5,961 matches
-
antrena piloți pentru misiuni sinucigașe. O altă sursă afirmă că prima misiune "kamikaze" a avut loc la 13 septembrie 1944. Un grup de piloți din Escadrila 31 Aviație din Insula Negros au decis lansarea unui atac sinucigaș în dimineața următoare. Locotenentul Takeshi Kosai și un sergent au fost selectați. Două bombe de câte 100 kg fiecare au fost atașate celor două avioane de luptă iar piloții au decolat înainte de asfințit planuind coliziunea cu portavioane americane. Nu s-au mai întors niciodată
Kamikaze () [Corola-website/Science/320448_a_321777]
-
elevi piloți dintre cei mai talentați, toți antrenați de el, care se oferă voluntari pentru forțele speciale de atac. Toți au ridicat ambele mâini oferindu-se voluntar pentru îndeplinirea unor astfel de operațiuni. Mai târziu, Tamai i-a cerut apoi locotenentului Yukio Seki să preia comanda acestei unități, cerere la care a răspuns afrmativ fără ezitare, devenind cel de-al 24-lea pilot ales. Totuși, Seki avea să scrie ulterior: "Viitorul Japoniei este sumbru dacă este forțată să își sacrifice unii
Kamikaze () [Corola-website/Science/320448_a_321777]
-
idealuri. Imediat debutului tacticii "kamikaze", ziarele și editurile au publicat reclame, articole, povestiri și legende prețuind curajul și faptele luptătorilor "kamikaze", reprezentând astfel un jutor în recrutarea și menținerea unui moral optim. În octombrie 1944, "Nippon Times" îl cita pe locotenentul Sekio Nishina: "Spiritul Grupului Special de Atac este marele spirit care curge prin sângele fiecărui japonez... Acțiunea de coliziune prin care mor simultan atât inamicul cât și tu insuți este denumită Atac Special... Fiecare japonez este capabil să devină membru
Kamikaze () [Corola-website/Science/320448_a_321777]
-
însă adevărate, precum cea a lui Kiyu Ishikawa care a salvat o navă japoneză când și-a calibrat traiectoria avionului interceptând o torpilă pe care un submarin american o lansase. Sergentul major a fost promovat post mortem la gradul de locotenent secund de către împărat și consemnat la Yasukuni. Istorii precum aceasta, care arată tipul de venerare și apreciere produse de o moarte onorabilă, încurajau tinerii japonezi să se înscrie voluntar în Grupul Special de Atac și le insufla dorința de a
Kamikaze () [Corola-website/Science/320448_a_321777]
-
vulnerabil la atacurile tunurilor anticar de 37 mm. Două prototipuri au fost propuse în luna mai a anului 1938 pentru a înlocui tancul T-35: modelul T-100, propus de birourile de proiectare OKMO, și tancul SMK, propus de echipa locotenent colonelului Zh. Kotin. Inițial, înlocuitorul tancului T-35 trebuia să aibă trei turele, însă ambele echipe au protestat, fiind un concept învechit. Stalin s-a dus la o machetă și a smuls o turelă, întrebând de ce trebuie un tanc să
Tancul Kliment Voroșilov () [Corola-website/Science/320468_a_321797]
-
și Marc Antoniu, rivali pentru preluarea puterii, și un al treilea, Marcus Aemilius Lepidus. Acesta a fost înlăturat în scurt timp, Marc Antoniu a fost eliminat în timpul unui război civil, Octavian rămânând singurul conducător. După asasinarea lui Caesar, prietenul și locotenentul său șef, Marcus Antonius, s-a folosit de ultimul testament al lui Cezar într-un briliant discurs împotriva asasinilor, incitând mulțimea. Asasinii au fugit către Grecia. În testament, nepotul său Octavianus, totodată fiul adoptiv al lui Caesar, a fost numit
Al doilea Triumvirat () [Corola-website/Science/317963_a_319292]
-
general de cavalerie austriac. După ce a absolvit colegiul din Pont-à-Mousson, Frimont a intrat în 1776, ca simplu soldat, în Regimentul austriac de husari Nr. 8 „von Tersztyánszky“. În timpul războiului pentru succesiune din Bavaria (1778-1779) a fost înaintat la gradul de locotenent, iar în timpul războiului contra turcilor, în 1789, a fost înaintat la gradul de căpitan de cavalerie ("Rittmeister"). Din 1792 până în 1800 s-a distins de mai multe ori în primul Războaiele napoleoniene, în special la Mannheim, astfel că a fost
Johann Maria Philipp Frimont () [Corola-website/Science/317964_a_319293]
-
Iliescu i-au cerut să-i suprime pe Elena și Nicolae Ceaușescu. Completul de judecată a fost format din doi judecători militari, coloneii Gică Popa (președinte) și Ioan Nistor, și trei asesori populari, căpitanul Corneliu Sorescu, locotenentul-major Daniel Candrea și locotenentul Ion Zamfir. Grefierul era plutonierul-major Jan Tănase. Acuzarea a fost reprezentată de procurorul militar Dan Voinea, iar apărarea a fost asigurată de avocații din oficiu Constantin Lucescu și Nicolae Teodorescu. Deplasarea la Târgoviște a membrilor „Tribunalului Militar Excepțional” s-a
Procesul și execuția soților Ceaușescu () [Corola-website/Science/317961_a_319290]
-
și Prințul Guillaume de Luxembourg. Guillaume a urmat liceul Robert-Schumann din Luxembourg, Colegiul Beau Soleil din Elveția, unde și-a obținut bacalaureatul. A urmat apoi timp de un an de zile Academia Regală Militară Sandhurst din Anglia, obținând gradul de locotenent. Și-a început studiile universitare în Marea Britanie unde a studiat la Universitatea din Durham și la Universitatea Brunel. Mai târziu a studiat literele și științele politice la Universitatea din Angers pe care a absolvit-o în 2009. Guillaume a devenit
Guillaume, Mare Duce Ereditar de Luxemburg () [Corola-website/Science/317988_a_319317]
-
mare de piese de teatru și filme. Laclos s-a născut la Amiens, într-o familie burgheza, iar în 1760 a fost trimis la "École royale d'artillerie de La Fère", similară cu Școala Politehnica din ziua de astăzi. Ca tânăr locotenent, a luptat pentru puțin timp într-o garnizoana de la Rochelle până la sfârșitul războiului de șapte ani (1763). Mai tarziu, a fost transferat la Strasbourg (1765-1769), Grenoble (1769-1775) și Besançon (1775-1776). În 1763, Laclos a devenit francmason în adăpostul militar "L
Pierre Choderlos de Laclos () [Corola-website/Science/323503_a_324832]
-
armată în Scoția pentru a-l înlocui pe regele Iacob al III-lea cu ducele de Albany. Armata lui Richard a învins apărarea scoțiană și a ocupat capitala, Edinburgh, dar Albany a hotărât să renunțe la tron, în schimbul postului de Locotenent General al Scoției. În urma acestei campanii, însă, Richard a obținut o garanție că guvernul scoțian va ceda teritorii și beneficii diplomatice în favoarea coroanei Angliei, și a recâștigat orașul Berwick-upon-Tweed, pe care scoțienii îl cuceriseră în 1460. Edward nu a fost
Bătălia de la Bosworth () [Corola-website/Science/323458_a_324787]
-
s-au alăturat armatei lui pe drumul spre centrul insulei. Istoricul Geoffrey Elton sugerează că doar susținătorii înfocați ai lui Henric se simțeau mândri de originea sa galeză. Când Henry a ajuns la Haverfordwest, centrul Pembrokeshire-ului, lucrurile s-au schimbat. Locotenentul lui Richard din Țara Galilor de Sud, sir Walter Herbert, nu a acționat împotriva lui Henric și doi ofițeri ai săi, Richard Griffith și Evan Morgan, au dezertat, trecând de partea lui Henric cu oamenii lor. Lui Henric i s-a
Bătălia de la Bosworth () [Corola-website/Science/323458_a_324787]
-
a alăturat și o altă personalitate locală, Rhys Fawr ap Maredudd. Cea mai importantă venire în tabăra lui Henric la începutul acestei campanii a fost probabil Rhys ap Thomas, liderul local din Țara Galilor de Vest. Richard îl numise pe Rhys locotenent în Țara Galilor de Vest pentru refuzul său de a se alătura revoltei lui Buckingham, cerându-i să i-l dea gaj pe fiul său Gruffydd ap Rhys ap Thomas, deși după unele relatări Rhys ar fi evitat să îndeplinească această
Bătălia de la Bosworth () [Corola-website/Science/323458_a_324787]
-
lui Buckingham, cerându-i să i-l dea gaj pe fiul său Gruffydd ap Rhys ap Thomas, deși după unele relatări Rhys ar fi evitat să îndeplinească această condiție. Henric însă l-a curtat pe Rhys, oferindu-i postul de locotenent pe toată Țara Galilor în schimbul loialității lui. Henric a înaintat prin Aberystwyth în vreme ce Rhys a mers mai pe la sud, recrutând 500 de galezi pe drum, ridicând numărul osașilor lui Henric la întâlnirea lor la Welshpool. Până la 15 sau 16 august, Henric
Bătălia de la Bosworth () [Corola-website/Science/323458_a_324787]
-
a împărătesei Elisabeta a Austriei ("Sisi"). Ziarul "New York Times" a scris că el a fost nepotul favorit atât al bunicului matern împăratul Franz Joseph cât și al bunicului patern, Prințul Leopold al Bavariei. Georg a intrat în armată bavareza că locotenent secund (germană: "Leutnant") cu o zi înainte să împlinească 17 ani, la 1 aprilie 1897; a fost asignat regimentului de infanterie Leib. La 8 februarie 1903, a fost promovat la rangul de prim locotenent (germană: "Oberleutnant") și reasignat regimentului 1
Prințul Georg de Bavaria () [Corola-website/Science/323924_a_325253]
-
a intrat în armată bavareza că locotenent secund (germană: "Leutnant") cu o zi înainte să împlinească 17 ani, la 1 aprilie 1897; a fost asignat regimentului de infanterie Leib. La 8 februarie 1903, a fost promovat la rangul de prim locotenent (germană: "Oberleutnant") și reasignat regimentului 1 de cavalerie regală "Prințul Karl al Bavariei”. Doi ani mai tarziu, la 27 octombrie 1905, a fost promovat "Rittmeister" iar la 26 octombrie 1906 la cel de maior. În timp ce era în armată, a devenit
Prințul Georg de Bavaria () [Corola-website/Science/323924_a_325253]
-
în cadrul școalii de pilotaj Bristol School de la . Între 1913-1914, împreună cu Protopopescu, a studiat la Școala Superioară de Construcții Mecanice și Aeronautice din Paris, devenind unul din primii ingineri militari de aviație ai armatei române. După revenirea în țară, în 1915, locotenentul Gheorghe Negrescu și-a continuă activitatea de instructor de zbor la școala de pilotaj de la Cotroceni. După intrarea României în Primul Război Mondial, la 15/28 august 1916, a îndeplinit peste 20 de misiuni de recunoaștere aeriană pe teritoriul Bulgariei
Gheorghe Negrescu () [Corola-website/Science/323968_a_325297]
-
se îmbunătățească; împăcarea lor s-a datorat în mare parte eforturilor mamei ei Gisela și a bunicului matern, împăratul Franz Joseph. Franz Joseph a prezentat noul cuplu curții într-un palat în apropiere de Viena. L-a numit pe Otto locotenent al regimentului de infanterie de la Troppau/Moravia și i-a dăruit rangul de conte în 1904. La momentul fugii secrete, Franz Joseph i-a scris soției sale că deși nu a fost fericit de căsătorie, a simțit că Elisabeta a
Prințesa Elisabeta Maria de Bavaria () [Corola-website/Science/323994_a_325323]
-
Șaizeci și cinci de oameni (incluzând și înlocuitori) au format echipele de pe țărm și de pe vas. Ei au fost aleși din 8.000 de voluntari și au inclus șase veterani din "Discovery" dar și membrii din echipa lui Shackleton din anii 1907-1909. Locotenentul Edward Evans, care era ofițerul navigator pe nava "Morning" din timpul evacuării misiunii "Discovery", a fost numit secundul lui Scott. Acesta a renunțat la propria expediție și și-a transferat suportul financiar noii operațiuni. Printre membrii Marinei Regale care au
Expediția Terra Nova () [Corola-website/Science/323960_a_325289]
-
navigator pe nava "Morning" din timpul evacuării misiunii "Discovery", a fost numit secundul lui Scott. Acesta a renunțat la propria expediție și și-a transferat suportul financiar noii operațiuni. Printre membrii Marinei Regale care au avut acceptul Amiralității se numărau locotenentul Harry Pennell, care avea să fie ofițerul navigator și să preia comanda navei după debarcare, și chirurgii militari George Murray Levick și Edward L Atkinson. Fostul ofițer Victor Campbell, poreclit „tovarășul răutăcios”, era unul din puținii care știau să schieze
Expediția Terra Nova () [Corola-website/Science/323960_a_325289]
-
a mai pus la dispoziție și un număr mare de marinari printre care veterani ai Antarcticii precum Edgar Evans, Tom Crean și William Lashly. Au mai fost acceptați și doi ofițeri ne-navali: Henry Robertson Bowers, cunoscut ca „Birdie”, un locotenent al Pușcașilor Marini Indieni, și Lawrence Oates („Titus”), un căpitan de armată de la Regimentul 6 Dragoni (Inniskilling). Oates, destul de înstărit, s-a oferit voluntar și a donat 1.000 de lire sterline expediției (echivalentul a 75.000 de lire sterline
Expediția Terra Nova () [Corola-website/Science/323960_a_325289]
-
platoului polar, folosind numai forțele proprii. Numai unul din aceste grupuri va continua spre pol; celelalte vor fi trimise înapoi la anumite latitudini. Componența ultimului grup polar va fi decisă de Scott în timpul călătoriei. Echipa cu cele două sănii motorizate (locotenentul Evans, Day, Lashly și Hooper) a plecat de la Capul Evans pe , scopul lor fiind de a transporta încărcături la paralela 80° 30′ S ca mai apoi să îi aștepte și pe ceilalți. Până pe ambele sănii motorizate s-au stricat după
Expediția Terra Nova () [Corola-website/Science/323960_a_325289]
-
au „ajuns din urmă” orarul lui Shackleton din 1908-1909. Pe 1912, la latitudinea de 87° 32′ S, Scott s-a hotărât în privința compoziției echipei polare - "cinci" oameni (Scott, Wilson, Oates, Bowers și Edgar Evans) aveau să continue spre sud în timp ce locotenentul Evans, Lashly și Crean se întorceau. Decizia de a lua cinci oameni mai departe implica recalcularea greutăților și rațiilor, pentru că totul fusese planificat pentru echipe de patru oameni. Lui Evans i s-au dat ordine noi și clare referitoare la
Expediția Terra Nova () [Corola-website/Science/323960_a_325289]
-
uitat ori nu a înțeles instrucțiunile lui Scott despre aducerea câinilor pentru a ajuta echipa polară la întoarcere, pentru că fără mâncarea pentru câini de la depozitul de o tonă aceste ordine nu puteau fi îndeplinite. Urgența care a apărut în urma salvării locotenentului Evans de la Barieră a schimbat planurile lui Atkinson, iar sarcina de a reaproviziona depozitul de o tonă a fost luată de Cherry-Garrard, singurul „ofițer” disponibil. Avea să fie însoțit de priceputul conducător de câini Dimitri Gerov. Atkinson încă nu se
Expediția Terra Nova () [Corola-website/Science/323960_a_325289]
-
centrul medical militar Headley Court, înainte de a fi eliberat de îndatoririle militare și a-și canaliza eforturile spre recuperarea completă și pregătirea sa pentru împlinirea visului din copilărie: escaladarea Everestului. În anul 2004, Grylls a fost decorat cu gradul de Locotenent Comandant al Royal Navy Reserve. La 16 aprilie 1998, Bear Grylls reușește atingerea țelului său urmărit încă din copilărie (când tatăl său i-a dăruit o fotografie cu muntele Everest): escaladarea vârfului de 8848 metri, la doar 18 luni de la
Bear Grylls () [Corola-website/Science/319432_a_320761]