5,445 matches
-
regilor sau a republicii, În legătură sau prin analogie cu tradițiile preexistente. Pe acest substrat devin mai ușor de Înțeles conexiunile pe care un important istoriograf, autor al unei istorii greco-romane cu tendințe universaliste, le-a reconstruit la sfârșitul perioadei republicane (Dionysosxe "Dionysos" din Halicarnas, Antiquitates Romanae, 1, 32, 3-5). Conform opiniei acestuia, arcadienii s-au stabilit la poalele Palatinului, au Întemeiat Înainte de toate un sanctuar În cinstea lui Panxe "Pan" și au instituit un cult „pe care romanii Îl celebrează
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
sintetică”; trebuie să subliniem că nu este permisă falsificarea acestui fenomen schimbând evaluarea sau terminologia lui, ceea ce se Întâmplă de obicei când, de exemplu, se estimează că acceptarea cultului zeiței Mater Magnaxe "Mater Magna" ar reprezenta o ruptură cu religia republicană și Începutul decăderii orientale sau când epoca imperială este limitată la „sincretism” și este redusă la o fază de „supraviețuire” a cultelor clasice 1. 3. Mituri, misterii, filozofitc "3. Mituri, misterii, filozofi" a) Mituri Numeroase mituri grecești care Îl transferă
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
În raport cu acțiunile, simbolurile și motivele non-religioase de care se slujește comunicarea socială. 2. Celxe "Cel" care Împlinește acțiunile religioase este doar arareori poporul (populus) În totalitatea sau, adică fără deosebire de loc, Înrudire, clasă, vârstă, profesiune, sex. Supplicationes din epoca republicană sunt rare și se exprimă În sărbători de rugăciune și mulțumire, fără o dată fixă (Titus Livius 32, 1, 14; cf. Halkin, 1953): „poporului i-a fost impusă o supplicatio de o zi și au fost Împlinite acțiuni sacre În toate
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
caritativă, educație și spiritualitate religioasă. Cu toate acestea, nu poate exista o „comunitate” religioasă de „credincioși”, „frați” și „fii” fără prezența unui oficiu care să reunească În sine funcțiile mijlocitorului, maestrului și părintelui spiritual. Așadar În religia romană din epoca republicană și imperială există relativ puține grupuri (collegia) care urmăresc În primul rând și cu precădere scopuri religioase. Credincioșii zeiței Bona Deaxe "Bona Dea" Caelestisxe "Bona Dea Caelestis", de exemplu, se adună Într-un collegium cultorum propriu (CIL, 10, 4849). Numai
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
non-sacru” (sacrum/profanum)2, „licit/interzis” (fastus/nefastus), „lume divină/lume umană” (res divinae/res humanae). De o deosebită importanță este distincția Între culte „publice” sau „ale statului” (publicum) și culte non-publice, private, personale (privatum). Dreptul pontifical de la sfârșitul epocii republicane, transmis nouă de Festus, le definește astfel 3: „Sunt publice cultele care se practică pentru popor pe cheltuiala publică, adică acele culte pentru munți, sate, curii, capele. În schimb, private sunt cultele care se practică pentru oameni particulari, familii, neamuri
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
poartă același nume (Ulpian, În Digestus, 50, 16, 195, 4: de exemplu familia Iulia). Rămân necunoscute rolurile lor originare politice și militare, respectiv concurența Între principiile familiale și statale În apariția republicii romane sau a „statului” ca atare. În perioada republicană, membrii unei gens (gentiles) au un „principe” (princeps) propriu drept „cap de familie”, un loc de cult și un loc de Înmormântare exclusiv. Unele gentes urmează un calendar al sărbătorilor, diferit de cel public. Decimus Iunius Brutus sărbătorea parentaliile În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Înmormântare exclusiv. Unele gentes urmează un calendar al sărbătorilor, diferit de cel public. Decimus Iunius Brutus sărbătorea parentaliile În decembrie În loc de februarie (Macrobius, Saturnalia, 1, 16, 7; Cicero, De legibus, 2, 21, 54; Plutarh, Quaestiones Romanae, 34). Încă din epoca republicană gens Cornelia practica Înmormântarea În sarcofage (Pliniu, Naturalis historia, 7, 187). Este cunoscut mormântul Scipionilor pe via Appia, ca și hipogeul aparținând familiei Calpurn Pison pe via Salaria. Se povestește că gens Fabia ar fi fost nimicită pe Cremera (477
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Fabiani. Ei considerau că Își au originea În Herakles, Întemeietor al acestei gens (nu se știe de când). Polemica lui Cicero la adresa lui Clodius, care trecuse de la patriciana gens Claudia la plebe, arată cât de Înrădăcinată era poziția ginților patriciene În perioada republicană tardivă 2. După Cicero, această trecere amenința supraviețuirea cultului gentilic al acestei gens Claudia (sacra Claudiae gentis), iar o asemenea alegere era de competența unor pontifices. Dacă și alții ar fi urmat exemplul lui Clodius, Întreaga religie romană s-ar
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
1. Descrierea cea mai densă și mai amplă a unei orânduiri cultuale romane se găsește În legea cetății Urso, lex Coloniae Genetivae Iuliae. Această colonie romană, Urso (Ossuna șastăzi Osunaț, În provincia Baetica/Andaluzia) a fost Întemeiată Înainte de sfârșitul perioadei republicane (45 și 44 Î.Hr.). Statutul de Întemeiere, din care cincizeci de capitole, adică o treime din cele nouă table originare, au fost găsite Încă din 1870, era atârnat În for pe o lungime de treisprezece metri (Riccobono, 19862, nr.
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
tibicines), care nu au nevoie să fie numiți În legea-cadru. Religia privată și personală apare numai În dreptul referitor la Înmormântări. Cultul familiei imperiale (veneratio domus Augustae) nu și-a aflat locul În această lege a unei colonii de la sfârșitul perioadei republicane așa cum s-a păstrat ea, În ciuda reelaborării pe care a suferit-o În epoca Flaviilor. b) Ritualurile lui Cato Cea mai densă și mai lungă serie de rituri care ne-a parvenit din religia romană este plasată Într-un loc
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Imaginile cultuale, care sunt consacrate odată cu cele dintâi obiecte ale templului (sacra supellex), sunt considerate distincte de materialul decorativ și artistic al templului, cărora le este atribuit un grad mai mic de sfințenie. Pentru a-și demonstra sentimentele civile aproape republicane, Tiberiu face ca statuia lui să fie așezată nu printre simulacra deorum, ci printre elementele decorative (ornamenta aedium; Suetonius, Tiberius, 26, 1; cf. Servius, comentariu la Georgica, 3, 16). Pe de altă parte, o interpretare rigidă a Legii le interzice
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
antichități, teama și zelul reformator Îl Îndeamnă pe acest om cult la muncă: zeii nu trebuie uitați (I fr. 2a), poporul nu trebuie să Îi disprețuiască, ci trebuie să Îi venereze (I fr. 12). Textul acestei Summa theologica a religiei republicane s-a pierdut la sfârșitul antichității și are nevoie să fie reconstruit pe baza unor citate. Augustin l-a citit Încă În secolul al V-lea și ne oferă și indiciul acestui fapt (I fr. 4): cartea 1 de omnibus
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
H. (1983), „Die Rechtfertigung Gottes durch den «Fortschritt der Zeiten». Zur Differenz jüdischchristlicher und hellenistisch-römischer Zeitund Geschichtsvorstellungen”, În A. Peisel, A. Mohler, Die Zeit, München, pp. 257-288. Cancik, H. (1985/1986), „Rome as Sacred Landscape. Varro and the End of Republican Religion in Rome”, În Visible Religion, nr. 4-5, pp. 250-265. Cancik, H. (1986), „Nutzen, Schmuck und Aberglaube. Ende und Wandlungen der römischen Religion im 4. und 5. Jahrhundert”, În H. Zinser, 1986, pp. 65-90. Cancik, H. (1991), „La religione”, În
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
M. Terentius Varro. Antiquitates Rerum Divinarum, I: Die Fragmente; II: Kommentar, Wiesbaden. Cichorius, C. (19229, Römische Studien, Leipzi, Berlin. Colonna, G. (1988), „I Latini egli altripopoli del Lazio”, În Italia omnium terrarum alumna, Milano, pp. 409-528. Crawford, M.H. (1974), Roman Republican Coinage, Cambridge. Creuzer, G.F. (1806), „Idee und Probe alter Symbolik”, În G. Daub și G. F. Creuzer, Studien, vol. II, Frankfurt, Heidelberg 1806. Dölger, F. (1929, 1930, 1940), „Zu den Zeremonien der Messliturgie”, În Antike und Christentum. Doergens, H. (1949
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
Hr. Riturile secrete Înființate din inițiativa unui sacrificulus et vates („practicant de rituri și ghicitor”, de origine greacă, venit În Etruria: Titus Livius, XXXIX, 8-18) și atât de periculos Înclinate să se infiltreze În cadrele severei tradiții religioase din Roma republicană sunt interzise din cauza caracterului lor licențios (Festugière, 1972, pp. 89-109). Cu toate acestea, eforturile represive nu vor reuși să oprească un proces de expansiune (Bruhl, 1953; AA.VV., 1986) care, de altfel, comportă În paralel o reglementare a elementului entuziasto-orgiastic
[Corola-publishinghouse/Science/2005_a_3330]
-
descoperirile științifice ale secolului în discuțiile despre artă, invocîndu-i adesea pe Spencer, Darwin și Karl Wundt. Iorga nu i-a urmat în totalitate, modificînd ideile pe care le putea folosi. Paul Bourget era un revanchard, o figură distinsă a reacțiunii republicane din timpul Celei de a treia Republici. El susținea că Biserica trebuie să fie sursa coeziunii și poate stăvili anarhia care năpăstuia societatea. Iorga (care nu era credincios) considera că tocmai o asemenea funcție națională și socială îi revine Bisericii
by NICHOLAS M. NAGYTALAVERA [Corola-publishinghouse/Science/1017_a_2525]
-
-și croiască o identitate În anii tulburi de după primul război mondial. După 1945 Însă, raportul de forțe s-a inversat. În primul rând, aceste partide - În special Uniunea Creștin-Democrată (UCD) În Germania de Vest, Creștin-Democrații (CD) În Italia și Mișcarea Republicană Populară (MRP) În Franța - aproape monopolizaseră electoratul catolic. În Europa anului 1945, acest lucru era important: opțiunile catolicilor erau Încă strict conservatoare, În special pe probleme sociale și În regiuni dominate de credincioși practicanți. Alegătorii catolici din Italia, Franța, Belgia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
apariția Italiei moderne) emigrația. Însă Cassa reprezenta o mobilizare de resurse mult mai amplă decât orice plan anterior și avea mai multe șanse de reușită, fiindcă se acorda perfect cu mecanismele politice de bază ale noii republici italiene. Funcția statului republican nu diferea prea mult de cea a statului fascist precedent - de la care moștenise și majoritatea birocraților 12: rolul Romei era să asigure un loc de muncă, servicii și asistență socială numeroșilor cetățeni italieni care nu aveau altă soluție. Prin diverși
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
un grup a cărui popularitate scăzuse. Posturile și favorurile erau create și acordate În proporție directă cu distribuția politică la nivel local, regional și național. Fiecare organism social, de la sindicate la cluburile sportive, se declina În variantele creștin-democrat, socialist, comunist, republican și liberal. Din punctul de vedere al „Omului Economic”, sistemul avea pierderi imense și contraria inițiativa privată și eficiența fiscală. „Miracolul economic” italian s-a produs, cum vom vedea, mai degrabă În ciuda sistemului decât datorită lui. și totuși, stabilitatea politică
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
tocmai pe aranjamentele instituționale neobișnuite descrise mai sus. În Italia nu exista o majoritate clară de partea unui partid sau program, iar sistemul electoral complicat de reprezentare proporțională genera parlamente prea divizate ca să poată promulga legi majore sau controversate: Constituția republicană postbelică nu a avut o Curte Constituțională până În 1956, iar mult-discutata autonomie regională nu a fost votată În parlament decât paisprezece ani mai târziu. În consecință, precum Franța celei de-a Patra Republici și În parte din aceleași motive, Italia
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
Gaulle, revenit la putere, l-a numit pe André Malraux ministru al Culturii. Statul francez jucase multă vreme un rol de mecena. Dar Malraux concepea această misiune Într-un mod cu totul nou. Prin tradiție, curtea regală și succesorii ei republicani și-au exercitat puterea și și-au deschis băierile pungii pentru a atrage arta și artiștii la Paris (sau Versailles), semănând seceta culturală În restul țării. Acum, guvernul voia să cheltuie bani pentru a duce artiști și spectacole În provincie
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
guvernul amenința să răspundă provocărilor violente din Berlinul de Vest și de oriunde altundeva, Habermas - căruia i s-au alăturat Grass, Walser, Enzensberger și Hochhuth - a făcut apeluri repetate la rațiunea democratică, cerând deopotrivă studenților și guvernului să respecte legalitatea republicană. O lună mai târziu, Dutschke a plătit el Însuși prețul polarizării violente pe care o Încurajase: la 11 aprilie 1968 a fost Împușcat la Berlin de un simpatizant neonazist. Au urmat săptămâni incendiare, În care doi oameni au murit și
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
să-i subvenționeze pe oțelarii valoni În șomaj (vezi capitolul XXII). Bascii și catolicii din Ulster erau, Însă, altă poveste. țara Bascilor, situată În nordul Spaniei, a fost dintotdeauna ținta mâniei lui Franco: În parte fiindcă era sinonimă cu cauza republicană În războiul civil spaniol, În parte fiindcă cererea străveche a bascilor de a li se recunoaște diferența contraria profund instinctul centralizator și misiunea autoimpusă a corpului ofițeresc spaniol: consolidarea statului. Tot ce era specific basc (limba, obiceiurile, politica) a fost
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
era o organizație clandestină, ea a stabilit contacte - cărora li s-a dat ulterior o justificare ideologică specioasă - cu grupuri similare din străinătate, care i-au oferit bani, arme, condiții de antrenament, ascunzișuri și publicitate: Grupul Baader-Meinhof din Germania, Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army - IRA), Organizația pentru Eliberarea Palestinei și Organizația Armată Secretă din Franța. Strategia ETA - și a suporterilor ei politici din Herri Batasuna, partidul separatist basc fondat În 1978 - era una de nedisimulată violență instrumentală: prețul apartenenței bascilor
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]
-
clandestină, ea a stabilit contacte - cărora li s-a dat ulterior o justificare ideologică specioasă - cu grupuri similare din străinătate, care i-au oferit bani, arme, condiții de antrenament, ascunzișuri și publicitate: Grupul Baader-Meinhof din Germania, Armata Republicană Irlandeză (Irish Republican Army - IRA), Organizația pentru Eliberarea Palestinei și Organizația Armată Secretă din Franța. Strategia ETA - și a suporterilor ei politici din Herri Batasuna, partidul separatist basc fondat În 1978 - era una de nedisimulată violență instrumentală: prețul apartenenței bascilor la Spania urma
[Corola-publishinghouse/Science/1961_a_3286]