6,080 matches
-
sultanul, califul tuturor musulmanilor, a proclamat în mod simbolic „Jihadul” (războiul sfânt) împotriva puterilor europene. El a hotărât închiderea strâmtorii Bosfor pentru traficul naval internațional, provocând practic Rusia, a cărui întreg comerț exterior trecea prin strâmtorile Mării Marmara. De asemenea, sultanul a declarat caduc Convenția de la Akkerman, semnată cu un an mai înainte cu Rusia. Sultanul a mai ordonat vasalului său Muhammad Ali să nu-și retragă forțele din Peloponez. Aliații și-a trimis însă negociatorii la Alexandria să propună liderului
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
El a hotărât închiderea strâmtorii Bosfor pentru traficul naval internațional, provocând practic Rusia, a cărui întreg comerț exterior trecea prin strâmtorile Mării Marmara. De asemenea, sultanul a declarat caduc Convenția de la Akkerman, semnată cu un an mai înainte cu Rusia. Sultanul a mai ordonat vasalului său Muhammad Ali să nu-și retragă forțele din Peloponez. Aliații și-a trimis însă negociatorii la Alexandria să propună liderului egiptean să-și retragă forțele din Europa. Muhammad Ali trebuia să facă față unei dileme
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
războiul sfânt. Nu în ultimul rând, nu dorea să-și umilească fiul, obligându-l să se retragă. De aceea, Muhammad Ali a ales să tragă de timp, implicându-se în negocieri îndelungate și fără efect, în speranța că între timp sultanul avea să ajungă la un aranjament cu aliații, permițându-i astfel lui Ibrahim să se retragă cu demnitate din Grecia. Orice șansă pentru rezolvarea conflictului pe calea negocierilor a dispărut odată cu declarația de război a Rusiei din aprilie 1828, care
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Hans Karl von Diebitsch, care a reușit să cucerească Silistra. Această victorie a fost urmată de o manevră îndrăzneață prin care a ocolit Șumen, a pus pe fugă forțele otomane trimise să-l oprească și s-a îndreptat spre Constantinopol. Sultanul a fost forțat să cipituleze în momentul în care armatele ruse au ajuns în septembrie 1829 la 40 km de capitala Imperiului Otoman. Prin Tratatul de la Adrianopol, sultanul a fost obligat să accepte o lungă serie de pretenții ale rușilor
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
forțele otomane trimise să-l oprească și s-a îndreptat spre Constantinopol. Sultanul a fost forțat să cipituleze în momentul în care armatele ruse au ajuns în septembrie 1829 la 40 km de capitala Imperiului Otoman. Prin Tratatul de la Adrianopol, sultanul a fost obligat să accepte o lungă serie de pretenții ale rușilor, printre acestea aflându-se acceptarea autonomiei Greciei, așa cum fusese definită prin Tratatul de la Londra. Împăratul Nicolae I și cabinetul său nu au forțat însă nota și nu au
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
a regiunii strâmtorilor. Asemenea avantaje obținute de Sankt Petersburg ar fi adus la un conflict cu Austria și Regatul Unit. Drept consecință, Londra și Viena au acceptat fără multă tragere de inimă cele câteva câștiguri strategice ale rușilor. Acceptarea de către sultan a condițiilor impuse de ruși a venit însă prea târziu pentru ca otomanii să mai poată păstra controlul asupra Greciei. Grecii, încurajați de eșecurile militare repetate în fața puterilor europene dar și în fața armatei revoluționare elene, au refuzat să accepte orice altă
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
susținerea suzeranității otomane asupra Greciei și, prin semnarea actului final al Confeinței de la Londra din 1832, au acceptat independența țării. Aliații au insistat însă ca nou proclamatul stat elen să fie o monarhie, nu o republică. La sfârșitul aceluiaș an, sultanul a fost forțat să accepte propunerile aliaților și a semnat Tratatul de la Constantinopol prin care recunoștea în mod oficial noul stat independent - Regatul Greciei. Teritoriul acestui regat era însă limitat doar la regiunile din care fuseseră alungate forțele otomane: Peloponez
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
Rus, ci din partea egiptului. După ce și-a pierdut flota și fieful ereditar promis fiului său, Muhammad Ali a cerut drept compensație pentru Ibrahim titlul de "wali" (vicerege) al proviciei otomane Siria (care cuprindea teritoriile Siriei, Libanului și Palestinei moderne). Atunci când sultanul a refuzat acest favor, Muhammad Ali și-a trimis în 1831 armata în frunte cu Ibrahim să ocupe Siria. După ce a învins cu ușurință forțele otomane locale și a ocupat provincia, Ibarhim a zdrobit armata otomană din Anatolia și a
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
lui Ibrahim controlul asupra Siriei și, în plus, și asupra insulei Creta și a regiunii Hejaz din Arabia. Domnia sa a fost una opresivă și a provocat o serie de revolte ale localinicilor, așa cum a fost revolta arabilor palestinieni din 1834. Sultanul a încercat în 1839 să recucerească controlul asupra regiunii, dar armatele otomane au fost înfrânte din nou de forțele lui Ibrahim, care a invadat iarăși Anatolia. În acestă situație critică, Mahmud al II-lea a murit, iar pe tronul otoman
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
au temut de o posibilă dezintegrare a Imperiului Otoman și acționat direct, navele lor militare blocând Delta Nilului. Egiptenii au fost obligați să se retragă din Siria dar, pe de altă parte, britanicii și austriecii l-au forțat pe tânărul sultan să îi recunoască lui Ali statutul de vicerege ereditar al Egiptului. Dinastia fondată de Ali a continuat să conducă Egiptul până la lovitura de stat din 1952. Independența de facto a egiptenilor față de Imperiul Otoman a fost înlocuită în scurtă vreme
Bătălia de la Navarino () [Corola-website/Science/325478_a_326807]
-
însă o veste pozitivă pentru bizantini, dimpotrivă, sultanatul a fost zguduit de fanatici islamiști Ghazi care au format Sultanatul selgiucid de Rum. Unul din liderii lor, Osman I, a început hărțuirea frontierelor estice bizantine. În 1299, s-a autoproclamat ca sultanul Osman I și, ulterior, teritoriile aflate sub conducerea sa au devenit cunoscute sub numele de Imperiul Otoman. Acesta a fost începutul unei serii de războaie dintre turci și greci, care se vor încheia cu căderea Constantinopolului în 1453.
Războaiele Bizantino-Otomane () [Corola-website/Science/325582_a_326911]
-
statuile. În confruntarea dintre Yazid și Ibn-i Zubayr, Kaaba a fost lovită de catapulte, dărâmându-se și luând foc. Ibn-i Zubayr a dărâmat Kaaba și a reconstruit-o. Iar în timpul lui Marwan a fost reconstruită că în forma inițială. În timpul sultanului Soliman Magnificul a fost restaurată. Construcția cu arcade (cupole) înconjoară de jur împrejur Kaaba, nu depășește înălțimea sanctuarului. A fost construită de sultanul otoman Selim al II-lea, planul arhitectural fiind făcut de arhitectul Mimar Sinan. A cincea reparație a
Kaaba () [Corola-website/Science/325586_a_326915]
-
Kaaba și a reconstruit-o. Iar în timpul lui Marwan a fost reconstruită că în forma inițială. În timpul sultanului Soliman Magnificul a fost restaurată. Construcția cu arcade (cupole) înconjoară de jur împrejur Kaaba, nu depășește înălțimea sanctuarului. A fost construită de sultanul otoman Selim al II-lea, planul arhitectural fiind făcut de arhitectul Mimar Sinan. A cincea reparație a făcut-o sultanul Ahmet I, iar în timpul lui Murat al IV-lea a avut loc o inundație care a distrus tot și fiind
Kaaba () [Corola-website/Science/325586_a_326915]
-
a fost restaurată. Construcția cu arcade (cupole) înconjoară de jur împrejur Kaaba, nu depășește înălțimea sanctuarului. A fost construită de sultanul otoman Selim al II-lea, planul arhitectural fiind făcut de arhitectul Mimar Sinan. A cincea reparație a făcut-o sultanul Ahmet I, iar în timpul lui Murat al IV-lea a avut loc o inundație care a distrus tot și fiind reconstruită din nou. În interiorul Ka’bei pe pereți se găsesc 9 sculpturi, un verset sculptat în perete cu scris de
Kaaba () [Corola-website/Science/325586_a_326915]
-
Istoria militară a Imperiului Otoman poate fi împărțită în cinci perioade principale. Epoca fundației se referă la anii dintre 1300 (expediția bizantină) și 1453 (Căderea Constantinopolului), perioada clasică se referă la anii dintre 1451 (încoronarea sultanului Mehmed al II-lea) și 1606 (pacea de la Zsitvatorok), perioada de reformă dintre 1606 și 1826 (desființarea corpului ienicerilor), perioada de modernizare dintre anii 1826 și 1858 și perioada declinului dintre anii 1861 (încoronarea sultanului Abdülaziz) și 1918 (Armistițiul de la
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
la anii dintre 1451 (încoronarea sultanului Mehmed al II-lea) și 1606 (pacea de la Zsitvatorok), perioada de reformă dintre 1606 și 1826 (desființarea corpului ienicerilor), perioada de modernizare dintre anii 1826 și 1858 și perioada declinului dintre anii 1861 (încoronarea sultanului Abdülaziz) și 1918 (Armistițiul de la Mudros). Cea mai veche formă de armata otomană a fost o forță de cavalerie nomadă de stepă. Aceasta a fost centralizată de Osman I din triburile turcomane care locuiau în vestul Anatoliei în secolul al
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
comandanții lor otomani. Aceasta armata regulată a fost comandată și plătită de către mari latifundiari care au câștigat putere și au devenit un fel de clasă nobilă. Mercenarii au devenit un instrument de creștere a puterii acestora de a predominanță asupra sultanului, care pur si simplu nu ar putea permite să angajeze mercenari atât de mulți care să fie mai numeroși decât nobilii săi. Prin urmare, în mijlocul secolului al 14-lea Murad I și-a construit propria sa armată de sclav numită
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
angajeze mercenari atât de mulți care să fie mai numeroși decât nobilii săi. Prin urmare, în mijlocul secolului al 14-lea Murad I și-a construit propria sa armată de sclav numită „Kapikulu”. Forța nouă s-a fost bazată pe dreptul sultanului la o cincime din prada de război, pe care el a interpretat-o valabil inclusiv referitor la prizonierii luați în luptă. Sclavii captivi s-au convertit la islam și s-au antrenat în serviciul personal al sultanului. Ramura cea mai
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
bazată pe dreptul sultanului la o cincime din prada de război, pe care el a interpretat-o valabil inclusiv referitor la prizonierii luați în luptă. Sclavii captivi s-au convertit la islam și s-au antrenat în serviciul personal al sultanului. Ramura cea mai faimoasă a Kapikulu au fost Corpul ieniceri, care au fost recrutați și din rândul băieților creștini pe baza taxei devșirme” impus teritoriilor cucerite, dar au existat de asemenea, mai multe tipuri de alte trupe, cum ar fi
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
Kapikulu. Ienicerii erau soldații corpului de elită al vechii infanterii turcești, recrutat la început dintre prizonierii de război, iar mai târziu dintre copiii turciți ai populațiilor creștine. Ienicerii formau unități de infanterie care erau trupele proprii și de gardă ale sultanului. Originea acestui corp de armată datează din secolul al 14-lea, și a fost desființat peste patru secole de sultanul Mahomed al II-lea în 1826. Primele unități ieniceri erau formate din prizonieri de război și sclavi. După 1380 sultanul
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
târziu dintre copiii turciți ai populațiilor creștine. Ienicerii formau unități de infanterie care erau trupele proprii și de gardă ale sultanului. Originea acestui corp de armată datează din secolul al 14-lea, și a fost desființat peste patru secole de sultanul Mahomed al II-lea în 1826. Primele unități ieniceri erau formate din prizonieri de război și sclavi. După 1380 sultanul Mehmed I Celebi a completat rândurile lor cu copii creștini provenind din dările devșirme, la început luați la întâmplare, apoi
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
sultanului. Originea acestui corp de armată datează din secolul al 14-lea, și a fost desființat peste patru secole de sultanul Mahomed al II-lea în 1826. Primele unități ieniceri erau formate din prizonieri de război și sclavi. După 1380 sultanul Mehmed I Celebi a completat rândurile lor cu copii creștini provenind din dările devșirme, la început luați la întâmplare, apoi prin selecție strictă pentru a fi instruiți. Inițial, erau favorizați copii greci și albanezi între vârsta de șapte la paisprezece
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
bosniacilor și mai târziu se recrutau copii și din Ucraina și sudul Rusiei. Există mărturii scrise că mamele urmăreau zile la rând căruțele care le luau copii. În corpul ienicerilor s-au acceptat și persoane din afara devșirmeh-ului din timpul domniei sultanului Murad al III-lea (1546-1595), devșirmeh-ul fiind oprit complet în secolul al 17-lea. După această perioadă în corpul ienicerilor au fost înrolați numai voluntari. Ienicerii aparțineau sultanului, purtând titlul de "kapikulu" (Păzitori ai Porții), unitatea fiind considerată familia lor
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
corpul ienicerilor s-au acceptat și persoane din afara devșirmeh-ului din timpul domniei sultanului Murad al III-lea (1546-1595), devșirmeh-ul fiind oprit complet în secolul al 17-lea. După această perioadă în corpul ienicerilor au fost înrolați numai voluntari. Ienicerii aparțineau sultanului, purtând titlul de "kapikulu" (Păzitori ai Porții), unitatea fiind considerată familia lor, iar sultanul tatăl lor "de facto". Numai cei care se dovedeau suficient de puternici câștigau rangul de ieniceri la vârsta de douăzeci și patru sau douăzeci și cinci de ani. Regimentul moștenea
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]
-
al III-lea (1546-1595), devșirmeh-ul fiind oprit complet în secolul al 17-lea. După această perioadă în corpul ienicerilor au fost înrolați numai voluntari. Ienicerii aparțineau sultanului, purtând titlul de "kapikulu" (Păzitori ai Porții), unitatea fiind considerată familia lor, iar sultanul tatăl lor "de facto". Numai cei care se dovedeau suficient de puternici câștigau rangul de ieniceri la vârsta de douăzeci și patru sau douăzeci și cinci de ani. Regimentul moștenea proprietatea ienicerilor morți, astfel acumulându-se averi fabuloase. Trupele de ieniceri a fost semnificativi
Armata otomană () [Corola-website/Science/325721_a_327050]