În insula Elba, din nou În Europa, iar chinezoiaca Li Qi este Înlocuită de franțuzoiaca Marie, partenera naratorului din romanul precedent, Să faci dragoste. Lui Marie Îi
[Corola-publishinghouse/Science/2368_a_3693]
-
întuneric, spionează ființele, le cântărește, le judecă, dar mai ales dublează, cu propria-i privire, privirea supravegherii ce are loc pe scenă. El e solicitat să „dubleze” vegherea, care reprezintă statutul său firesc, pentru a trece de partea „supravegherii”, observând capcanele și subterfugiile ce se construiesc pe scenă. Ele pot duce la adevăr sau... la minciună, în fața ochilor săi „suprainformați”. Această carte este marcată de o experiență și poartă amprenta unei descoperiri: scena este supravegheată. Din sală, dar, mai mult decât
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
să privească de sus evenimentele și să le urmărească desfășurarea, avantaj ce-i este acordat și de care înțelege să se bucure din plin. Spectatorul se situează „deasupra” unor personaje și evoluția lor îl captivează tocmai pentru că știe în ce capcane vor cădea. Oare ce sunt eu, dacă nu un scriitor neîmplinit și un teoretician incomplet? Mă aflu în indeterminabilul acestui interstițiu... iar textele mele poartă în ele prezența acestui disconfort. Pe fundalul acestei duble dezamăgiri, continui să scriu. Activitatea mea
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
amintirile acelor intime întruniri familiale despre care părinții mei descoperiseră, cu ani mai târziu, că fuseseră „infiltrate”, că printre prietenii apropiați fusese strecurat un informator. Cine anume? Încep bănuielile. Cum să le reziști, cum să nu te lași prins în capcană și să identifici vinovatul pe baza unor presupuneri, poate înșelătoare? Și cum să uiți acea spaimă a supravegherii de care era cuprinsă brusc mama când, pe o plajă normandă, îmi povestea în șoaptă, cu o voce pe care spargerea valurilor
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
putință, de personajele supuse testului. Hamlet, „informat” de Fantoma tatălui său, caută confirmarea spuselor acesteia folosindu-se de dispozitivul de supraveghere construit cu ajutorul trupei de actori, dispozitiv numit, de altfel, „cursa de șoareci”, nume ce trimite explicit la subterfugiile unei capcane... Vom apela și la alte exemple, căci principiul „dispozitivului” se regăsește de la Racine până la Marivaux și Strindberg. Dacă Socrate era convins că se poate ajunge la adevăr prin interogația dialectică, aici e utilizată viclenia, la fel de eficace în montarea unui „dispozitiv
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
man’s land ce desparte spațiul privat de cel public, exteriorul de interior, și unde se manifestă din plin ambiguitatea supravegherii. Pe platoul de joc, de îndată ce intervine supravegherea, culisele, aidoma pragurilor, își pierd orice putere de protecție și, împânzite de capcane sau de puncte de observație, expun scena unei priviri exterioare camuflate care îi răpește orice capacitate de rezistență. Strategia supravegherii prevede atacarea centrului dinspre margini... căci dacă marginile, luate cu asalt, cedează sub presiunea bănuielilor, cum ar mai putea rezista
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
unor înfrângeri ce descumpănesc. Răsturnarea ludică promite să fie comică, dar asta doar în stadiul de proiect. La început. După aceea, orice devine cu putință. În Noaptea regilor de Shakespeare, Malvolio, înalt dregător pătruns de importanța persoanei sale, cade în capcana unei pretinse scrisorele de amor și se înfățișează la Curte gătit cu o pereche de ciorapi galbeni, conformându-se astfel exigenței formulate, chipurile, de autoarea misivei. Spectatorul, prevenit din timp de farsa pusă la cale, asistă, ca de obicei, la
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Malvolio înnebunește și trebuie internat într-un ospiciu. Supravegherea ludică la care spectatorul fusese un martor bine dispus și pus, la rândul lui, pe glume și pe șotii, se soldează cu sfârșitul tragic al personajului manipulat. Concepută inițial ca o capcană ironică, supravegherea a avut consecințe la care nimeni nu s-ar fi așteptat. Ultimele puneri în scenă ale piesei, mai ales cea a lui Declan Donnellan în 2004, insistă asupra acestei transformări a jocului în contrariul său, asupra perturbărilor antrenate
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
elaborarea unei supravegheri se află la originea acestei „încercări” ce duce, treptat, la revelația finală. Nimeni nu scapă neatins, neschimbat, nici din travestire, nici din supraveghere: laolaltă, ele conduc pe tărâmul unde, în alte împrejurări, agenții căzuți în propria lor capcană nu s-ar fi aventurat niciodată. Pentru că s-au supus unei operații de disimulare, au izbutit să descopere adevărul despre ei înșiși. S-au dus să „supravegheze” și să culeagă informații despre alții, dar au sfârșit prin a avea informații
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
de pildă, Edmund, fiul nelegitim, îl pune pe Gloucester într-o „situație de supraveghere” - tatăl poate să vadă fără să fie văzut -, lăsându-l să asiste la o luptă trucată între el și Edgar, fratele său vitreg. Gloucester cade în capcană, crezând orbește în ceea ce văzuse cu ochii lui: trădarea fiului iubit și fidelitatea bastardului. El va trebui să străbată lungul drum al durerii (care îl va conduce mai întâi la orbirea reală, fizică), pentru a descoperi, într-un târziu, adevărul
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
nu poate acționa dacă nu cunoaște taina celeilalte. Dar, deși recurg la aceleași strategii, nu au și aceiași sorți de izbândă: acolo unde una eșuează, cealaltă reușește. În ultimă instanță, ceea ce frapează este faptul că amândouă folosesc același tip de „capcană”, confirmare clară a generalizării practicilor de supraveghere la Elsinor: spionajul, iată regula castelului! Hamlet pregătește o „cursă de șoareci” în care să prindă „conștiința (presupus vinovată) a regelui”. Ideea i-a dat-o, zice el, lectura unei piese vechi, unde
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
furnizate de spectrul tatălui asasinat, informații care, de altfel, serviseră la montarea întregului scenariu. Rezultatele unui dispozitiv de supraveghere, sugerează Shakespeare, depind de pertinența informațiilor prealabile. Pe ele se întemeiază mecanismul supravegherii și tot ele determină insuccesul sau, dimpotrivă, reușita „capcanei”, cuvânt rostit deopotrivă de către Polonius și de către Hamlet. Supravegherea nu duce la aflarea spontană a adevărului, căci adevărul nu se dezvăluie „de la sine”: la Elsinor, oamenii sunt prea abili, prea versați în arta camuflajului. Ei nu se deconspiră niciodată, în ciuda
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
elaborat în mod artizanal nu produce, într-o primă fază, efectul scontat. Tartuffe se apropie de Elmira care încearcă vizibil să-l seducă, dar bărbatul nu cedează din prima clipă, ba chiar dă înapoi, ca și cum s-ar teme de o capcană; în cele din urmă, însă, nu poate rezista insistențelor Elmirei, renunță la orice precauție, nu-și mai ascultă intuiția și-și recunoaște dorința atâta vreme nemărturisită și, în sfârșit, declarată. Ei bine, în timp ce Tartuffe, înflăcărat, trece la acțiune și e
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
din lanțurile în care o ținuse temnicerul ei „conceptual”. Îngrădirea este aici rezultatul unei decizii mentale pe care neprevăzutul existenței o va face țăndări. După ce constată dezastrul, Arnolphe, strateg obstinat, își schimbă tactica și decide să transforme interiorul într-o capcană pe care o observă din exterior, cu alte cuvinte își continuă supravegherea, dar de pe alte poziții. Această conversiune înăuntru/în afară a fost genial pusă în scenă de către Louis Jouvet în 1936. Grație dispozitivului imaginat de Christian Bérard, el a
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
de acum încolo deschis... cu prețul nimicirii oamenilor! Domnia lui Nero - Racine ne-o spune limpede - va fi totalitară. Narcis știe asta și, în ciuda trădării sale, îl îndeamnă la prudență pe Britannicus, biet arhanghel rătăcit într-o lume plină de capcane: „ș...ț. Dar, prințe, nu e aici locul potrivit/ Să vă împărtășesc această taină. Să ieșim ș...ț” (III, 6, v. 929-930), îl povățuiește Narcis, care își ia acele măsuri de precauție pe care și le luau și intelectualii, germani
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
supuse observației participă la aceeași realitate, ceea ce, într-un anume fel, face ca supravegherea lor să fie și mai crudă, și mai inumană decât aceea exercitată dincolo de ecranul televizorului. Perversitatea „voyeuristă” rămâne însă aceeași. Creditorii sau spațiul-capcanătc "Creditorii sau spațiul‑capcană" Strindberg creează un „interior” în care partenerii par a fi închiși ca într-o cușcă ai cărei pereți fac ca vorbele lor, odată rostite, să se repercuteze cu o forță înzecită. Între zidurile casei, oamenii se sfâșie între ei, nesocotind
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
Locatarii se sfâșie între ei pentru că se sufocă. Creditorii, piesă rar jucată, nu se abate de la acest principiu, numai că, de data aceasta, intervine o veritabilă strategie topografică imaginată de Strindberg. Gustav, personajul venit să-și ia revanșa, construiește o capcană în care, într-un mod deturnat, supravegherea are rolul unei strategii devastatoare. Un scurt rezumat: Gustav, fostul soț al unei femei cu identitate incertă, Tekla, revine în oraș incognito și se împrietenește la cataramă cu actualul ei soț, Adolf, sculptor
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
și consecințele funeste ale acestei întâmplări: „E în camera de alături. A auzit totul. Și a văzut totul. Iar cel ce și-a privit destinul în față o să moară” (p. 366). Vila-pensiune, cu lipsa ei de izolare sonoră, a fost capcana ucigașă în care a căzut supraveghetorul manipulat. Supraveghetorul asasinat cu vorbe și cu imagini. Iar noi, din sală, noi am asistat la o crimă în direct, la zvârcolirile și la prăbușirea finală a victimei. Piedica sau supravegherea improvizatătc "Piedica sau
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
a repeta, un simptom de slăbiciune existențială? Dată fiind longevitatea net superioară a exploatării spectacolelor în teatrele de repertoriu, e normal ca supravegherea de parcurs să fie exercitată aici cu o mai mare perseverență. Ea vizează evitarea efectelor rutinei, a capcanelor succesului comic, a relaxării ritmului, rămânând în intimitatea dialogului dintre spectacol și spectatori după o serie de turnee și de reluări. Regizorul sau asistenții săi „supraveghează” tocmai pentru ca spectacolul să nu se abată excesiv de la proiectul inițial și, uneori, reușesc
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
secolul al XVII-lea. Într-adevăr, în saloanele de atunci ale aristocraților, nu exista o masă fixă, inamovibilă, ca mai târziu în casele burghezilor; ea trebuia prin urmare „pusă”, instalată. Planchon se folosește de tradiție pentru a construi în fața noastră capcana în care avea să cadă Tartuffe: în scenă e adusă o masă, urmează aranjarea ei etc., astfel încât asistăm la organizarea „cursei” pe care Orgon o aprobase după multe ezitări - testarea lui Tartuffe ascuns sub masa „pusă” special pentru această ocazie
[Corola-publishinghouse/Science/2222_a_3547]
-
exprimarea drept reprezentare. Atunci cînd credem că ceea ce ne este dat să vedem prin reprezentare este expresia însăși a realității lumii sensibile; și atunci cînd interpretăm realitatea sensibilă, imediată, ca o punere în scenă, o iluzie. S-au refugiat aici capcanele societății Frankenstein; s-a cuibărit aici germenul său tautistic, adică totalitar. Concluzie generală ÎMPOTRIVA COMUNICĂRII CONFUZE: INTERPRETAREA Nu este vorba aici de a ne opune comunicării. Și într-adevăr, de ce să nu comunicăm? Dar, cum s-a văzut pe parcursul acestei
Comunicarea by Lucien Sfez [Corola-publishinghouse/Science/922_a_2430]