7,995 matches
-
I, 353). Are în el ceva de palavragiu și de călugăr trapist. E laș sau umil, se declară, însă, înțelept, pentru a răbufni apoi în accese de violență. Orice ar fi, orice ar face, Cioran regretă, căci e în permanență neputința de a fi. Disprețuind tribul, lui Cioran îi face plăcere să se confunde cu el, fie în locuri „căzute”, fie în spații elementare, primitive. Altundeva, vorbește despre „amestecul de îndoială și visare” pentru a se întreba apoi: „Cum oare se
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
precizează într-un loc, dacă mai zăbovește pe acest pământ, e pentru că sila lui „față de această lume nu e deplină și nici de tot sinceră” (I, 90). Să fie, în spatele ei, orgoliul? Să fie fascinația? Simpla, instinctiva ipocrizie? Să fie neputința? Lui Cioran îi plac, o declară adesea, „temperamentele agresive și contradictorii, violente și sfâșiate, și care prin excesele lor te stimulează, te descumpănesc. Abulia mea are nevoie de bici” (II, 28). Iată-l aici în ipostaza care-l salvează, de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
ca Cioran să se simtă un străin, un exilat. Exilul său metafizic are această conotație. „Toată viața voi fi trăit cu sentimentul că am fost alungat din adevăratul meu loc” (II, 25). Dar disprețul și rușinea de sine, consecință a neputinței de a fi în istorie și a căderii sale, e dublată de un orgoliu luciferic, damnat. Cât orgoliu, în fond, în asumarea căderii, anonimatului, absenței! Un orgoliu care nu poate elimina, însă, momentele de cruzime față de ceilalți și față de sine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
convins de adevărul caducității universale (efectiv „bolnav” de ea), Cioran nu poate trage de aici decât concluzii contrare: „o imensă consolare și o deznădejde nespusă” (III, 17). Dincolo, însă, de fundamentarea oximoronică a ființei cioraniene, luciditatea este la Cioran consecința neputinței, iar nihilismul, reversul iubirii cu disperare a vieții. „Toate nenorocirile mele se trag din faptul că sunt prea atașat de viață. N-am întâlnit pe nimeni s-o iubească atâta cât o iubesc eu” (I, 353), citim într-un loc.
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
al propriei proiectări în iluzie și în carnavalesc. Și eu, și lumea, spune Cioran, suntem aparențe, de nu cumva simple marionete, într-un tărâm al carnavalescului. O astfel de ieșire din impas, în care se resorb energiile primare, este consecința neputinței de a acționa. Fiindu-i interzis accesul la fapta elementară, Cioran îi neagă valoarea, deși trăiește în permanență cu nostalgia ei. Ce-i rămâne decât să exceleze în negare, să persevereze în explorarea neputinței? „Am un curaj negativ, un curaj
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
se resorb energiile primare, este consecința neputinței de a acționa. Fiindu-i interzis accesul la fapta elementară, Cioran îi neagă valoarea, deși trăiește în permanență cu nostalgia ei. Ce-i rămâne decât să exceleze în negare, să persevereze în explorarea neputinței? „Am un curaj negativ, un curaj îndreptat împotrivă-mi”, spune la un moment dat. Pentru a continua: „Mi-am abătut viața de la sensul pe care mi l-a hotărât ea. Mi-am anulat viitorul” (I, 10). Sunt cuvinte scrise încă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
scrise încă din 1957, anul în care Cioran începe să-și scrie Caietele, dublate imediat de conștientizarea eșecului devenit sens: „Toată viața am consacrat un cult marilor tirani împotmoliți în sânge și în remușcare. M-am rătăcit în Litere din neputința de a ucide sau de a mă ucide. Această neputință, această lașitate, doar ea a făcut din mine un scrib” (I, 10). Este momentul în care, disperat, Cioran exclamă: „Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt plămădit” (I
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
-și scrie Caietele, dublate imediat de conștientizarea eșecului devenit sens: „Toată viața am consacrat un cult marilor tirani împotmoliți în sânge și în remușcare. M-am rătăcit în Litere din neputința de a ucide sau de a mă ucide. Această neputință, această lașitate, doar ea a făcut din mine un scrib” (I, 10). Este momentul în care, disperat, Cioran exclamă: „Dintr-un scuipat al diavolului, iată din ce sunt plămădit” (I, 11). Consacrat literelor, el țese mreaja care-l desparte de
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nici invidia („Invidia e fiziologică. A trăi înseamnă să secretezi venin” Ă II, 386), cu atât mai puțin violența, căreia îi vom dedica pagini aparte, sau dezgustul față de sine. Dacă se disprețuiește, Cioran o face tocmai din acest motiv, al neputințelor, doar că o face cu voluptate, căci neputința devine ea însăși sens, în măsura în care devine cel puțin tărâm de explorat. Ura, disprețul, dezgustul, greața de sine însumează tot acest curaj negativ în care Cioran excelează. „Mizeriile mele!”, exclamă la un moment
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să secretezi venin” Ă II, 386), cu atât mai puțin violența, căreia îi vom dedica pagini aparte, sau dezgustul față de sine. Dacă se disprețuiește, Cioran o face tocmai din acest motiv, al neputințelor, doar că o face cu voluptate, căci neputința devine ea însăși sens, în măsura în care devine cel puțin tărâm de explorat. Ura, disprețul, dezgustul, greața de sine însumează tot acest curaj negativ în care Cioran excelează. „Mizeriile mele!”, exclamă la un moment dat, pentru a continua: „singurul lucru care mă
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de violență contra propriei ființe” (I, 86). La un moment dat, ca să scape de abulie, citește o carte despre Napoleon. Vrea să se întărească prin exemplul altora. Or, exemplul altora nu-i provoacă decât un și mai puternic sentiment al neputinței. Așa încât, în loc să urmeze exemplul lui Napoleon, se trezește din nou răbufnind: „De dimineață până seara nu fac decât să mă răzbun. Pe cine? Pe ce? Nici eu nu mai știu, de vreme ce tuturor le vine rândul... Nimeni nu știe mai bine
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a ceea ce era. Are ceva grețos nevolnicul ce propăvăduiește forța, nevolnicul ce nu cunoaște mila” (II, 13-14). Nu înseamnă că Cioran ar cunoaște mila. În schimb, propăvăduise forța, trăia cu nostalgia vitalismului, cultivase filozofia trăirii, el, care era copleșit de neputință. De fapt, acum, când scrie, Cioran întrupează o depășire a lui Nietzsche tocmai prin faptul că nu face nimic altceva decât, cu disperare, să-și fixeze idealul în felul său de a fi. Și îl fixează în abandon, neputință, boală
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
de neputință. De fapt, acum, când scrie, Cioran întrupează o depășire a lui Nietzsche tocmai prin faptul că nu face nimic altceva decât, cu disperare, să-și fixeze idealul în felul său de a fi. Și îl fixează în abandon, neputință, boală. Propăvăduiește forța în sens invers, acum, când își înțelege nu numai nevolnicia, ci și „mizeriile”; tocmai de aceea, lui nu-i rămâne decât eroismul întors, explorarea în eșec și, dus la extrem, curajul negativ. Cinism, scepticism, înțelepciunetc "Cinism, scepticism
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
care înțeleg o îndoială excesivă, adică implacabilă, invadatoare. Și într-adevăr, la mine îndoiala se extinde, invadează, îmi ocupă spațiul gândirii” (III, 22). În acest context, trebuie amintit Talleyrand, unul dintre modelele pe care Cioran le admiră cu conștiința propriei neputințe, a propriilor limite pe care el cultivă cu fervoare, chiar simulând. Iată-l, deci, pe Talleyrand, „un om consecvent cu sine însuși, care nu credea în nimic și care-a dovedit-o. Întreaga lui carieră: un joc abil printre fanatici
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Văd explicația pasiunii mele pentru Talleyrand în faptul că m-am săturat de scepticismul în vorbe și sunt bucuros să văd pe cineva care l-a tradus în fapte, în normă, în acțiune” (II, 285). Or, Cioran acționează doar din neputința de a acționa. Finalmente, insul care-l admiră pe Talleyrand pentru cinismul său practic este totuna cu cel care-i iubește pe evrei, pentru „visarea lor continuă la o condiție diferită” (III, 304). Conștiința acestei contradicții, a acestei „sinteze irealizabile
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
practice cinismul lui Talleyrand, lui Cioran nu-i rămâne decât nimicirea celorlalți și nimicirea de sine, cu toate incovenientele care decurg de aici. La Cioran nu se pune problema credinței (a crede sau a nu crede în ceva), ci a neputinței de a alege, de a opta. Diferența de Talleyrand e fundamentală: „Nu mă pot hotărî în nimic. Oscilez până la delir, nu pot cu nici un chip să adopt o opinie și nici să aparțin unui loc, nu pot să îmbrățișez o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
Și totuși, sub demersul său trufaș și nepăsător, ce sfâșieri! E însuși fructul unei vitalități precare, adânc vătămate” (I, 143). În acest echilibru instabil, echilibrul unei trufii învinse, sfâșierea are atribut de legitimare. Oricum, în spatele scepticismului lui Cioran se ascunde neputința vitalității și a cinismului. Dar, și vitalitatea, și cinismul l-au bântuit pe Cioran. „Ca să suporți viața, trebuie să fii cinic sau naiv. / Când nu ai privilegiul să fii cinic sau naiv, viața este o încercare de fiecare clipă, o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
dezabuzat” (II, 372), care nu mai crede nici măcar în „viitorul nimicirii”. Să ne amintim de Talleyrand, care „nu credea în nimic și care-a dovedit-o”. Dacă ar fi fost sceptic prin opțiune, Cioran n-ar fi simțit în preajma lui neputință. Într-un loc, după ce mărturisește că „Scepticul din mine îl înăbușă din ce în ce mai mult pe mistic” (I, 122), Cioran o spune la fel de clar: „Sunt sceptic prin fiziologie, ereditate, obișnuință și vocație, și de asemeni prin gust filozofic”. Oricum, cuvintele lui despre
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
a putut atinge, îl înjosește și-l batjocorește, lovește în sine prin intermediul celui mai vechi, celui mai drag vis al său” (II, 330-331). Cine altcineva decât Cioran însuși e acela care naufragiază în îndoială și se răzbună pe sine pentru neputința de a fi?! Cum vom vedea, el e acela care lovește în sine „prin intermediul celui mai vechi, celui mai drag vis al său”. De reținut pentru momentul în care vom explora obiectul urii lui Cioran, neamul, Dumnezeu, propriul sine. În
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
neinspirații» prin excelență, cei pe care nici o durere nu-i ațâță și nu-i tulbură. Îmi plac gânditorii ce evocă vulcani stinși” (I, 115). Departe de Cioran o astfel de împlinire. Deocamdată, nu face decât să proiecteze în ipotetic reversul neputinței de a fi demon. Diavolul stârnește cu adevărat admirația sa: „Diavolul nu e un sceptic, dovadă rolul ce i s-a atribuit de-a lungul timpului. Dacă se complăcea în îndoială sau voia să-i convertească pe oameni la ea
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
orice interes pentru adevăr (I, 208). Or, cum lumea nu-l fascinează, scepticismul e, pentru Cioran, „o stare de defascinare” (I, 277). În fine, deopotrivă demonului, care, cu activismul său, îi stârnește lui Cioran unde de regret și valuri de neputință, scepticismul Ă deși poartă stigmatul trădării propriului sineă iese din penumbra aceasta a vitalității pentru a încorpora, la rându-i, un fel de ființare exemplară. O ființare pe dos. Înainte de toate, scepticismul e sinonim unei devitalizări și nu întâmplător Cioran
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
să poată fi asociat abisului și, pentru o traducere din James, ar fi preferat în franceză mai degrabă abisurile îndoielii, decât ale scepticismului. Oricum, cert este că el încearcă, pentru că se hrănește cu sine, o reabilitare a scepticismului, ilustrare a neputințelor sale, a lipsei sale de eroism. Permanent, însă, regretul că nu se poate elibera de scepticism, fără să-l poată, în schimb, învesti în mod convingător cu o valoare afirmativă. Notează pe 11 noiembrie 1962: „Nu prin raționament se iese
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
nemarcată de sensul obișnuit peiorativ. O „pramatie” hrănită de manii, capricii, violențe, rea-voință Ă dar acesta e Cioran în persoană! În fine, iată cum admirației pentru Schopenhauer i se adaugă o penumbră, căci scepticismul, relativismul, histrionismul devin semne ale unei neputințe. Fără „avantajul” umorului, Nietzsche era mânat numai de acel suflu tragic la care, în realitate, Cioran însuși jinduia. Numai că Cioran nu era inocent, n-avea acea inocență oarbă a naturilor originare, apte să creeze istorie. Din nefericire, el era
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
o impunem și s-o urmărim prin toate eforturile. Să poți spune: Nu mă mai amăgește nimic» Ă și să sfârșești în veselie” (III, 85). Nu peste mult, umorul Ă ca discreditare Ă a devenit el însuși o perpetuare a neputinței: „La piață, am rumegat «cugetarea» de alaltăieri, anume că trăim ca să ne batem joc de univers, că poate existența nu are alt sens. Să pui la îndoială totul, pe tine însuți și lumea, să-ți bați joc de tine și
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]
-
e una singură: „Filozofia nu pare să fie compatibilă cu umorul” (idem). Cât despre Cioran, el este un slujitor al umorului, nu al filozofiei, al culturii, nu al naturii. Câtă deliberare, însă, și câtă fatalitate aici? Câtă realizare și câtă neputință? Totuși, atunci când are conștiința propriei detașări, a propriului râgâit cinic, Cioran deplânge neputința sa de a fi natură. Eșecul său este tocmai al acela al relativității sceptice care se hrănește cu nostalgia elementarității pe care, cum am văzut, Cioran o
Cui i-e frică de Emil Cioran? by Mircea A. Diaconu () [Corola-publishinghouse/Science/1920_a_3245]