56,095 matches
-
lu’ gura să mănânce, boierule! Să-mi iau și io televezor d-ăla coloratu’! Ăștia l-au bătut pe pădurar în vară. Nu-i lăsa să fure din pădure, așa că și-a luat-o pe coajă! Și era tânăr, săracu’! Comentează cineva. Îl auzim la perfecție. - I-am zis: bă, două feluri de pădurari au fost prin părțile astea! Unul prost și unul deștept. Ăla prost se ducea la cârciumă, stătea singur cuc la o masă, nu-i dădea nimeni bună-ziua
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
vi-l spun. N-aveam cea mai spurcată gură. Cel mai mult îl invidiam pe unul Rățoiu. Când jucam la școală vreun meci, Rățoiu ăsta își lua un bolovan sau un bloc de BCA și se așeza între noi să comenteze. „Verde, că vine Dumitru Graur!“, spunea - și se făcea vid în jurul lui. Și dădea din clanță ceva de speriat. Se oprea uneori și meciul. Râdeau ăia care jucau de drăciile pe care le inventa Rățoiu de se țineau cu mâinile
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
Acolo a aruncat unul odată o minge în sus. Și mingea aia a lovit niște niște sârme de înaltă tensiune care zbârnâiau al naibii de tare. Înapoi a venit înjumătățită, tăiată în două. Două bucăți. Și nimeni n-a avut puterea să comenteze așa ceva. Cuvintele - ciubuc inutil al faptului. Și tot acolo, îmi amintesc, poate chiar în ziua aia când mi-am propus să vânez ciori, s-a jucat Ciuș cu un chibrit. Și a dat foc unei tufe de la care focul s-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
încotro. Oameni care nu mai înțeleg nimic într-un cartier în care se zice că fiii devin părinții propriilor lor părinți. Treceam rar pe acasă, iar ei, în afară de făcutul mâncării, alte activități n-aveau, se uitau la televizor doar și comentau ce se mai întâmplă pe acolo. Comentau de obicei iritați, indignați, pentru a se vedea că reacționează. Că nu se lasă trași pe sfoară. Aveam un bârlog al meu și asta cumva mă mulțumea, puteam să scriu, puteam citi. Mi-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
într-un cartier în care se zice că fiii devin părinții propriilor lor părinți. Treceam rar pe acasă, iar ei, în afară de făcutul mâncării, alte activități n-aveau, se uitau la televizor doar și comentau ce se mai întâmplă pe acolo. Comentau de obicei iritați, indignați, pentru a se vedea că reacționează. Că nu se lasă trași pe sfoară. Aveam un bârlog al meu și asta cumva mă mulțumea, puteam să scriu, puteam citi. Mi-era peste mână să primesc vizite, pentru că
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2097_a_3422]
-
mă inițiez În literatura patristică și să ajung la cărțile cele mari ale ortodoxiei. Deocamdată, azi am finalizat Viața și minunile Sfântului Simeon de Verhotur (Editura Sophia, Editura Cartea Ortodoxă, București, 2011, 128 pagini), pe care sper să o și comentez, chiar dacă, furat de conținut, nu mi-am notat prea multe lucruri. 3 decembrie 2012 Furtuna de astă noapte, care continuă și acum, dar cu intensitate un pic moderată, ne-a stricat la toți odihna, așa că, de dimineață, am fost mai
Ultima sută by Cornel Galben () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91673_a_93187]
-
cum stă treaba cu facerea pantofilor și care a hotărât că de-acum activitatea se restrânge, nu va mai exista secție pentru execuția de încălțăminte, ci doar pentru reparații curente, pingelit, blacheuri, cusături și celelalte mărunțișuri. Domnul Toma n-a comentat, dar se simțea de parcă îl lovise fulgerul. A amuțit, își făcea munca în cele opt ore de program și apoi se închidea în casă, nu mai vorbea cu nimeni, aproape nu mai mânca și nu mai bea. Suferise el și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Semnat: Doamna Cameniță. Așa că tovarășii Gârmoci și Fanache n-au avut încotro, și-au șters cu palmele nădușeala de pe față și au mușamalizat cazul. Tovarășul Fanache, ca șef al Securității, s-a-ngrijit să-și țină toți gura, să nu comenteze nimeni și mai ales să nu respire dincolo de hotarele orășelului nostru povestea despre sminteala pantofarului. Drept care domnul Tomiță și-a continuat traiul în urbea noastră fără ca gestul său de nesupunere să aibă vreo urmare negativă pentru el. A executat ireproșabil
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
Tomescu, mereu apelează la el când se îmbolnăvește unul dintre noi. La fel și acum: își pune repede pantalonii, o haină, paltonul și fuge acasă la doctor. Practic, îl ia din pijama. Omul, de modă veche, cu simțul datoriei, nu comentează, vine îndată. Se uită la mine cu atenție, mă consultă, mă pipăie, mă cercetează și pe urmă îi trage într-un colț pe părinții mei și le vorbește murmurat, atent să nu aud eu. Dar nu știu cum se face că eu
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
întâmplă. Iar acum era pus în situația să păstreze secretul - ceea ce categoric însemna o povară mai grea decât putea el duce. De ce se mai petrecuse chestia asta palpitantă, dacă n-avea voie s-o destăinuie nimănui? La liceu, mai toată lumea comenta absența de la școală, fără explicație, a doi dintre elevii cei mai buni, Victor și Stan. Nimeni n-avea habar ce e cu ei. Doar el cunoștea adevăratul motiv al absenței, îl cunoștea cu amănunte. Îl mânca limba să povestească: i-
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
sa ludică, toarășul Cameniță servea cauza revoluției: zăpăcea oamenii, le băga spaima în oase, îi silea să priceapă că asta e calea, nu au cum să miște în front, și așa ideile socialismului triumfau, ăia se potoleau. Totul e preventiv, comenta Novăceanu râzând cu admirație, știe șefu ce face. *** De 8 Martie, Ziua Internațională a Femeii, tovarășul Cameniță s-a deplasat împreună cu tovarășa Cameniță în orașul Serenite. Tocmai fusese înscăunat prim-secretar pe regiune și era prima vizită în noua funcție
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
se exteriorizează (el e mereu o carte deschisă, fără secrete) ghicesc îndată că e vorba de ceva special: Truman arată de parcă pentru mine ar fi sosit Moș Crăciun. Înainte de a vedea ce vor ei, nu izbutesc să mă abțin și comentez față de Lazarus visul acesta teribil din care tocmai am ieșit. Sunt convins că îngerul are cunoștință de conținutul visului meu, așa că intru direct în subiect: -Spune-mi, Lazarus, e adevărat că orășelul meu, Serenite, a fost pedepsit, și dacă da, de ce
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2289_a_3614]
-
au convertit în certitudinea creațiilor sale de excepție de mai târziu, grație dragostei nemăsurate a părinților, iubitori de frumos și care au deslușit și cultivat la micul copil aplecarea spre cunoașterea și aprofundarea domeniului preferat. Cum aș putea oare să comentez altfel apariția uimitoare a celui de al optulea fiu al familiei arendașului Costache Enescu și al soției sale Maria, fiica preotului Cosmovici? Fiind ultimul urmaș, care nu a murit de copil, ca ceilalți frați dinaintea sa, s-a bucurat mereu
Pledoarie sentimentală enesciană by Mihai Zaborila () [Corola-publishinghouse/Memoirs/91554_a_93565]
-
Dimitrie Alexa și de la fiică, Elvira Opran din California, SUA. A trecut de zeci de ori vama de la Prut, ca să audă chiar el, când s-a aflat că se duce la Taxobeni, la mama lui Ilie Ilașcu, cum vameșii au comentat în rusește : “Mai bine îl împușcau și se termina odată cu el“. S-a atașat de măicuța Natalia Ilașcu, când a descoperit sărăcia de neimaginat in care se zbătea aceasta. A găsit-o pe mama lui Ilie desculță, umblând pe zăpadă
Dacă nu ai amintiri, nu ai dreptate! by Constantin Chirilă () [Corola-publishinghouse/Memoirs/776_a_1536]
-
chestiune de bărbăție. Cineva trebuia să fie responsabilul subînțeles al frondei, iar la celălalt capăt al stării de spirit a clasei, cineva trebuia să fie iscoada comandantului. Când am aflat că nu se știa care clasă nu avea turnător, am comentat situația ca pe una de criză. Absența persoanei amenința naturalul balanței. Dacă o clasă nu avea turnător, însemna că șeful găștii de turbulenți îi putea teroriza fără să se teamă de nimeni pe neutri, pe „elevii cuminți“. Așadar, turnătorul era
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
de rahat și pe cine să-l acopere - nemeritat, bineînțeles - cu elogii. Erau băieți bogați și cinici, care se jucau de-a nenorocitul provincialilor. Șerban i-a ghicit din prima zi, și-a dat seama, de cum au început să-i comenteze fragmentul de roman, că vorbeau despre cu totul altceva decât despre textul lui, că sorții îl desemnaseră în seara aceea drept provincialul care trebuia batjocorit. Totuși, analiza serioasă a bărbatului cu mâneca hainei prinsă de umăr, ca invalizii de război
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
răspunde bunica. Și, ca să schimbe vorba, se interesează la câte curse cade un avion. „Mai încet, bunico - o imploră nepotul -, e un subiect care nu se discută în avion.“ Logica e, și de data aceasta, de partea bunicii: în tren comentezi ultimele ciocniri cu morți și răniți, în automobil nu trebuie să te oprești când vezi carambolaje, dar te întrebi câți or fi murit. De ce ar fi altfel în avion? „Drăguță - o întreabă bunica pe stewardesa care verifică dacă și-a
[Corola-publishinghouse/Memoirs/2131_a_3456]
-
trimisă din Bogotá, pe 6 iulie 1952 (inclusă aici pentru a completa descrierea experiențelor sale din Columbia), cînd a făcut din nou referire la „discursul panamerican“, care a primit „aplauze Însuflețite de la audiența semnificativă - și semnificativ de beată“, și cînd comentează, cu o ironie afectuoasă, cuvintele de mulțumire ale lui Granado: „Alberto, care se crede urmașul de drept al lui Perón, a ținut un discurs atît de impresionant și gogonat Încît urătorii noștri se zguduiau de rîs.“ Dar despre bolnavii de
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
adîncă era acea dedicație la momentul respectiv, dacă Înțelegem prin „lepră“ Întreaga nefericire omenească. După ce am citit aceste Însemnări, pline de atîtea constraste și Învățăminte, cu atîta comedie și tragedie la un loc, precum e viața Însăși, și după ce am comentat - nu exhaustiv, ci doar făcînd sugestii -, Închei cu imaginea glorioasă a lui Che, la sosirea În Caracas, Înfășurat În pătura de drum, privind de jur-Împrejur panorama sud-americană, „bolborosind tot felul de versuri, legănat de torsul camionului“. Vă las, acum, fără
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
acum vă las cu mine Însumi, cel care eram cîndva... PRÓDROMOS Preliminarii Era o dimineață de octombrie. Profitînd de vacanța de pe 17, plecasem la Córdoba∗. Eram cu Alberto Granado la el acasă, sub bolta de vie, beam mate∗ Îndulcit și comentam ultimele Întîmplări din „cățeaua asta nenorocită de viață“, În timp ce meșteream la La Poderosa a II-a∗. Alberto se plîngea că a trebuit să renunțe la serviciul pe care Îl avusese În colonia de leproși din San Francisco del Chañar și
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1962_a_3287]
-
atât de bine, dar mai ales mutra urâtă și nasul plicticos al vecinului nostru de călătorie ne înve seliră peste măsură. Am început să râdem din te miri ce, să vor bim tare și numai în franceză (pesemne că îl comentam pe vecinul nostru), să cercetăm harta turistică a Pietrei Craiului, care, fiind interzisă pe atunci din motive de securitate, era co piată de mână pe o foaie de calc... În felul acesta, timpul până la Brașov a trecut ca o clipă
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
scăpaseră deocamdată, pe când ceilalți continuau să rămână închiși în acele hrube lipsite de lumină, de aer și de speranță. Aceste frânturi de informații, discutate și paradiscutate în familie, îmi erau apoi comunicate de Alice, care le discuta și cu mine, comentându-le și interpretându-le în fel și chip... Astfel că acum, la peste treizeci de ani de la desfășurarea acelor evenimente, îmi este imposibil să mai precizez de la cine anume, de unde anume provine o informație sau alta, chiar dacă pe vremuri am
Castele în Spania: cronică de familie: 1949–1959 by Petre Sirin () [Corola-publishinghouse/Memoirs/1370_a_2888]
-
lumină, după câteva clipe de așteptare, iată că securistul nostru sosea zburând în cameră sub formă de muscă bâzâitoare. Așezându-se de fiecare dată mai întâi pe locul cel mai luminat, adică pe masă. Râdeam zgomotos tulburându-i liniștea și comentam apoi zborul muștei când începea să se-nvârtă prin cameră. Uneori, jocul mai decurgea și invers - botezam musca cu numele unuia dintre noi și jucam de-atâtea ori jocul până ce toți ne înființaserăm în cameră în chip de muște. Până ce musca
Regele se-nclină și ucide by Herta Muller () [Corola-publishinghouse/Memoirs/2149_a_3474]
-
Aciocîrlănoaiei în "D.O. (Domiciliu obligatoriu)" (cuvînt înainte, Un roman al destinului, de George Țâra) ce continuă damnațiunile cuprinse în volumul anterior de memorii, amintiri și meditații despre propria-i viață înmănuncheate în "Dumnezeu a murit în Bărăgan" (Junimea, 2013), comentat de mine la vremea lui, cu aceeași strângere de inimă ca și volumul de față. Suntem o familie necăjită, deportată în câmpia Bărăganului: mama împreună cu cei șase copii. Mamei i se spune "vădana", iar nouă, "copiii vădanei". Avem tată, desigur
[Corola-publishinghouse/Memoirs/1573_a_2871]
-
iubitul meu compatriot bărbos, este medicul psihiatru al unui neam care nu vrea să se lase ajutat în nici un fel. După premiera filmului Terminus Paradis, Pintilie declară: "În nefericita mea țară, RĂUL s-a instaurat definitiv, inamovibil. Am încetat să comentez sau să încerc să-l dinamitez. Îl privesc cu un dezgust rece, cu oroare". Am văzut filmul la Geneva, într-o sală de cinema "alternativă", acolo unde aterizează filme de artă, filme de autor sau chiar pseudo-vintage, gen pornografie rusă
Fals jurnal de căpşunar by Mirel Bănică [Corola-publishinghouse/Memoirs/1440_a_2682]