7,995 matches
-
astea fără un pic de umor și de scepticism?” (459 Ă 17 august 1976). În fine, prin 1980 îi scrise lui Noica: „Resimt tot mai mult povara vârstei, cu tot ce implică ea: tulburări de memorie, oboseală, agravarea incoerenței... mentale, neputința de a-mi ține promisiunile” (617 Ă 22 decembrie 1980). Așadar, iată fizica: trăind în prezent, Cioran suferă de obsesia propriului corp, pe care îl slujește cu pasiune și devotament. Avantajul pe care el i-l conferă ține de o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
trăiește o surdă confruntare cu propria ereditate. La drept vorbind, nu-i aceasta decât fața, de penumbră, a luptei sale cu originile, pe care și le reneagă; o dispută care se înscrie, crepuscular, în reflexele urii de sine și în neputința fericirii simple, care i se oferă în preajmă. Îi spune fratelui: „La doi kilometri de Șanta, de acest paradis pierdut, în loc să te gândești la el cu nostalgie, tu îți faci examene de conștiință și-ți denunți «infamiile» pe care nu
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
vid, nejustificat, atunci nu-ți poți reține admirația pentru luciditățile României, căreia nu-i e rușine să-și bată joc de ea însăși, să-și scuture neantul în autodispreț sau să se compromită într-un scepticism dizolvant”. Admiră, așadar, explorarea neputinței. Or, aici se ascunde schița unui autoportret, căci termenii sunt aproximativ aceiași când, la Paris, Cioran vorbește despre sine însuși. Doar evaluarea e alta. Departe de țară Ă să se înțeleagă: rămânerea lui în Paris e mai degrabă un accident
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i vorbește lui Bucur țincu: „orice ființă are valoare prin ceea ce este și nu prin ceea ce face. Că se realizează sau nu, asta-i o chestiune secundară” (13 august 1970 Ă 624). Iată abandonul valah dublat, încă din tinerețe, de neputința de a crede. Cu toate experiențele care păreau să-l angajeze, el îi scria lui Eliade încă din 1935: „Cu adevărat, nu mă pot lega de nimic fără să fac o concesiune ce anulează atașarea” (9 decembrie 1935 Ă 550
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
azi ar fi un nume cunoscut în toată lumea. Pe de altă parte, să mori necunoscut nu e o soartă de disprețuit. În absolut, o nedreptate trăită atârnă mai greu decât un merit răsplătit” (6 iunie 1974 Ă 448). Este aici neputința lui de a trăi la periferie, într-o margine, în afara istoriei, neputință dublată imediat de șansa, metafizică, pe care o astfel de situare o conține. De fapt, povestea experienței lui biografice e destul de simplă: „Am fugit din gura noastră de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să mori necunoscut nu e o soartă de disprețuit. În absolut, o nedreptate trăită atârnă mai greu decât un merit răsplătit” (6 iunie 1974 Ă 448). Este aici neputința lui de a trăi la periferie, într-o margine, în afara istoriei, neputință dublată imediat de șansa, metafizică, pe care o astfel de situare o conține. De fapt, povestea experienței lui biografice e destul de simplă: „Am fugit din gura noastră de rai pentru că avea un efect dizolvant asupra mea. Ce-i drept, nici
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
poți dezrădăcina dintr-o țară” (1 decembrie 1933 Ă 620). Peste ani, în 1970, după ce trăiește câteva decenii departe de țara pe care o disprețuise și, deci, după ce încercase exercițiul dezrădăcinării, Cioran îi spune lui Noica: „a fi e cu neputință altfel decât înăuntrul propriei tale etnii” (21 ianuarie 1970 Ă 592). Așa încât, departe de țară, Cioran rămâne structural, fără a se mai minți, în interiorul etniei sale. De aceea își cultivă cu atâta rafinament negativitatea, refuzul istoriei, denunțarea socializării. Refuză chiar
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ca fiind emblematic pentru români, și ceea ce era trâmbițat altădată ca împlinire Ă anonimatul, ratarea Ă devine motiv de mândrie, dar și de abia ascunsă nostalgie, ba chiar de dezamăgire: „Sunt într-o situație foarte delicată. Nimic nu scapă rațiunii. Neputința mea de a lua o hotărâre explică de ce toată viața am meditat îndelung la sinucidere fără să o și fac. Noi românii suntem toți niște ratați. Asta e originalitatea noastră și pe drept cuvânt îi detestăm pe străini, biete ființe
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
pe străini, biete ființe care s-au realizat” (22 februarie 1991 Ă 582). Or, poziția aceasta, a detestării străinilor, este înainte de toate poziția lui Cioran, care nu-i implică deloc pe români. În fine, de observat și altceva. Disperat de neputința românilor de a fi și de a face istorie, Cioran le neagă violent, în tinerețe, rațiunea de a fi. Timpul i-a vindecat această ură, dar dacă într-o vreme transformase anonimatul în orgoliu, acum tonul alb ascunde recunoașterea unui
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care fuge deliberat, nevrând să cadă pradă „ispitelor graiului nostru” (15 febr 1974 Ă 235). Tot ceea ce iubește Cioran supune disprețului. E parcă teama de a se recunoaște în propria ființă. Cândva traduce din Oda lui Eminescu, lovindu-se de neputințele unor limbi prea „tocite” (franceza și engleza) „care nu se potrivesc cu dezabuzarea deopotrivă juvenilă și solemnă a poemului” (6 ianuarie 1971 Ă 431). Recitește Luceafărul, care Ă spune el Ă n-ar avea pereche în toată literatura franceză, apoi
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
opțiunile sale îl instituie e ceva mai complex. Pe de o parte, el e încântat într-o vreme de Paris, însă nu pentru că i-ar fi adus consacrarea, celebritatea, gloria, adică nu pentru că i-ar fi satisfăcut orgoliul rănit de neputințele României, ci, paradoxal, pentru că Parisul e locul pierzaniei. Scepticismul lui găsește aici locul potrivit pentru a-și întinde tentaculele prin care soarbe seva vitală. Prin urmare, aici, la Paris, viciul scepticismului proliferează strălucitor: „Nu vreau să spun că am rezolvat
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
soluție” (2decembrie 1946 Ă 484). Altfel zis, cadrul parfumat și frivol oferă pentru un sceptic soluția exhibării de sine, a contemplării în decadență. Parisul nu doar consacră, ci și vindecă, chiar dacă într-un fel care însemnă împingerea bolii până la limitele neputinței. Un motiv în plus, poate singurul cu miez, ca Cioran să iubească, în secret, Parisul. Fapt confirmat de o scrisoare din 1973, chiar dacă tonul e, de data aceasta, altul: „Dacă aș fi rămas acolo și condițiile istorice ar fi fost
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o face zilnic) să mă întrebe ce mai fac: Nu știu ce mai caut pe lumea asta», i-am răspuns. «Nici eu», a fost replica lui” (19 februarie 1985 Ă 421). Complementar înțelepciunii, adică unei lucidități care atacă orice gest cu morbul neputinței, acest sentiment al inutilității, deopotrivă ca șansă și ca eșuare: „Citesc mult, dar asta nu înseamnă că lucrez. A lucra înseamnă a scrie. Or, eu scriu puțin, aproape deloc. La ce bun să sporești numărul cărților? Ca să spui ceva, orice
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-se cu ai săi, de care a făcut totul pentru a se despărți, Cioran acordă imposturii (și, prin urmare, ipocriziei) nu sensul unei mistificări deliberate, ci expresia existențială a unui neajuns. Vidul pe care și-l radiografiază este consecința acestei neputințe de a fi ceva. În fața acestei fatalități, disperă și, uneori, privește cu acea seninătate definitorie pentru umor, care e, deopotrivă, detașare și ruptură de sine. În fond, lipsa de convingeri, de credințe, de crezuri atrage după sine o desubstanțiere a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-i o neînțelegere sau că am halucinații” (I, 167-168). Este motivul pentru care, într-un loc, mărturisește: „Iubesc totul, în afară de om. Când mă gândesc la el, văd roșu înaintea ochilor” (I, 350). Multe din reacțiile lui Cioran sunt consecința acestei neputințe de a vedea în ceilalți ceea ce el nu poate fi. Reducând totul la sine, identifică, nu numai în poporul din care a plecat, dar și în umanitate, propria impostură, adică neputință. Uneori, într-adevăr, joacă deliberat un rol, dar după ce
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
350). Multe din reacțiile lui Cioran sunt consecința acestei neputințe de a vedea în ceilalți ceea ce el nu poate fi. Reducând totul la sine, identifică, nu numai în poporul din care a plecat, dar și în umanitate, propria impostură, adică neputință. Uneori, într-adevăr, joacă deliberat un rol, dar după ce cortina cade, cel mai adesea se disprețuiește pentru asta. E la mijloc complicata sa relație cu ceilalți, asupra căreia vom reveni. Deocamdată, iată un exemplu care are legătură cu impostura: „Am
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Cioran cu o damnare. Cu cât este mai lucid, cu atât Cioran e locuit de straturi abisale. La fel și în privința adevărului: cu cât caută mai intens izbăvirea, cu atât mai mult, închis în lanțurile propriilor întrebări, e condamnat la neputință. Și adevărul, în căutarea căruia, înfrigurat, speriat, teluric, se află, este golit de miezul său ontologic. Eventual, îi sunt vizibile epifaniile, forme înșelătoare și tranzitorii. Oricum, într-un loc identifică adevărul cu ființa („Să cauți ființa cu vorbe! Ă Acesta
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
părăsit totul pentru ea. / Vreau să știu ce este real și de ce nu putem să-l posedăm”. Astfel, visează la sinteza dintre „un stoic și un mistic” (II, 38), la India antică, acolo unde “înțelepciunea și sfințenia se confundă”. Acestei neputințe privind țelul izbăvirii i se alătură, complementar, alta, articulată de umbrele ipocriziei. În vreme ce el își face un țel din a căuta adevărul, fie adevărul chiar întruchipat în aparență, iluzie și vid, cei mai mulți dintre oameni trec orbi pe lângă această probă a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
la care numai misticii au acces. Or, Cioran e un mistic ratat. Chiar și așa, în înfrângere el păstrează reminiscențele experienței, resturile căutării, iar scrisul e zgura acestei căutări, o explorare în suferință, un fel de cunoaștere, în negativ, a neputinței, a răului. Dacă nu-și poate asuma cunoașterea, în lumină, ci suferința, în întuneric, atunci Cioran face din ea, asemenea misticilor, o cale de acces, fie și ratată, spre adevăr. „Suferința, spune într-un loc, nu are decât un singur
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
doar de eșecul cunoașterii Ă devine devorare de sine: „Tot ce am descoperit, am descoperit consumându-mă. M-am diminuat ca să pot pătrunde anumite adevăruri” (III, 97). Și e vorba, în acest caz, de adevăruri, adică de ipocrizia celorlalți, de neputință, de vid. În nici un caz de Ființă. A suferi este pentru Cioran o deliberare, dacă nu cumva un orgoliu: „Să fii adevărat înseamnă să rănești și să te rănești. Pot foarte bine să-mi fac rău singur” (III, 188). Boala
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
orice, semn sigur că înaintezi spre adevăr...” (I, 12). Apoi, la distanța numai câtorva rânduri: „Acum câteva zile... Mă pregăteam să ies și, ca să-mi aranjez fularul, mă privesc în oglindă. Brusc, o spaimă cumplită: cine e omul ăsta? Cu neputință să mă recunosc. Mi-am recunoscut pardesiul, fularul, pălăria, însă degeaba, tot nu știam cine sunt; căci nu eram eu. Am rămas așa vreo treizeci de secunde. Când am reușit să-mi revin, spaima n-a încetat imediat, dar a
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
senzația nimicului meu mă umflă de orgoliu” (I, 21). Așa încât, angoasa generată de sentimentul nimicului trăit în fața oglinzii se transformă într-o re-fundamentare a egoului; sinele se hrănește din cunoașterea caracterului său iluzoriu. Un orgoliu peste care se așază chinul neputinței de a se elibera topindu-se în nimic: „Totul e nimic, desigur; dar noi înșine nu putem fi nimic pentru noi; nu ne putem include în nimicnicia universală. Eul supraviețuiește propriilor sale certitudini, eul se încăpățânează” (I, 361). Poate că
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Ă și de sfințenie...” (II, 385). Sau: „La douăzeci de ani, aveam o nesățioasă dorință de glorie” (I, 22). Așadar, privită acum cu admirație, tinereții, ca vârstă a angajării oarbe, i-ar fi urmat retragerea din lume, luciditatea mortificantă, iluminarea neputinței, sau, altfel spus, lașitatea. Diacronia e, însă, numai o aparență. Ce-i drept, poate că anumite accente se schimbă în timp, dar caietele sunt, oricum, expresia contradicțiilor care se dezvoltă în sincronie. Victoria lui Ă care se edifică pe ruinele
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
sau, altfel spus, lașitatea. Diacronia e, însă, numai o aparență. Ce-i drept, poate că anumite accente se schimbă în timp, dar caietele sunt, oricum, expresia contradicțiilor care se dezvoltă în sincronie. Victoria lui Ă care se edifică pe ruinele neputinței de a acționa Ă este că nu se angajează în nimic, că nu crede în nimic. Tocmai de aceea invidia și dezgustul față de cei care cred se află într-o permanentă confruntare. Așadar, vidul nu capătă la Cioran doar întruchiparea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
când exult la propria-mi nimicire, când se suspendă și se abolește tocmai ceea ce se cheamă «eu». Trebuie să ne distrugem ca să ne regăsim: esența înseamnă sacrificiu” (I, 63). În fine, ceea ce vede Cioran înainte de toate în sine însuși este neputința de a fi ceva. „Ceea ce știu distruge ceea ce vreau” (II, 185), constată cu o luciditate sceptică. Cel mai adesea, însă, în locul lucidității apare furia de sine însuși și, dusă la extrem, o violență îndreptată împotriva sa și a tuturor. Pe lângă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]