5,499 matches
-
represive. În schimb, în cadrul tinerelor democrații ale Europei Orientale societatea rămîne tributară atașamentului național pentru un timp nedeterminat, variabil în funcție de fie-care țară în parte. Acestea nu pot însă să treacă de simbioza dintre angajamentul civic de mare intensitate și sentimentul comuniunii naționale, mult mai pregnant, ce a prezidat altădată înrădăcinarea convingerii democratice în Europa de Vest. Contrar a ceea ce se spune adesea, sensul democratic nu constituie precondiția consolidării regimurilor liberale, ci rezultatul lor. Devii democrat numai practicînd democrația. Însă pentru a se dobîndi
by GUY HERMET [Corola-publishinghouse/Science/968_a_2476]
-
Hristos. Suferința sa are un sens și devine mântuitoare. Marea bucurie a martirilor, departe de a se înrădăcina ca o căutare nesănătoasă a suferinței și a morții, își are obârșia în forța nădejdii lor, și,mai mult decât atât, în comuniunea lor cu Hristos. Păgânii identifică nădejdea creștinilor în înviere cu inima mesajului creștin, și de aceea se înverșunează atât de mult împotriva trupurilor martirilor<footnote Élise-Marie Pinchon, „Bucuria la martirii din secolul al II-lea”, traducere de Simona Goicu, în
Studia Theologia Orthodoxa by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/132_a_167]
-
p. 80 sq. footnote>. Reacția activă împotriva suferinței poate să reprezinte o adevărată dinamică ce transformă ființa, deschizând-o spre alții. De aceea suferința nu este un rău absolut, un rău care izolează, ci dimpotrivă, poate naște legături inter-umane și comuniune cu celălalt. Acest timp al suferinței poate fi însă convertit de cel suferind într-un timp al sensibilizării, al situării în prezența lui Dumnezeu, al evaluării propriei libertăți, al introspecției, al meditației și al consimțirii de a se face gazdă
Mitropolia Olteniei by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/175_a_169]
-
cei trei prieteni ai săi, ci lui Dumnezeu. Și vorbindu-I, L-a întâlnit pe Dumnezeu, a descoperit în El un Taumaturg. Iov a strigat către Dumnezeu și în strigătul său a fost sincer. Aici este sensul rugăciunii ca și comuniune cu Dumnezeu. „Modul acesta în care dreptul Iov și-a asumat suferința, ca și fidelitatea lui față de Dumnezeu au o dimensiune profetică”<footnote ANNICK DE SOUZENELLE, Iov sur le chemin de la Lumière, Albin Michel, Paris, 1994, p. 34. footnote>, căci
Mitropolia Olteniei by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/175_a_169]
-
și sinceră manifestată față de cel suferind este un imperativ existențial al Evangheliei lui Hristos. Dragostea este un „har al Domnului”: „Pentru că dragostea lui Dumnezeu s-a vărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt Cel dăruit nouă” (Rom. 5, 5). În comuniunea de iubire cu semenii, creștinul devine un instrument al harului iubirii dumnezeiești. Sfinții Părinți recomandau fiecăruia să ia asupra lui ceea ce îl privește pe aproapele său, să îndure suferința împreună cu el în orice împrejurare, să aibă aceleași simțăminte ca Și cum ar
Mitropolia Olteniei by Liviu PETCU () [Corola-publishinghouse/Science/175_a_169]
-
unui mit”. S-a remarcat că profunzimea și valoarea acestei monografii cu structură clasică - viața, opera, analiza corespondenței - vine din „complicitatea dincolo de timp, dintre scriitor și criticul literar, dintre bunic și nepoată”, care au împărtășit, voluntar sau forțat, soarta exilului: „comuniunea în amărăciunea exilului a exacerbat, în mod paradoxal, comprehensiunea și autenticitatea dragostei pentru pământul românesc și pentru valorile lui ideale sau reale” (Matei Cazacu). Autoare de versuri în limba franceză - Dans les brisures (1982), Sur les abîmes verts (1985), Bruine
Dicționarul General al Literaturii Române () [Corola-publishinghouse/Science/289963_a_291292]
-
elevii cu cerințe educaționale speciale este o modalitate de sensibilizare spirituală, de cultivare prin artă creștină. Pictarea icoanelor pentru elevii noștri Înseamnă Îndemânare, măiestrie, dar și imaginație. Reprezintă o modalitate de exprimare simbolică a sentimentelor religioase, cultivarea iubirii față de Dumnezeu, comuniune de iubire cu profesorii Îndrumători și cu colegii ,,maeștri-iconari”. Profesorul de religie este transmițător al valorilor școlii, dar și ale Bisericii, este omul care trebuie să citească În sufletul frumos al copilului Încredințat lui, spre educare, poemul minunat pe care
Din suflet de creștin. Ediția a V-a by Cristina Popa () [Corola-publishinghouse/Science/91775_a_92324]
-
pp. 94-129), „spectrul” manifestărilor rituale poate fi organizat după următoarele clase: a) rituri de trecere: Însoțesc și dramatizează momente esențiale din viața individului; b) rituri calendaristice: „Oferă definiții, semnificative pentru societate, ale trecerii timpului” (p. 102); c) de schimb și comuniune: „Acelea În care oamenii dăruiesc ceva divinității cu speranță și cu credința că vor primi ceva În schimb” (p. 108); d) de aflicțiune: „Încercări de rectificare a unei stări care a fost perturbată sau distrusă; ele vindecă, exorcizează, protejează sau
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ansamblu de dezbateri privind cauza unor evenimente nefaste, eforturi de interpretare a unor fenomene și semnale, o decizie comună la nivelul „elitei politice” și o sumă de acte de consacrare simbolică a Înțelegerii (economice și politice), Înțelegere mediată de o comuniune de rudenie. Între acestea găsim alte acțiuni pe care gândirea modernă le etichetează drept magice: interpretarea morții, acuzațiile reciproce de vrăjitorie, credința În existența unor puteri mistice și a unor Înfruntări nocturne oculte, actele de divinație magică: Aceștia din urmă
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
transferul a „ceva” dinspre om spre divinitate funcționează ca un text (comunică ceva) și ca un protocol (obligă partenerii la ceva). Astfel, C. Bell (1997, pp. 108-109), care oferă o sinteză a acestor interpretări, vorbește despre „riturile de schimb și comuniune”, a căror dinamică are la un pol „ofrandele directe” (rugăciuni, ofrande simple) și la celălalt pol „sacrificiul”, rit În care, de obicei, „un animal este omorât, iar o parte din el sau Întregul trup este prezentat divinităților, ca o ofrandă
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ceea ce zeii vor să dăruiască. Partea rămasă din carne poate să fie consumată Într-un festin comun”. Acest punct de vedere reia, În alți termeni, opoziția dintre riturile de slabă intensitate (rugăciuni, ofrande) și cele de Înaltă intensitate (sacrificiile de comuniune și de expiere) sugerată, Într-un studiu de referință, de J. van Baal (1976). În schimb, A. Child și I. Child (1993, pp. 66-95) consideră ofrandele și sacrificiile ca o parte dintr-un sistem mai complex de rituri ale dublei
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ofrandelor și sacrificiilor nu stă În simplul act al transmiterii unui mesaj, ci În crearea și menținerea unei legături permanente și profunde Între individ sau societate În ansamblul ei și lumea puterilor supraomenești. Nu comunicarea este tema lor fundamentală, ci comuniunea. Din perspectiva teologilor sau a reprezentanților fenomenologiei religiilor, acesta este un act personal de credință, Încărcat cu valori mistice. Din perspectiva antropologilor, este un act social, Întemeiat pe anumite reprezentări simbolice și materializat prin diferite reguli de acțiune socială. În
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
o colectivitate. O perspectivă mai subtilă este oferită de J. Beattie (1980, pp. 38-43) care combină două axe: forma În care este concepută divinitatea invocată - ca o putere personalizată sau ca o putere difuză - și scopul sacrificiului - realizarea fie a comuniunii cu anumite divinități (conjunctiv), fie a separării de acestea (disjunctiv). În urma intersectării acestor categorii, rezultă patru tipuri de sacrificii: a) sacrificii pentru a crea sau menține contactul cu o divinitate bine precizată: acestea sunt formele cel mai des analizate ca
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
intersectării acestor categorii, rezultă patru tipuri de sacrificii: a) sacrificii pentru a crea sau menține contactul cu o divinitate bine precizată: acestea sunt formele cel mai des analizate ca sacrificii propriu-zise, cele În care, prin imolarea victimei, se tinde către comuniunea cu divinul; b) sacrificii pentru a obține separarea sau a menține distanța față de o anumită divinitate: acestea ar fi acte rituale „apotropaice”, prin care se Încearcă Îndepărtarea spiritului morților sau a unei divinități malefice (sacrificii de exorcizare); c) sacrificii pentru
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
Pe un al doilea palier, cel care execută sau care comandă sacrificiul devine, și el, beneficiarul acestuia: el este consacrat prin ritual și Își asigură astfel sprijinul divinității. Pe un al treilea palier, Întreaga comunitate este consacrată, sacrificiul afirmând atât comuniunea dintre membri (prin masa rituală), cât și legătura dintre aceștia și lumea divină (prin transferul sacrificial). După J. Henninger (1987, vol. XII, pp. 549-550), sacrificatorul poate urmări mai multe obiective: astfel, el poate să aducă un omagiu divinității, mai ales
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
la femeile din hoardă). O asemenea configurație istorică este analoagă cu ceea ce psihanaliza dezvăluie ca un dat universal al subconștientului masculin: complexul lui Oedip. Acesta ar exprima frustrările băiatului care Își dorește mama (ca un ecou sexualizat al perioadei de comuniune din timpul alăptării), dar nu o poate avea, deoarece tatăl este cel care o stăpânește din punct de vedere sexual. Frustrările și aspirațiile copiilor/masculilor din hoarda primitivă sunt, deci, baza istorică a acestui complex: Dacă animalul-totem este tatăl, conluzia
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
În neființă (riturile funerare). În formula lui Malinowski, ...dintr-un eveniment natural, ele fac o tranziție socială, maturității corporale Îi adaugă o concepție asupra intrării În bărbăție, cu datoriile, privilegiile, responsabilitățile ei, și, mai presus de orice, cunoașterea tradiției și comuniunea cu obiectele sacre. ș...ț Actul stabilește nu numai un eveniment social În viața individului, ci și o metamorfoză spirituală, ambele asociate cu evenimentul biologic, pe care Însă Îl transcend În importanță și semnificație (1993, p. 53). Prin extensie, În
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
rituri de integrare și rituri de despărțire (la pensionare sau la plecarea În altă unitate). În același timp, micul ospăț colegial oferit de o persoană care tocmai a fost promovată reprezintă tot un rit de trecere polivalent, care afirmă atât comuniunea (vechiul statut), cât și desprinderea (integrarea În noua funcție). La rândul său, viața din mediul liceal sau universitar este ritmată de ceremonii de intrare (examene, sărbători de deschidere a anului academic, baluri ale bobocilor) sau de desprindere (festivitățile de absolvire
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
1969, p. 96). Arhitectura fixă a societas este Întreruptă și pusă sub semnul Întrebării de către sistemele rituale, care instituie situații și intervale de communitas. Aceasta desemnează „societatea ca o comunitate nestructurată sau foarte slab structurată și nediferențiată, chiar ca o comuniune de indivizi egali, care se supun numai autorității generale a oficianților ritului” (1969, p. 96). În timpul acestor perioade de communitas, societățile experimentează situații de dezordine acceptabilă, În care se produce o dezmembrare (dis-membering) a relaților sociale, a normelor de comportament
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
În kibbutz sau În taberele hippy, mișcările de protest social și chiar revoluțiile. În viziunea lui Turner, liminalitatea se definește prin câteva caracteristici fundamentale. În primul rând, are o dimensiune contestatoare: Liminalitatea este locul optim al relațiilor comunitare și al comuniunilor, un sistem spontan de relații Între ființe umane absolut egale și aflate pe același nivel, eliberate de atribuțiile structurale, alcătuind, Împreună, ceea ce am putea numi antistructură. O communitas nu este Însă o structură inversată, cu minusurile transformate În plusuri, ci
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ceremoniilor, Începând cu momentul În care credinciosul se găsește la o anumită distanță de Mecca (A. Guellouz, 1996, pp. 310-311). De Îndată ce teritoriul căutat a fost atins, de Îndată ce apropierea de centrul sacru a fost realizată, pot fi performate riturile care pregătesc comuniunea cu sacrul: Tawaf - circumambulațiunea. Pelerinul este obligat să Îndeplinească un tawaf constând În Înconjurarea de șapte ori a Ka’abei (templul Kaaba - n. M.C.), salutând de departe sau de aproape colțurile (arkan) construcției În formă de cub și, În special
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
ca ansamblu ritualic unitar, poate să solicite luni și chiar ani ( În condițiile mersului pe jos), mai ales În cazul unor călătorii devoționale către centre sacre Îndepărtate. De aceea, călătoria pelerinului cunoaște câteva secvențe clare: plecarea, parcurgerea drumului, atingerea centrului, comuniunea consacratoare, călătoria de Întoarcere, reinserția și repoziționarea socială datorită prestigiului astfel dobândit. În imaginarul popular, călătoria pelerinului este Înconjurată de o aureolă inițiatică. La capătul drumului, pelerinul suferă o „mutație”, revine acasă schimbat, fie În urma unei revelații religioase, fie În urma
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
locului sacru (pereții peșterii unde este altarul, scoarța copacilor din preajmă, zidurile construcțiilor etc.). Același scop simbolic este urmărit și prin actele de marcare a centrului sacru: pelerinii Încearcă să lase Însemnele trecerii lor (prin aceste inscripții), În speranța prelungirii comuniunii (magia prin simpatie) cu puterea mistică localizată acolo: „Aceste mărci, mai mult sau mai puțin individualizate, sunt concepute pentru a avea o semnificație numai pentru vizitator. ș...ț Ele funcționează ca o punte Între vechea și noua viață, ca un
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
unii istorici ai carnavalului (M. Bristol, 1985; T. Castle, 1986; C. Humphrey, 2001). Cu ajutorul acestui operator simbolic, carnavalul Își impune regulile asupra Întregii societăți și instaurează un mod unic de agregare ritualică, Întemeiat pe răsturnarea regulilor sociale acceptate și pe comuniunea generalizată. Formele prin care se concretizează În plan ritualic inversiunea (care definesc, simultan, caracteristicile majore ale carnavalului) sunt: reorganizarea spațiului și timpului social, anularea ordinii sociale și contestarea Puterii, excesele - gestuale și verbale, de consum de mâncare și băutură. Un
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]
-
fie percepute drept ceva diferit. A doua dimensiune este subliniată de istoricul Alain Corbin (1994, p. 25) În comentariul consacrat sărbătorilor naționale (pe care le numește „de suveranitate”) din Franța secolului al XIX-lea: „Sărbătoarea, moment de abundență și de comuniune, se poate dezvolta liberă În umbra puterii”. Astfel, documentele oficiale și presa vremii defineau momentele sărbătorești prin termenul bucurie: „Dacă ne luăm după dicționare, bucurie (liesse) presupune veselie, manifestarea debordantă a acesteia, etalarea ei În public” (p. 36). Cu ocazia
[Corola-publishinghouse/Science/2018_a_3343]